Crişu Dascălu: Pentru strategia de apărare a identităţii etnice
Ziua Naţională a Culturii Române
Se va spune că limba română nu se află într-o asemenea situaţie şi că, în consecinţă, nici poporul român nu trebuie să fie îngrijorat de a se perpetua în istorie. Nu împărtăşesc această seninătate, căci asupra limbii noastre apasă două mari pericole. Primul vine din interior şi se manifestă printr-o agresivitate fără precedent asupra limbii noastre de cultură.
Periodic, Preşedinţia redactează şi Parlamentul aprobă în aceeaşi cadenţă câte o Strategie naţională de apărare a ţării, lucru întrutotul firesc pentru instituţii care au datoria să vegheze la suveranitatea noastră.
Doar că, în dimineaţa lui 1 Decembrie, agasat de necontenitele grimase, afronturi şi gâlcevi cu care este sărbătorită Ziua Unităţii Românilor în Capitală, mi-am zis să compensez acest nedorit neajuns şi să arunc 
o privire în cea mai recentă variantă a sus-zisului document. Cum nu sunt nici strateg, necum politician, nu-l voi comenta decât din unghiul unui interes care nu este, sper!, numai al meu.
Am apreciat că în el se vorbeşte despre legitimul interes naţional de „apărarea integrităţii şi inviolabilităţii teritoriale a ţării” şi de acela al „garantării caracterului naţional al statului”. Foarte bine, mi-am zis, că sunt pomenite astfel şi ţara şi statul, dar ce ar mai însemna oare aceste cuvinte fără fundamentul lor etnic? Nimeni, cred, nu se poate îndoi de nevoia apărării teritoriului naţional. Numai că în războaie nu se cuceresc naţiuni, ci teritorii şi nu se înfrâng naţiuni, ci armate. Supravieţuirea unei naţiuni nu este condiţionată de păstrarea teritoriului ei, ci de capacitatea şi încăpăţânarea de a-şi apăra identitatea, dincolo sau în pofida nedreptăţilor pe care i-a fost dat să le îndure. Istoria, mai veche, dar şi mai recentă, este plină de exemple care dovedesc că teritoriile statelor au avut şi probabil vor avea geografie variabilă. În toate cazurile însă, precaritatea geografică a fost salvată de o stabilitate culturală şi lingvistică. De aceea probabil că în mai toate conferinţele de pace lupta pentru teritorii s-a purtat cu argumente lingvistice şi etnice.
Este bine că se prevede necesitatea apărării teritoriului, adică a pământului cu tot ce are el sub el şi pe el. Însă deasupra teritoriului stă sentimentul colectiv al apartenenţei la aceeaşi limbă şi la aceeaşi tradiţie culturală, adică sentimentul împărtăşit al identităţii naţionale. Căci nu există o legătură condiţională între teritoriu şi un popor, de vreme ce sunt state în care trăiesc mai multe neamuri diferite (exemplul cel mai la îndemână fiind Elveţia) şi, invers, acelaşi neam este împărţit între state diferite (tristul exemplu este cel românesc).
Caut în document şi dau, în adevăr, peste sintagma noastră. La pagina 8 se vorbeşte, negru pe alb, despre „garantarea dreptului la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”. Această grijă pentru minorităţi este, neîndoios, întemeiată. O preocupare similară pentru majoritate lipseşte cu desăvârşire, noi fiind lăsaţi să credem că apărarea identităţii naţionale a acesteia se face pe cale naturală, printr-un instinct imperios al perpetuării. Din nefericire, am la îndemână suficiente probe că lucrurile nu stau deloc aşa.
Prin ce se manifestă identitatea naţională? Prin limbă şi prin cultură. Acestea sunt amprentele inconfundabile cu ajutorul cărora poate fi recunoscută o colectivitate drept naţională.
Cât de vitală este limba în această privinţă ne poate spune destinul neamului dalmat. Ultimul vorbitor al limbii dalmate, Tuonio Udaina, supranumit Burbur, a murit în 10 iunie 1898 şi, odată cu el, nu a dispărut numai o limbă, ci un întreg neam şi o întreagă cultură şi-a oprit cursul ei firesc. Se va spune că dalmaţii au continuat să existe biologic, prin urmaşii de sânge al celor care au vorbit odinioară această limbă. Numai că amprenta etnică nu se transmite prin ereditate biologică, ci doar printr-o ereditate culturală.
Se va spune că limba română nu se află într-o asemenea situaţie şi că, în consecinţă, nici poporul român nu trebuie să fie îngrijorat de a se perpetua în istorie. Nu împărtăşesc această seninătate, căci asupra limbii noastre apasă două mari pericole.
Primul vine din interior şi se manifestă printr-o agresivitate fără precedent asupra limbii noastre de cultură. Sfidarea normelor (şi nu numai de către ignari, căci a apărut opinia după care normele trebuie croite după uz, ceea ce în principiu este corect, doar că uzul este adeseori folosit eufemistic pentru abuz) este întovărăşită cu recurgerea la un număr tot mai restrâns de cuvinte (nu mai vorbesc de extraordinarele noastre locuţiuni şi expresii idiomatice din ce în ce mai nerostite), până se va ajunge ca românii să vorbească o română fundamentală (citeşte: rudimentară), ca şi străinii care sunt ajutaţi pedagogic cu o variantă minimală a graiului naţional. Stricarea şi sărăcirea limbii sunt simptome care ar trebui să alarmeze.
Dar limba noastră mai are împotrivă şi un factor extern. Poate că nu este vorba despre un veritabil război lingvistic, însă este mai mult decât evidentă presiunea limbii engleze asupra celorlalte idiomuri, presiune exercitată când direct (prin ceea ce s-a numit, în secolul al XIX-lea, Wörter und Sachen, aşadar: „cuvinte şi lucruri”, adică importul de cuvinte străine odată cu obiectele pe care le denumesc, căci aproape toată terminologia ştiinţifică se revendică din această super-limbă), când insidios (prin internet, filme, muzică etc.).
Este vorba aici de un efect pervers al globalizării, susţinut din umbră de o nu mai puţin perfidă confuzie (care nu este numai terminologică) între cultură şi civilizaţie. După modelul american, primul termen este tot mai folosit şi în locul celuilalt, anulându-se astfel diferenţa esenţială dintre CULTURĂ, care este întotdeauna naţională, şi civilizaţie, care se situează întotdeauna dincolo de pluralitatea etnică. De fapt, ceea ce participă la globalizare nu sunt decât produsele civilizaţiei, care nu au amprentă etnică, în timp ce culturile sunt inevitabil condiţionate etnic. Se zice că aşa-numitul imperialism al limbii engleze nu ar fi decât o precauţie necesară luată împotriva „efectul Babel”, atrăgându-se în context atenţia asupra consecinţelor nefaste ale plurilingvismului care a întrerupt o construcţie care pretindea convergenţă comunicativă. Mă întreb însă, pentru a rămâne în limitele mitului, dacă nu cumva turnul a fost abandonat nu din cauza neînţelegerii dintre constructorii lui, ci pentru că era prost conceput. În fond, globalizarea este şi ea tot o construcţie…
…Ca şi proiectul european, de altfel, în care suntem şi noi implicaţi şi care şi-a depăşit cu mult dimensiunea economică iniţială (ceea ar fi fost de acceptat), pentru a propune (uneori: a impune) un „creuzet” continental (după modelul nord-american), în care să fie dizolvate diferenţele etnice, şi, odată cu ele, diferenţierile culturale. Proiectul unei Europe perfect unitare este, până la proba contrară, himeric, căci o asemenea unitate fără cusur presupune (ceea ce nu se prea spune) dispariţia naţiunilor componente într-un conglomerat fără identitate. Am serioase motive să mă îndoiesc că naţiunile de pe continentul nostru vor accepta resemnate să dispară. Dimpotrivă, cred că perseverenţa încăpăţânată în acest proiect va duce la exacerbarea sentimentului naţional, ca reacţie firească la intenţia de a-l anula.
Eu unul nu cred deloc într-o posibilă dispariţie a culturilor europene şi, deci, nici în dispariţia instinctului naţional al popoarelor de pe continentul nostru. Pentru ca această sumbră profeţie să nu se întâmple, este nevoie de o bună şi permanentă educare în spiritul respectării şi promovării spiritului naţional, adică a limbii şi culturii noastre.
Şi poate mai este nevoie de ceva: de Strategia de apărare a identităţii naţionale. Dacă variantele Strategiei naţionale de apărare a ţării au o cadenţă multianuală, strategia pe care o propun trebuie gândită pe un interval nedefinit. Durata nu poate fi asigurată cu mijloace efemere.
