Tu nu ştii, prietene, ce e vântul made in Siberia, cu şuier prelung, cu suflu de balaur. S-a răţoit la mine până a doua zi, neobosit, ţinându-şi răsuflarea numai pentru câte un minut-două, numai pentru a prinde puteri noi.
În anul 421, China era răvăşită de lupte pentru putere. În politică, nimic nou nu se-arată sub soare. Cei cocoţaţi sus se ceartă, iar cei de jos suferă, de când e lumea lume sau cel puţin de când am părăsit matriarhatul! În semn de răzvrătire, poetul 桃花源记 Tao Yuanming a întors spatele onorurilor mandarinale, s-a retras la ţară şi a trăit din rodul propriului ogor. Atunci a scris lungul poem narativ
世外桃源 Tao hua yuan ji, Însemnări de la izvorul florii de piersic. O utopie, s-a comentat mai târziu.
În vizită în provincia Hunan, chiar în mijlocul Ţării de Mijloc, pe locul unde, cu secole în urmă, Tao Yuanming găsise o lume curată. Dealuri molcome, ca la noi, la Breaza, şi peste tot piersici. În sezonul acesta, piersicii sunt în floare. Urmez o potecă abia conturată, care se opreşte spre vârful dealului. Beau ceai într-o colibă a
coperită cu stuf, construită după desenele rămase din vechime, încercându-se a surprinde atmosfera din acele vremuri. Ţăranii nu-mi dau atenţie, pesemne că sunt la fel de munciţi şi singuri în inima lor. Fetele sprâncenate se întrec cu pomii în floare. Tao Yuanming recomandă în versuri traiul în armonie cu natura, în spiritul filosofiei taoiste. Prin 世外桃源 Shi wai tao yuan, La piersici, la margine de lume, el descria viaţa calmă de dincolo de lumea zgomotoasă. Pledoarie pentru a-ţi vedea de propriile-ţi îndeletniciri şi a trăi dezinteresat de lumea mare. Expresia de mai sus circulă astăzi cu sensul de frumuseţe sălbatică, nealterată de intervenţia omului. Beau ceai, iar prietenii care mă însoţesc recită pasaje lungi din carte. Mă văd la Izvorul Florii de Piersic. Îmi place să cred că e glasul poetului, recitând, înainte de a nota cu pensula caracterele care au în ele linia domoală a dealurilor, silueta persicilor, delicateţea fetelor. Rămân aici, într-un spaţiu al propriei regăsiri.
În Beijing, a nins în două rânduri, firav. Cum ai cerne cu o sită deasă speranţă, încredere.
Azi noapte s-a stârnit vântul. Dar tu nu ştii, prietene, ce e vântul made in Siberia, cu şuier prelung, cu suflu de balaur. S-a răţoit la mine până a doua zi, neobosit, ţinându-şi răsuflarea numai pentru câte un minut-două, numai pentru a prinde puteri noi. În zori, când am deschis geamul, s-a repezit spre mine cu un fâlfâit de aripă, a zgâriat geamul cu un dinte tăios. Îl urmărisem noapte de noapte. Stăpânul văzduhului se răsucea de furie. Sau de plăcere. Eu nu mă tem, vânt cenuşiu! Eu ştiu că puterea ta este vremelnică. O să te răpună un mugur de prun, o ramură de salcie. Or să te îmblânzească aromele sudului: mandarine, mango, lizhi, ochiul dragonului, mâna lui Buddha, durianul.
S-a liniştit pe neaşteptate, de parcă i-aş fi dat delete pe net. Pe înserat a prins din nou viaţă. O să urle iar toată noaptea, nerăguşit.
A doua zi, cer senin. Soarele lipsise trei zile încheiate, acoperit de un smog de nepătruns. Aş cânta la soare ca la un nai circular, răsucind degetele peste razele vesele, proaspete. Acum ştiu, nu la mine se răţoise vântul, ci la smogul cu miros de petrol. El singur duce lupta cu poluarea, noi oamenii ştim doar să murdărim, nu şi să ne eliberăm de propriul rău!
Trei prieteni: bambusul, pinul, piersicul. Simboluri ale veşniciei. Piersica este fructul dătător de viaţă lungă. În mituri, piersica este ca mărul nostru de aur, oferă tinereţe fără bătrâneţe. Ai ghicit, prietene, este vorba de fructul rodit de piersicii care înfloresc o dată la şase ani. Cifra şase, cifră benefică în antichitatea dintâi a Chinei şi în buddhism.
În nordul Chinei, cei trei prieteni rezistă neatinşi cât este iarna de lungă. Nouă ni se usucă buzele de asprimea gerului şi de lipsa umidităţii, iarba şi florile mor, copacii sunt despuiaţi de viaţă. Pe aici, până şi zăpada, atunci când cu parcimonie o sloboade cerul, e seacă. Golită de viaţă, ca o păstaie spartă. Zăpadă de mucava. Doar bambusul îşi menţine culoarea verde, iar pinul nu îşi leapădă acele; piersicul înfloreşte devreme, anunţă primăvara, ca la noi ghioceii.
Primăvara pekineză este o iapă nărăvaşă.
Ieri s-a înregistrat temperatura cea mai înaltă din an, douăzeci de grade, să zicem, astăzi sunt doar treisprezece grade Celsius, mâine se anunţă abia vreo zece grade. Poimâine vor fi din nou douăzeci de grade, răspoimâine paisprezece, după care vom avea două zile cu nouă – zece grade şi trei zile la rând cu douăzeci şi cinci de grade Celsius.
Jos hainele groase, sus hainele groase! Baba Dochia şi-ar umili legenda. O cursă amăgitoare ne aşteaptă, se crede aici, de parcă iarna ar fi încheiat un pact cu vara, pe urmele superputerilor pământene, să elimine celelalte două anotimpuri. Hai să ne dăm mâna, îşi zic, ajung două imperii-ntr-un an: Împăratul Iarnă şi Împărăteasa Vara.
Circulă pe internet o comparaţie între est şi vest, inteligent concepută de un tânăr chinez la studii în Uniunea Europeană. El traduce în şarade grafice două mentalităţi, cea apuseană, de adopţie, şi cea răsăriteană pe care o are în sânge. Fără a eticheta, ne atrage atenţia că exprimarea opiniilor şi abordarea problemelor sunt într-o parte directe, pe când în alta urmează căi ocolite, învăluitoare; că şeful are în Asia putere nemăsurată, este ascultat ca un tată şi înfricoşetor ca o fiară, în lumea noastră fiind doar unul dintre membrii unui grup; că viaţa se trăieşte individual în apus, timpul liber îi aparţine fiecăruia, pe când în est omul este legat de familie şi comunitate, trăieşte şi acţionează în colectivitate; că relaţiile stabilite simplu, direct între indivizi, la el acasă se încadrează unei reţele complicate, cunosc o întrepătrundere şi o conexiune asemenea reţelelor atomilor.
Şi nu este singurul. Moda globalizării persistă. În China, se conturează un curent care proclamă un nou tip de artă, prin combinarea picturii abstracte cu yixiang clasic, gând şi transcendent. Modernizarea dorită unanim se doreşte reconectată la trecut.
Cum e mai bine să iei viaţa în cârcă? Pieptiş sau pe poteci unduinde, săpate-n stâncă? Ar fi oare bine să ne uniformizăm, se aud glasuri, să ajungem roboţi, abstracţiuni? În loc de români, să ni se spună neamul 8, de exemplu, de vreme ce am ajunge să ne golim cu totul de tradiţii şi cutume. Ţara noastră nr 8 se învecinează cu 12, cu 13… Iată de ce, comparaţia aceasta, dacă ne îndeamnă să întoarcem spatele trecutului, pare periculoasă pentru noi toţi. Să rămânem noi înşine, pentru că oricum în străfunduri suntem cu siguranţă diferiţi, chiar dacă nu recunoaştem!
Îmi amintesc de zilele senine de vară, cu bolta cerului ridicată mai sus ca nicicând. Caii, vacile şi oile pasc împreună pe câmp. Nu se înghesuie. Nu se îmbrâncesc. Poate îşi vorbesc, poate se înţeleg din priviri. Rup iarba pe alese, sunt plante de care nici nu se ating. Şi nici de flori.
Eu când am ajuns în mijlocul câmpiei? Cum? Soare, iarbă şi holde cât vezi cu ochii. Plus vântul, ca un evantai nevăzut, sosit să-mi mângâie, să-mi răcorească faţa.
Aştern pe jos un ţol şi mă întind cât sunt de mare. Să nu mă pască şi pe mine vreun animal! Nici o teamă, îmi zic, oamenii sunt alt soi, altoi. Vântul trece la o şchioapă deasupra nasului. De ce animalelor nu le pasă de vânt, de ploaie? mă întreb aşa într-o doară.
Imperiul cerului îmi aparţine de-acum. Albastru nesfârşit şi zdrenţe de nori ici-colo. Ia seama, mi se adresează Cerul, eşti pe măsura mea. Priveşte şi în tine, nu numai în afara ta!
Lupul ajunge greu la carnea de oaie. Dar se înfruptă, nu o dată. Cum? Prin efort şi perseverenţă. Efortul şi truda construiesc viaţa, aduc izbânzi. Efortul este nu o dată luat drept inteligenţă, noroc, soartă. A face înseamnă deopotrivă a fi şi a avea.
Efortul ar fi simplu dacă viaţa ar fi o pantă pe care noi toţi ne dăm de-a dura. Efortul presupune însă a urca panta.
Ştiu că gândul, dorinţele mă zguduie adesea din temelii. Râvnesc, plănuiesc, acţionez şi cel mai adesea mă izbesc de refuz, ca de un bloc de granit ieşit în cale. Atunci capotez şi nu înţeleg că, oricât de greu ar fi un moment, clipa aceea dificilă, haosul acela care pare că mă înghite nu sunt decât vise sporadice care se uită până a doua zi. Intens, aprig, de neîndurat, blând şi plăcut ca o amintire din copilărie, vântul vine şi se duce, vântul nu lasă urme dacă nu-l iau în seamă.
Succesul şi eşecul nu înseamnă nimic. Binele şi răul vin şi de duc, dispar ca visele nocturne, ca vântul, se topesc ca o lumânare. Există numai azi.
Să fiu deschis, generos cu mine însumi şi cu lumea, optimist. Să fiu liber, să nu mă restricţioneze nimeni şi nimic.
Am în mine noţiunile false de bine şi de rău, corect şi greşit, frumos şi urât şi câte altele, primite de mic de la părinţi, de la rude, în şcoală. Voi încerca să mă despart de ele. Oare există aşa ceva? Se opune pădurea vreunui copac? Câmpul este deschis tuturor. Taoiştii trăiesc în patria non-acţiunii, orice act este o impietate. Cum să te opui Cerului?
Visez. Visez des, color, bogat. Claritatea viselor mele din timpul nopţii dispare când se face ziuă. De ce? Cu greu reuşesc să refac câte un vis. Numai visul cu Eva l-am ţinut minte pe de-a-ntregul. Uşor, fără efort, dimineaţa mi-a răsărit în minte pur şi simplu.
Mergeam la slujbă ca de obicei şi în faţa magazinului H&M l-am retrăit clipă de clipă. Mi s-a tăiat răsuflarea. Într-o curte, o magnolie yulan îşi desfăcea bobocii trandafirii, care nu erau nici albi, nici roşii, nici mov şi nici de jad, ci yulan. O rază de soare s-a strecurat printre petale şi m-a luminat.
Visasem că avusesem în acelaşi timp acelaşi vis cu o femeie, pe nume Eva. În vis, ieşiserăm amândoi în stradă, pentru că trebuia să ne întâlnim. Şi ne-am întâlnit sub un castan, pe o stradă mică, rămasă nu se ştie cum parcă ruptă din istorie. Se lăsase o ploaie rapidă şi ne-am refugiat amândoi sub umbrela de frunze a copacului. Întâi ne-am ignorat, din politeţe. Apoi ne-am salutat. Pe urmă ne-am privit atent.
Am plecat de-acasă să te-ntâlnesc, a spus ea şoptit.
Am plecat de-acasă să te-ntâlnesc, am repetat eu.
Ne-am privit lung, până ce visul s-a sfârşit, cum s-ar fi rupt pe neaşteptate o peliculă la cinematograful clasic.
Magnolia nu e castan. Magnolia nu e castan, cuvintele acestea îmi jucau în minte, răsăreau şi dispăreau ca stelele noaptea pe cer. M-au torturat toată ziua, în timp ce lucram, la întrunirea la care am participat, la masă, seara în pat. Magnolia nu e castan, ştiam. Repetând aceste cuvinte, vroiam parcă să prefac magnolia în castan adevărat. A doua zi în zori, am hotărât să caut castanul de pe acea stradă din vis, rămasă neatinsă de secole.
N-am colindat mult, ceva mă ducea acolo unde se cuvenea. Întâi am zărit castanul, de departe, de foarte departe. Am recunoscut şi strada care îmi apăruse în vis şi curând a apărut ploaia, la fel de neaşteptată ca în plăsmuirea nopţii. M-am îndreptat spre castan aproape zburând. Primii stropi m-au atins când am ajuns la doi paşi de Eva, care venise din partea cealaltă.
Am plecat de-acasă să te-ntâlnesc, a spus ea şoptit.
Am plecat de-acasă să te-ntâlnesc, am repetat eu.
Şi nu era vis.
Erai lumină, foc, văpaie
Râdeai şi ploaia îţi juca pe frunte
Nu pot să uit paltonul ca jadul
Cismele cu carâmb scurt
Poşeta de culoarea ochilor vii
Caut neliniştea ghicită sub pleoape
Şi chipul pal, rotund
Ţin minte judecăţile exprimate-n reprize
Mi-e dor de silueta ivită când nu m-aşteptam
De Sfintele Paşti 2015, de la
Templul Soarelui, Beijing, China
