Editura Academiei Române – Noutăţi editoriale
Cunoaşte experienţa căsniciei la care renunţă „fără părere de rău şi fără mâhnire”, fericit că din ea n-au rezultat copii pentru că „decât să facă cineva un copil, mai bine să înghită ca anticul cinic o caracatiţă vie”
I.L. Caragiale funcţionează în mentalul colectiv naţional cu imaginea construită în decenii sub imperiul simţului comun şi al didacticii rutiniere. În linii mari, un Caragiale bidimensional: comicul dezlănţuit şi tragicul extrem, care coabitează oximoronic şi îşi dispută întâietatea într-o cursă exegetică unde bifează, 
alternativ, temporare victorii de etapă. Este un Caragiale real, dar simplificat până la schematism şi deformat nu o dată de lecturi inadecvate. Deoarece, mai către timpurile noastre, pe această zonă, resursele sale de modernitate şi-au evidenţiat limitele, a fost cuplat cu absurdul într-o încercare de sorginte mascat-protocronistă inspirată (sau, poate, doar stimulată) de Eugène Ionesco de a-l transforma în precursor ori chiar în pionier al noii orientări de anvergură continentală. După ce voga absurdului s-a consumat, iniţiativele de primenire a imaginii scriitorului au vizat depistarea jocurilor textuale şi a presupuselor strategii pe care ele le ocultau, identificarea unor argumente ale modernităţii lui Caragiale în lumina consideraţiilor lui Jan Kott despre Shakespeare, actualizarea forţată prin căutarea cu lumânarea în lumea sa a unor izomorfisme imaginare cu regimul dictatorial al lui Ceauşescu sau reducerea unei bune părţi a operei la prelucrarea artistică superioară a semipreparatelor oferite de jurnalistica vremii. Mai puţine au fost eforturile de a-l elibera pe scriitor de sub tirania caragialismului rezidual, configurat mai cu seamă în jurul pantonomicului concept de miticism (dar nu numai), prin includerea şi impunerea în circuitul interpretativ curent a unor bucăţi mai puţin frecventate sau total ignorate de comentatori. Soluţia era simplă: renunţarea, fie şi parţială, la un Caragiale inerţial, menţinut la suprafaţa interesului public în virtutea unor raţiuni extraestetice – asta pe de o parte. De cealaltă, înlocuirea sa cu acel Caragiale în paginile căruia aflăm: căutări auctoriale plasate în arealuri artistice insolite, chiar dacă nefinalizate întotdeauna, experimente îndrăzneţe până la hotarul cu temeritatea, aventurări stilistice pe teritorii necunoscute, până la el, limbii române şi aşa mai departe.
În alcătuirea sumarului antologiei Best of I.L. Caragiale am încercat să răspund ambelor imperative. Evident, asumându-mi riscurile de rigoare: sunt deplin conştient ce forţă redutabilă a fost întotdeauna, este încă şi va mai fi inerţia culturală. Recunosc: şi pe mine mă scoate din zona personală de confort intelectual ideea unei ediţii Caragiale de unde lipseşte, între altele, aproape un sfert din titlurile cunoscute din volumul Momente. Întocmai: acela care i-a prilejuit lui George Ranetti jocul de cuvinte nimerit şi de succes în timp „nu Momente, ci monumente”, a determinat revista România ilustrată să proclame evenimentul apariţiei drept „o sărbătoare literară” şi este considerat unanim capodopera indiscutabilă a lui I.L. Caragiale şi una dintre cărţile fundamentale ale literaturii române all time. Este dificil de susţinut, însă, excelenţa volumului în integralitatea sa. Există aici bucăţi literare cu un indice de prelucrare artistică scăzut, gen De închiriat, Caut casă, Boborul, Baioneta inteligentă [Garda civică] pe care inserturile de detalii biografice (interesante pentru istoricii literari) nu le salvează de la mediocritate. (O mediocritate în contextul valorii de ansamblu a creaţiei caragialiene, desigur…). Ceva asemănător se întâmplă cu Tempora… care nu depăşeşte, literar vorbind, graniţa pamfletului pigmentat de ironie groasă şi doar pe alocuri de sarcasm subţire, cu toate că, în regimul şarjei dezlănţuite, protagonistul schiţei, celebrul Coriolan Drăgănescu, este memorabil. Nici 1 Aprilie nu depăşeşte condiţia unei anecdote previzibile (motivul păcălitorului păcălit) şi îndeajuns de nesărate, având ca protagonist un personaj mono-dimensional, specializat în glume morbide. În Întârziere, o cucoană de provincie, impacientată şi nevricoasă, înjură stereotip pentru că o irită precaritatea serviciilor prestate de cei de la drumul de fier şi… cam atât. Vizită… şi Dl Goe rămân două texte clasicizate nejustificat de o didactică superficială, care nu fac decât să confirme antipatia cunoscută a lui Caragiale pentru copii. Ciclul Un pedagog de şcoală nouă e compromis de schimonosirea apăsată a limbajului de către „eminentul pedagog absolut” Marin Chicoş Rostogan. Mai mult o emisie vocală decât un personaj, fie el şi caricatural, Rostogan e desfiinţat sub raport literar de Caragiale însuşi, dornic cu orice cu preţ să-l strivească sub povara ridicolului. Până la urmă, reuşeşte.
Din afara Momentelor este de explicat/justificat absenţa unui număr neînsemnat de texte. Unul este proximul la care m-am referit mai sus; altele nu cred că reclamă tratări speciale. Mult mai interesante ar fi, din punctul meu de vedere, succinte popasuri în preajma unor schiţe sau nuvele care se întâlnesc rar sau deloc în alte antologii I.L. Caragiale. Remarcabile sunt, de exemplu, din raţiuni diferite, cele trei nuvele neterminate: Scrisorile unui egoist, Poetul Vlahuţă şi Poveste.
Prima apare în patru numere consecutive din revista Epoca literară, aprilie-mai 1896, şi lasă să se întrevadă căutările izbutite ale lui Caragiale în direcţia unei paradigme literare noi, radical deferită de aceea care l-a consacrat. Avem de-a face cu o altă scriitură, cu o altă atitudine auctorială, dar şi cu un alt tip de personaj decât cele care populează universul uman caragialian înainte şi după momentul 1896-1897. Este segmentul temporal care include, de asemenea, o altă povestire fără pereche în opera scriitorului, Între două poveţe, precum şi Paradoxal, o bucată scurtă, dar greu de catalogat, şi asta, în primul rând, din cauza domnului Teofil, personaj de factură aparte, aglutinând, în doze egale, comportamentul inextricabil al unui cinic cu paralogismul etic al unui sofist.
Nici protagonistul din Scrisori… nu este un egoist, pur şi simplu. De fapt, judecând lucrurile după cele câteva fragmente epistolare pe care Caragiale a izbutit să le publice, personajul nu este egoist decât în al doilea rând, altele fiind dominantele sale caracterologice primordiale. Este, mai degrabă, amoral, mizantrop, cinic şi paradoxal. Nu-i deloc exclus ca, odată încheiată, istoria unchiului care se confesează unui nepot pe care îl dispreţuieşte profund, considerând-l „o creatură ordinară”, să ne fi revelat, poate, o varietate balcanică de Über mensch nietzschean, de „stăpân” ce se mişcă în perimetrul situat dincolo de bine şi de rău, un marchiz de Sade cu vilă la Sinaia, un dostoievskian „om din subterană” care frecventează Opera din Viena, un lipsit de scrupule din stirpea diderotianului Rameau sau ceva asemănător. O parte din aceste apropieri au fost făcute de Valeriu Cristea, comparaţiile fiind, însă, per ansamblu, defavorabile personajului lui Caragiale căruia, este de părere criticul, îi lipsesc „anvergura, îndrăzneala, demonismul”. Schiţa de profil a Egoistului îl contrazice: „Inteligent, cunoscător de multe şi priceput subţire la artă”, omul „multe văzuse şi auzise, şi chiar citise câte ceva; mai mult înţelesese poate decât citise” (sunt înclinat să văd în această frază cel mai pertinent autoportret intelectual al lui Caragiale). „Nu ura pe nimeni (…): cine urăşte pe oameni trebuie să-i fi iubit odată prea tare, şi el nu-i putuse iubi niciodată” (…); „darnic fără generozitate, cheltuitor fără risipă, iubitor de plăceri până la limita cuviinţei şi-n măsura prudenţii; îngrijindu-şi viaţa cu luare-aminte, făr-a a avea însă câtuşi de puţin o deosebită frică de moarte”. Cunoaşte experienţa căsniciei la care renunţă „fără părere de rău şi fără mâhnire”, fericit că din ea n-au rezultat copii pentru că „decât să facă cineva un copil, mai bine să înghită ca anticul cinic o caracatiţă vie”.
Iată şi imaginea complementară a Egoistului, rezultată din scrisorile adresate nepotului desemnat ca moştenitor: un ins care detestă convenţiile sociale – inclusiv pe cele legate de propria moarte, pe care o priveşte în termeni pur biologici, fără urmă de fior mistic – cutreierat de impulsuri ce ţin de micul sadism, dar şi de varianta sa hard, plictisit de oameni şi cu adâncă lehamite de viaţă, neîndurător în judecarea semenilor şi fără milă pentru nenorocirile lor, mefient faţă de orice urmă de sentiment, complet opac la dimensiunea religioasă a existenţei („Dumnezeu a murit!”, proclamase profetic Nietzsche), înclinat spre varianta neagră a umorului englezesc – un sunet excepţional, care nu se mai auzise şi nici nu se va auzi mult timp în literatura română:
„Până să mă moşteneşti, primeşte de la mine o teribilă lovitură; îmi place să ţi-o dau; asta intră tot în preţul moştenirii. Află, cu multă părere de rău, că sunt foarte sănătos şi că, după spusa doctorului, care mă tunde şi mă rade, trebuie să aibi mult curaj, să te-narmezi cu multă răbdare…”;
„… Bătrânul intendent (…) şi-a prezentat zilele trecute demisia irevocabilă: ţi-a lăsat multă sănătate – un caz de anevrism. Moartea lui m-a afectat: dacă ar mai fi trăit măcar până-mi scotea vinul din primăvară! mi se pare că bolobocul de Uricani a-nceput să se oţetească. Era un an excepţional…”;
„… Mă rugaseşi să-ţi trimit icre moi… Găsisem alaltăieri o cutie de calitate rară; erau însă prea puţine; de-abia mi-a ajuns mie…”;
„Acu doi ani, am petrecut minunat: [madam Berthand] vorbeşte de tot stins şi n-aude deloc. Sper că de-atunci până astăzi trebuie să fi ajuns la adevărata perfecţie ideală a femeii” etc.
Scrisorile unui egoist reprezintă o generoasă promisiune pentru ceea ce ar fi putut fi un alt Caragiale. Poate, şi o altă literatură română…
Din prefaţa antologiei Best of I.L. Caragiale,
Editura Academiei Române
