Alexandru Surdu: Cugetări la margine de drum
După pilda Mântuitorului, credinciosul îşi va urma Calea şi, cu ajutorul Maicii Domnului şi a Sfinţilor ocrotitori, va birui toate primejdiile şi necazurile ca eroul din basme sau îşi va da sufletul în mâinile Domnului, împăcat cu gândul că a încercat din toate puterile sale să-i urmeze porunca.
Machedonul Aristotel, căruia nu-i prea plăceau drumeţiile, zicea să nu călătoreşti niciodată pe apă când poţi să mergi pe uscat. Ce ne-ar fi spus Aristotel despre călătoria p
rin aer, nici nu ne mai întrebăm! Oricum, la aeroportul din Otopeni, ce-i drept, nu chiar la vedere, este un paraclis, unde a slujit cândva Părintele Adrian Niţă. Alături de el te puteai închina, înainte de plecare, Sfântului Cristofor, despre care se spune că este ocrotitorul călătorilor, revendicat, mai nou, şi de către şoferi şi aviatori, altfel spus, de către călătorii zilelor noastre, tot mai grăbiţi să ajungă cât mai departe, dar, uneori, şi cât mai aproape de propriul lor sfârşit. Şi dacă tot te-ai rugat la plecare, ar fi bine să te închini şi la înapoiere, căci nu se ştie niciodată dacă vei mai apuca să-ţi faci, măcar cu limba pe cerul gurii, Sfânta Cruce, înaintea morţii care te pândeşte la fiecare colţ de stradă, şi parcă ar vrea să-ţi spună: „Călătorule, pregăteşte-ţi bine Sufletul înaintea oricărei plecări la drum, căci aceasta ar putea să fie pentru tine ultima”.
Pe partea dreaptă a şoselei dinspre Ploieşti spre Inima Transilvaniei, după o trudă de mulţi ani, Părintele Daniel Călătorul, înainte de-a merge mai departe spre locuri numai de el ştiute, a înălţat o biserică la margine de drum, departe de orice locuire. Şi te întrebi, pe bună dreptate, pentru cine a fost ridicată? Dacă ai curiozitatea şi te opreşti din goana maşinii, o vei afla chiar de la Părintele Daniel. Pentru tine, călătorule, pentru Sufletul tău! Ca o piatră de poticnire, de răgaz, de cugetare şi de rugăciune.
Şi dacă te laşi cuprins „de acel farmec sfânt”, de liniştea zidirii, de umbră, de răcoare şi de blândeţea chipurilor zugrăvite, ascultând şi rugăciunea cuviosului Părinte în faţa candelei aprinse sub icoana Maicii Preacurate, ai putea să uiţi de graba cu care numai Bunul Dumnezeu ştie spre ce alergi. Şi vei încerca să te scuturi de imaginea bolizilor care năvălesc spre tine cu faruri orbitoare, de vâjâiala motoarelor, de viermuiala aceasta ce pare fără niciun rost, pe străzile proaste de care ne plângem cu toţii. Nu era oare mai bine în trecutul îndepărtat, în care, cel puţin la noi, oamenii stăteau pe la casele lor şi rar pornea la drum câte unul însingurat, cu „traista-n băţ”, cum se zice, şi cuprins de dor, cum o spune şi Poetul: „Când iar începe-a ninge/ Mă simt de-un dor cuprins,/ Mă văd pe-un drum departe/ Mergând încet şi nins”.
Răgazul însă, cum se ştie, te-ndeamnă la filosofare, şi-ţi aminteşti că unii în trecut şi alţii, chiar în zilele noastre, în noul Ev Mediu, cum îi zicea Berdeaev, vor să ghicească viitorul, să ştie cum va fi călătoria. Dar aceasta nu înseamnă, oare, că vor să călătorească în timp? Iar ghicitoarele de ieri şi de azi nu apelează la zeităţi, la spirite, la astre, tot la entităţi eterne pentru care timpul nostru: trecutul, prezentul şi viitorul, cu noi cu tot, nu reprezintă mai nimic?
Este greu să-ţi imaginezi că până şi viitorul nostru îndepărtat, ca şi prezentul şi trecutul, a fost deja de când Lumea, adică dintotdeauna, şi numai Bunul Dumnezeu şi-l poate aminti, căci el este Autorul, care a făcut-o din propria sa imaginaţie şi prin asemănare cu aceasta, ca şi pe om. El neavând, ca Demiurgul lui Platon, o lume preexistentă a ideilor, pe care s-o imite. Celelalte entităţi create, în ciuda „eternităţii” lor, nu-şi pot aminti nimic din ce era înainte de a fi ele şi nici de ceea ce va fi după sfârşitul Lumii, dar ghicitoarele, prezicătorii şi profeţii le pot interoga, fiecare după puterile sale, despre viitorul nostru, căci pentru ele acesta a şi fost deja.
Realmente nu poţi să ajungi în punctul B înainte de a porni din punctul A, dar călătorul nerăbdător vrea să ştie cum va fi călătoria şi atunci se duce la prezicătorul care să-i spună. Dacă acesta este priceput şi „vede” în viitor, atunci îi spune, iar călătorul, iată, îşi imaginează că ajunge, cu bine sau nu, la destinaţie chiar înainte de-a porni la drum. Şi dacă ghicitorul îl sfătuieşte să nu pornească, el aşa va face, mulţumindu-i acestuia. Este aceasta „urâciune” în faţa lui Dumnezeu şi pedeapsa îi va lovi şi pe ghicitor şi pe încrezătorul în spusele sale, căci aşa le-a fost orânduită soarta. Cu sau fără cunoaşterea lui, sfârşitul fiecăruia este aproape: „Picioarele care te vor duce afară, cum zice Apostolul Petru, sunt deja în faţa uşii”. Dacă Destinul omului este să moară în timpul călătoriei, atunci iţele ghicitorului se vor încurca şi omul se va duce la moarte; dacă i-a fost scris să scape, va ocoli moartea, cu sau fără prevestirea ghicitorului.
Ştiinţifico-fantastic, se consideră că în viitoarele călătorii cosmice ale omului, în funcţie de viteza rachetei, s-ar putea ajunge pe Pământ, la întoarcere, fie în trecutul, mai mult sau mai puţin îndepărtat, fie în viitor, găsind aici în viaţă persoane dispărute de mult sau nenăscute încă. Dovadă că viaţa lor este de fapt veşnică, acolo, în perioada aceea infimă de timp, ghicitorul ideal fiind acela care ar putea să zboare cu gândul şi să ne aducă veşti despre cei care am fost sau cei care vom fi, în funcţie de viteza cu care ar putea să zboare.
Prevestirile ghicitorilor sunt însă de regulă mincinoase, cu excepţia celor care au cunoştinţe despre anumite evenimente planificate să se întâmple cu oarecare probabilitate. Este vorba despre plăcerile pe care ni le oferă „viitorii contingenţi”, în terminologie aristotelică. Ce tristă ar fi viaţa, dacă am şti dinainte tot ce ni se va întâmpla. N-ar mai avea rost atunci nici măcar rugăciunea.
Dar lucrurile se petrec tocmai invers, căci omului nu-i este dat, cu toţi ghicitorii din Lume, să ştie nimic despre călătoria sa propriu-zisă pe acest Pământ. Lucian Blaga zicea că Marele Anonim a instituit „censura transcendentă”, ca piatră de poticnire a omului, de care nu va trece niciodată, nici către viitorul îndepărtat, spre care vrea să meargă, şi nici măcar înspre trecutul de unde vine. De aceea ne spune şi Iisus Hristos: „Mărturia mea este adevărată, căci numai eu ştiu de unde am venit şi unde mă duc”.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”, a venit însă pe această Lume „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, cum ni se spune în Credeul Creştinismului. Noul Testament cuprinde revelaţiile despre Viaţa lui Iisus Hristos (Evangheliile) cu cele cinci credinţe: 1) în Naşterea Domnului; 2) Botezul; 3) Viaţa cu întâmplările, minunile şi învăţăturile sale; 4) Răstignirea şi moartea pe Cruce şi 5) Învierea. S-a ivit astfel o nouă religie şi, totodată, o nouă cale de urmat în viaţă.
Se consideră că la început Creştinismul se numea chiar Calea (he hodos, Via), prin care se înţelegea Calea lui Dumnezeu (he hodos tou theou, Via Domini), a Domnului Iisus Hristos, sau Calea Mântuirii, un nou drum, un fel nou de călătorie, deosebit de drumul obişnuit spre moarte (Sein zum Tode, cum îi zicea filosoful Heidegger).
Călătoria aceasta în timp, de la naştere până la moarte, este chiar viaţa, ceea ce înseamnă că noua călătorie, pe un nou drum, este o nouă viaţă, cea adevărată. De aceea ne zice şi Mântuitorul că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe).
S-ar putea spune că viaţa, oricum ar fi trăită, se termină tot cu moartea. De moarte nu scapă nimeni. Da, însă aceasta nu înseamnă că omul trebuie să trăiască pentru a muri, sau că sensul vieţii ar fi moartea. Dovadă şi faptul că oamenii normali nu se gândesc la moarte, iar cei mai mulţi fac totul pentru a nu muri.
Care este însă calea pe care ar trebui s-o urmeze creştinul, care să fie şi viaţa lui, ce fel de călătorie îi oferă învăţătura creştină? Dacă s-a născut din creştini adevăraţi, atunci, chiar înainte de a veni pe lume, mama lui s-a închinat multe zile şi nopţi la icoana Sfintei Fecioare pentru a-i păstra rodul pântecului, iar de la naştere până la botez va arde fără încetare candela sub Icoană, pentru a păzi pruncul de toate primejdiile. Prin Botez se va împărtăşi din puterea Duhului Sfânt şi, prin Taina ungerii cu Sfântul Mir, îşi va dobândi Îngerul Păzitor care să-l ferească de rele şi să-i fie călăuză pe Calea cea Dreaptă. Îl va duce de mână, cât este copil, şi-l va ajuta să treacă punţile înguste pe deasupra oricăror prăpăstii, ispite şi primejdii, şi uneori chiar i se va arăta spre a-i întări credinţa, dar se va îndepărta de la el pentru totdeauna dacă nu va mai urma Calea cea Dreaptă. Şi atunci omul va rămâne ca frunza uscată pe care o bate vântul. Va fi asemenea călătorului acela singuratic pe drumul din pustiu, unde covorul de praf se întindea la fel în toate direcţiile. Ostenit fiind, şi-a pus desaga sub cap şi a dormit o vreme, după care a venit furtuna de nisip şi a şters toate urmele, iar bietul om n-a mai ştiut pe unde a venit şi încotro să plece. A pornit la întâmplare şi a tot mers până când a căzut răpus de sete şi de foame, neştiind nici măcar dacă nu s-a întors cumva spre locul din care plecase.
Necredincioşii ajung adesea prin tot felul de fundături: prin spitale, prin închisori şi chiar pe mâinile călăilor. La necaz fiind, unii îşi aduc aminte de cele sfinte şi cer îndurare. Se va zice că şi credincioşii păţesc uneori la fel. Dar este o mare deosebire între a suferi din cauza nelegiuirilor tale, pentru care nu vei fi iertat niciodată, şi a suferi, ca sfinţii şi martirii, pentru Dreapta Credinţă. O spune Sfântul Apostol Petru: „Dacă veţi pătimi pentru dreptate, ferice de voi. Nu vă temeţi de ei şi nu vă tulburaţi”.
Multe sunt necazurile pe care le întâmpină în cursul vieţii omul credincios, cu frica lui Dumnezeu, cum se zice, care nu face rău nimănui şi încearcă, pe cât poate, să-i ajute şi pe apropiaţii săi. Dar le îndură pe toate cu răbdare şi cu încredere în mila Bunului Dumnezeu fără să cârtească sau să calce alături de Calea cea Dreaptă, căci este mai bine, spune Sfântul Apostol, pentru cei care n-au cunoscut Calea Dreptăţii şi n-au ştiut pe unde s-o apuce, decât pentru aceia care au cunoscut-o, dar s-au întors de la porunca sfântă dată lor.
După pilda Mântuitorului, credinciosul îşi va urma Calea şi, cu ajutorul Maicii Domnului şi a Sfinţilor ocrotitori, va birui toate primejdiile şi necazurile ca eroul din basme sau îşi va da sufletul în mâinile Domnului, împăcat cu gândul că a încercat din toate puterile sale să-i urmeze porunca.
Şi multe alte cugetări frumoase îţi pot trece prin minte despre Calea cea Dreaptă dacă înainte de a pleca în orice călătorie, pe uscat, pe ape sau prin văzduh, îţi faci Semnul Crucii şi zăboveşti o vreme la margine de drum, urmând îndemnul acelui Părinte căruia îi şi aducem gândul nostru cel bun: „Părintelui Daniel,/ Călătorului prin Lume,/ Carele s-au poticnit acum/ La Biserica de Aur/ De la margine de drum”.
