Elogiul inginerului
Se întâmplă ca, adesea, purtându-ne paşii pe străzi, să admirăm o clădire sau alta, sediu al unei instituţii sau o casă ca oricare. Niciodată, sau foarte rar interesează cine a proiectat-o şi construit-o. Investiţia de muncă, pricepere, inteligenţă şi talent rămân într-un anume anonimat. La Academia Română există o frumoasă tradiţie ca, îndeosebi la vârsta senectuţii, fiecare membru să fie omagiat în cadrul unei ceremonii, prilej de a exprima respectul pentru activitatea ştiinţifică şi universitară. Zilele acestea, această sărbătoare a avut un caracter special – a fost dedicată prof. univ. Panaite Mazilu, membru de onoare al Academiei Române la împlinirea vârstei de o sută de ani. O viaţă în care multe clădiri oficiale sau obişnuite poartă pecetea nevăzută a expertizei sale. O trecere în revistă a contribuţiilor care l-au impus în elita inginerilor constructori ar trebui să înceapă cu Casa presei libere. La aceasta să adăugăm blocurile de 6-8 etaje din Bucureşti, care nu au avut de suferit la cutremure, acoperişul gării din Braşov, hangarele de la Otopeni pentru avioanele Boeing, proiectarea podurilor de la Giurgeni Vadul Oii, Feteşti-Cernavodă. Ca membru al comisiei guvernamentale de la Galaţi, unde au apărut grave avarii la blocuri a găsit soluţii care, aplicate, au oprit avarierea. În 1976, ca responsabil pentru analiza calităţii locuinţelor a întocmit un raport cu toate neajunsurile, care considerat „nerealist” nu a fost înaintat forurilor superioare. Şi am putea continua pentru a vedea că, aşa cum s-a spus, întreaga activitate a gravitat în jurul conceptelor de echilibru şi exactitate. Pentru toate a fost onorat cu diferite distincţii – Medalia „Meritul ştiinţific”, Doctor Honoris Causa” al Universităţii Tehnice din Bucureşti şi al Universităţii Tehnice din Braşov. În anul 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, după ce a beneficiat de o bursă acordată din Fondul Adamache. Prin timp, a avut o bogată activitate ca „deschizător de drumuri şi „ctitor de şcoală ştiinţifică”, rămas în amintirile foştilor studenţi prin exemplarul său profesionalism, corectitudinea şi fermitatea caracterului şi prin modul cu totul particular prin care îşi apropia tinerii la a căror formare a avut un rol decisiv. Despre calităţile de mentor multe au de spus foştii săi studenţi şi doctoranzi. Începând cu anul 1945, a parcurs toate treptele ierarhiei universitare şi cei care l-au cunoscut i-au apreciat, deopotrivă, ştiinţa şi înţelepciunea, refuzând-se oricărei forme de idolatrizare a maşinilor. Dar, „punctul forte” îl reprezintă rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, în care numele său a rămas ca un reper în dezvoltarea acestor domenii de importanţă în construcţii. Ca expert, după cutremurul din 1977 a coordonat o seamă de proiecte de consolidare cum au fost Cazinoul din Constanţa, Castelul Peleş, Spitalul Brâncovenesc, tribunalul şi teatrul din Focşani şi alte numeroase clădiri din Bucureşti şi din ţară. Semnătura sa rămâne ca un gir al calităţii, reconfirmat mai ales în situaţii de excepţie cum sunt cutremurele.
Foştii studenţi de la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti sau de la Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti sunt unanimi în a-l considera „cel mai performant şi cel mai iubit profesor universitar”. Sunt invocate frecvent claritatea expunerii, rigurozitatea demonstraţiilor , caracterul de generalitate a teoriilor inspirat asociat cu caracterul concret al aplicaţiilor; calităţi apreciate cu atât mai mult când e vorba de rezistenţa materialelor, o disciplină care dă multă bătaie de cap studenţilor. Pentru toate, prof. univ. Panaite Mazilu este înconjurat cu dragoste, admiraţie şi respect, cu bucuria de a fi împreună şi speranţa de a fi încă mulţi ani de acum înainte.
Constantin Noica sau despre
odiseea conceptelor deschise
Simpozionul Naţional „Constantin Noica”, ajuns la cea de-a VI-a ediţie, aduce în prim-planul vieţii noastre intelectuale felul în care s-a format şi se dezvoltă o tradiţie de gândire ce, pornind de la autorul „Devenirii întru fiinţă”, îşi creează o viaţă proprie rodind în abordări novatoare. Cu titlul „Concepte deschise”, această ediţie a fost organizată de Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” a Consiliului Judeţean Dolj, 
Mitropolia Olteniei şi Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Facultatea de Litere ale Universităţii din Craiova. Titlul a fost inspirat de lucrarea „Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant”. În generoasa-i deschiere, acad. Al. Surdu vede în conceptele deschise un fel de „pâinea noastră cea de toate zilele” nu atât prin deschiderea lor cât prin „imprecizie” în măsura în care deschiderea închide în sine o imprecizie care îi şi asigură perenitatea. Dintre ele, vor fi amintite mereu cele din „Rostirea filosofică românească”, ea însăşi ivită în deschiderea operată de Mircea Vulcănescu cu deosebire în „Dimensiunea românească a existenţei”. În acest orizont, PS Nicodim aduce în discuţie conceptul de „noroc” într-o abordare filosofico-teologică pentru a ajunge la o disociere deplin lămuritoare asupra gândirii celor doi Noica: „Constantin Noica sau devenirea în istorie şi Rafael Noica sau devenirea întru fiinţă”. Indiferent însă de orientarea devenirii, omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Schimbăm registrul pentru a cunoaşte mai mult despre „lucrul în sine” kantian în interpretări de referinţă, în care acad. Al. Boboc, fidel preocupărilor sale, de această dată glosând cu folos pe marginea „alegoriei limitelor”. Este citat C. Noica pentru care Kant avea doar dimensiunile „mărginirii” şi asta a făcut posibilă şi filosofia care i-a urmat. Impresionantă unitatea tematică în ale cărei deschideri succesive îşi află loc de tratare înţelegătoare cele mai neaşteptate concepte. O culme a lor poate fi simbolul cu virtuţile lui de închidere şi deschidere care îi asigură un loc privilegiat în istoria filosofiei şi teologiei. În loc de concluzie cităm articolul semnat de Alexandrina Dragomir „Exactitate şi adevăr sau paradigma puterii comunicative”, cu trimiterile cuvenite la excursul noician într-o invitaţie la o reflecţie mai profundă şi nuanţată asupra tăinuitelor căi ale comunicării întru comuniune.
O enciclopedie a teologiei româneşti
Lucrarea „Dicţionarul teologilor români” semnată de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, apărută la Ed. Andreiană, aflată la o nouă ediţie răspunde unei reale nevoi de cunoaştere a istoriei ortodoxiei noastre prin care ne definim ca popor. În „Prefaţă”, Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului subliniază că această lucrare completează un gol în literatura de specialitate, oferind „o sinteză a teologiei româneşti”. În aceste condiţii, lucrarea este „o pertinentă carte de vizită a Ortodoxiei româneşti în care află sprijin oricine este interesat”. Este o lucrare ca o mărturisire de credinţă făcută de personalităţile care au ilustra-o de-a lungul vremii” şi, prin aceasta, fără să înlocuiască o lucrare de sinteză, are un înalt grad de reprezentativitate. Pe parcursul a peste 700 de pagini sunt prezentate, în respect cu toate normele 
genului, personalităţile unor mari dascăli ai ortodoxiei ca şi ale unor ierarhi, monahi şi monahii, preoţi şi operele pe care le-au scris şi care au îmbogăţit literatura noastră dedicată ortodoxiei ca mod de a fi întru credinţa întru Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în care s-a scris istoria noastră. Ediţia este revăzută şi adăugită cu tot ceea ce reprezintă noutate în spaţiul nostru eclezial. Dacă primele ediţii din anii 1996 şi 2002 Dicţionarul cuprindea 720 de nume, la cea de a doua s-a ajuns la 800, iar acum la 900 de teologi de toate vârstele şi din toate timpurile. Ca timp, dicţionarul acoperă întreaga istorie a românilor, de la perioada pre-romană şi până în zilele noastre şi din toate teritoriile locuite de români ca şi teologi care, fără să fie români, şi-au desfăşurat activitatea pe pământul nostru. O precizare pe care o preluăm ca atare pentru a da o imagine fidelă asupra acestei noi ediţii. Ea se referă la conceptul de „teolog”, căruia i se atribuie o sferă foarte largă, incluzând nu doar ierarhi sau profesori de teologie, ci şi copişti de manuscrise, tipografi din cultura veche românească, traducători din literatura patristică şi protopatristică, compozitori, folclorişti, poeţi, prozatori, ziarişti. Criteriul este cel al obiectivităţii ceea ce face să fie incluşi tineri de la facultăţile de teologie, „Care au imprimat un suflu nou învăţământului universitar prin lucrări şi abordări originale, sinteze, lucrări publicate în limbi de circulaţie internaţională, contribuind la o mai bună cunoaştere a teologiei româneşti.
În peisajul culturii noastre, această carte rămâne ca un instrument de lucru de neînlocuit, o lucrare de referinţă absolut necesară nu doar specialiştilor ci, am spune, tuturor celor care ne numim creştini ortodocşi şi vrem ca acest „nume” să fie o devenire perpetuă întru lucrarea poruncii celei noi dată de Hristos: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. În paginile cărţii aflăm în cât de multe şi minunate forme ne putem exprima iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni pentru că iubirea rămâne un nesecat izvor de creaţie a omului întru îndumnezeire.
Grupaj realizat de Elena Solunca Moise
