Constantin Coroiu: Miron Costin, primul nostru mare clasic
Miron Costin • 385
Inaugurarea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenţa a zece mii de participanţi, un record pentru acea epocă, între care membrii delegaţiilor de studenţi din Bucovina şi Polonia. La emoţionanta ceremonie au rostit discursuri Mihail Kogălniceanu, V.A.Urechia şi Vasile Pogor.
Într-un eseu intitulat „Limitele compromisului”, Eugen Simion face o distincţie netă între ceea ce numeşte „culpa estetică” şi „culpa morală”, în judecata oricărui autor prima fiind, în opinia criticului, cea care trebuie luată în considerare înainte de toate. Fireşte, „culpa morală” nu poate fi ocultată, dar ea 
trebuie avută în vedere abia în al doilea rând. În fond, este ceea ce a făcut şi G.Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Criticul narează viaţa operei şi biografia celui care a creat-o, cea dintâi din perspectivă estetică, cealaltă dintr-una moral-psihologică. În vasta sa frescă fiecare scriitor, mare sau mai puţin important, fiecare personaj real sau imaginat de un creator sau altul îşi găsesc locul pe care îl merită în viziunea marelui critic. Totodată, Călinescu convoacă la grandiosul symposion cititorul, care să-i continue gândul şi să completeze, eventual, tabloul. Aerul de noutate perpetuă al epopeii care este „Istoria…” sa, de atâtea ori remarcat, se datoreşte şi acestei extraordinare deschideri care fascinează şi te implică aproape fără să-ţi dai seama în marele spectacol. Pentru Călinescu, valoarea unei literaturi consistă şi în imaginea ei. Iconografia şi o hartă în relief concepută şi desenată de el – din păcate nerealizată, din cauza dificultăţilor tipografice aproape insurmontabile – erau menite să potenţeze receptarea literaturii române în toată cuprinderea ei văzută diacronic nu numai de către cititorul din prezentul elaborării monumentalei lucrări, ci şi, mai ales, de către cel din viitor.
Într-o conferinţă rostită la 75 de ani de la moartea lui Eminescu, Călinescu vorbea despre scriitorii „sigilaţi de destin”, rari în comparaţie cu cei care „au o operă eminentă şi o biografie monotonă şi fără semnificaţie”. Dar în „Istoria…” sa, criticul reface, în fond, cum nu a mai făcut-o nimeni până la el şi nici după el, traiectoria unui destin generic, destinul scrisului românesc de-a lungul mai multor veacuri, când nu o dată istoria i-a fost ostilă. Forţa sa epică de a pune totul într-o nouă mişcare şi într-o nouă ordine se vădeşte şi în ceea ce priveşte literatura (şi cultura) noastră veche, ce i se revelă ca „un bloc de marmură în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu”. Încât efortul lui Călinescu ne apare ca fiind şi al unui reîntemeietor de mituri. De mituri fecunde. Graţie lui retrăim geneza şi creşterea limbii şi literaturii române. Criticul schiţează portrete vii şi formulează propoziţii fundamentale care astăzi nu-i lasă să doarmă liniştiţi pe unii istorici literari cuprinşi şi poate chiar chinuiţi de furia demistificării şi demitizării literaturii şi istoriei noastre.
Un exemplu este şi capitolul din marea „Istorie…” consacrat lui Miron Costin de la a cărui naştere au trecut, iată, 385 de ani. Cel ce ne-a lăsat „Letopiseţul Ţării Moldovei”, „De neamul moldovenilor” sau poemul „Viaţa lumii” are, apreciază Călinescu, o contribuţie esenţială privind sintaxa: „Cunoscător al limbii latine, el a desfăşurat-o în spiritul şi cu ajutorul limbii noastre, păstrându-i toate registrele şi toate fluierele. Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice gând”. Maestru al portretului el însuşi – multe inegalabile precum cele ale lui Hasdeu, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Iorga, Vasile Pârvan etc. Călinescu remarcă îndeosebi arta portretistică a lui Miron Costin, în portretele căruia – „intră în măsuri egale simţul personalităţii şi ideea de destin”. Scriitor în toată puterea cuvântului, cum îl consideră criticul, Miron Costin „observă sistematic, compune, şi ceea ce iese de sub pana lui este rodul unei arte. El are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri din când în când să răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de sus. Nu mai avem de-a face cu o cronică, ci cu desfăşurarea organică a unei epoci, în valuri mari, rostite şi susţinute cu expresii de popas şi trimitere. Descripţia e atentă, constructivă. Cronicarul are viziunea apocaliptică. Pagina în care descrie năvala lăcustelor este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română, un măreţ episod dantesc…”.
Într-una din epistolele expediate din Iaşi editorului său, Alexandru Rosetti, în timp ce lucra la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Călinescu sublinia că literatura noastră nu e de conceput fără Miron Costin. La rândul său, Vladimir Streinu scria că bătrânul cronicar este „primul nostru mare clasic”. În altă ordine de idei, reputata specialistă în literatura română veche Elvira Sorohan observă: „Doi sunt, cu precădere, scriitorii din opera cărora au fost păstrate, în limbajul intelectual uzual, formulări memorabile: Costin şi Caragiale. Gravitatea cuvintelor celui dintâi e contracarată de miza comică din formulele caragialeşti. Coexistă în natura românului gravitatea şi zeflemeaua? Sau una i-a luat locul celeilalte, în timp?”
Înclin să cred mai degrabă în a doua variantă.
Scriind sentenţios: „Nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi”, Miron Costin pare că îşi prevedea şi îşi definea propriul destin. Unul cu valoare de simbol, căci, subliniază tot Elvira Sorohan: „Toată cariera lui în istoria Moldovei ilustrează conflictul etern între intelectualul autentic şi puterea politică vremelnică”. Marele cărturar şi scriitor sfârşeşte, cum se ştie, prin a fi decapitat la moşia sa de lângă Roman, din ordinul domnitorului Constantin Cantemir. Este apogeul tragic al „carierei” sale, pe deplin grăitor şi în ceea ce priveşte drama unei culturi şi, într-un plan mai larg, a unei istorii. Vestea morţii sale a ajuns, cum se spune astăzi, şi în spaţiul european, mai exact în Italia, unde o gazetă din Folignio îşi informa cititorii, în numărul său din 19 februarie 1692, despre tragicul eveniment. G.Călinescu consemna în Adevărul literar şi artistic din 17 ianuarie 1937 că ştirea fusese transmisă de corespondentul din Polonia al publicaţiei amintite. Europa afla astfel de decapitarea lui Miron Costin Logofeld, cum scrie în relatarea sa jurnalistul.
Un faimos ministru şi sfătuitor al lui Napoleon afirma că mai gravă decât o crimă este o greşeală politică. Dacă ar fi să dăm crezare cercetătorilor şi să tragem unele învăţăminte din ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în istoria românilor, inclusiv în cea mai recentă, ar trebui să admitem că Miron Costin a fost lichidat din raţiuni politice. Asta ar însemna să admitem şi că domnitorul analfabet, orbit de putere şi pradă intrigilor, a preferat o crimă unei erori politice. Miron Costin nu era însă numai un om politic, cu înalte demnităţi în statul acela de tip medieval, ci şi un ilustru intelectual al vremii. Că G.Călinescu vedea în uciderea cronicarului un semn tragic al însuşi destinului culturii şi istoriei noastre ne-o dovedeşte şi faptul că în 1940, când legionarii îl ucid pe Nicolae Iorga, el găseşte de cuviinţă să ţină la Universitatea din Iaşi, un curs despre Miron Costin. Gestul său avea, desigur, o trimitere clară şi o semnificaţie deosebită. Oricum, fapta în veci neprescriptibilă a lui Constantin Cantemir este deopotrivă o crimă şi o eroare politică cu reverberaţii în veacurile ce au urmat, chiar dacă sau poate tocmai de aceea, până la urmă, „biruit-au gândul” şi nu securea călăului.
În Iaşi cronicarul are o impresionantă statuie care e o capodoperă a genului. O datorăm iniţiativei şi strădaniei unor mari personalităţi ale culturii naţionale: Mihail Kogălniceanu, Al.Odobescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, V.A.Urechia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi. Piatra fundaţiei monumentului, operă a sculptorului Wladimir C. Hegel, s-a pus la 12 iunie 1888. La bază au fost îngropate osemintele cronicarului şi ale fratelui său Velicico, aduse de la Barboşi-Roman, unde Costineştii au fost decapitaţi în 1661. Nicolae Tonitza aprecia: „Cea mai reuşită statuie, din care s-au ridicat pe pământul ţării româneşti este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron Costin, din Iaşi. Esteţii sunt unanimi în această părere. Este cea mai reuşită, fiindcă îndeplineşte toate calităţile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproşabilă ca forme anatomice şi ca proporţii. E ideal adaptată la un soclu cu o arhitectură pitorească şi cuminte. E documentat costumată. E expresivă şi sugestivă. Şi, mai cu seamă, e decorativă şi perfect încadrată în decorul înconjurător…”
Inaugurarea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenţa a zece mii de participanţi, un record pentru acea epocă, între care membrii delegaţiilor de studenţi din Bucovina şi Polonia. La emoţionanta ceremonie au rostit discursuri Mihail Kogălniceanu, V.A.Urechia şi Vasile Pogor.
După mai bine de un secol de la acel moment de înaltă simţire românească din 1888, în hărmălaia de început de epocă postdecembristă, când bande de huligani şi infractori îşi băteau joc, nestingherite, de tot şi de toate, inclusiv de morminte, pana din mâna lui Miron Costin, ce lunecase şuierând istoric în aerul înnobilat de clasici al Iaşilor şi al Moldovei, a fost smulsă. Durerea cronicarului va fi întrecut-o cu mult pe cea suferită atunci când, cu expresia unui critic, capul „i-a căzut în ţărâna lumii înşelătoare”.
