„Eul nu e sinele, iar conştiinţa de mine nu e conştiinţa de sine”
„Un spectacol formidabil de intuiţie”
Mihaela Helmis: S‑ar putea ca, vorbind despre Constantin Noica, fiecare dintre contemporanii săi să‑l fi cunoscut altfel, aşa cum este la fel de posibil sau şi mai probabil ca, pentru absolut fiecare dintre noi, el să fie altfel, altceva, pentru că, nu‑i aşa?, comunicarea şi rodirea dintre două gânduri şi două persoane este de fiecare dată altfel, şi atunci în ce vă priveşte vă aduceţi aminte cum a început apropierea de Noica, de cunoaşterea lui? Ce este Noica pentru Dvs.?
Sorin Lavric: Da, îmi amintesc foarte bine, eram în apartamentul din Turnu Severin, la părinţii mei, unde aveam o bibliotecă foarte bine înzestrată filologic, dar nu filosofic. Şi la un moment dat, la sfârşitul anilor ’80, în ’88 dacă nu mă înşel, mama a adus o carte, se numea Cuvânt împreună despre rostirea românească, autor fiind Noica. Nu ştiam cine este Noica, şi am deschis cartea, îmi amintesc şi acum, iar ochii mi‑au căzut pe o frază pe care, citind‑o, n‑am înţeles‑o absolut deloc. Am rămas blocat şi am trăit stupoarea aceea a omului care pricepe fiecare cuvânt dintr‑o frază filosofică fără să poată intui sensul acelei fraze. Şi fraza respectivă era următoarea: „Într‑adevăr, eul nu este sinele, iar conştiinţa de mine nu este conştiinţa de sine”. Când am citit fraza am simţit, pur şi simplu, cum mintea mea se poticneşte în acele cuvinte şi nu poate înainta. Apoi am început să citesc foarte atent cartea. Volumul este o antologie în care intră cele două cărţi despre limbă ale lui, Rostirea filosofică românească şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, unde am dat peste un spectacol formidabil de intuiţie a lexicului românesc. Acolo, Noica simte cuvintele, nu doar le gândeşte. Am citit cartea cu mare voluptate.
Ce vârstă aveaţi?
Eram deja student la Medicină, aveam 19 ani şi începeam să cochetez cu filosofia. Noica a fost pentru mine un fel de ademenitor, un om care m‑a tras spre partea aceasta. N‑aş putea spune că a
fost primul. Deja prin Călinescu, mai cu seamă, şi apoi prin Eminescu, începusem să mă duc spre germani, către Schopenhauer, către Hegel, fireşte, într‑o formă cât se poate de diletantă, dar ceva mă atrăgea în acea direcţie. Şi o făceam cu mintea mea, autodidact, simţind tot mai mult că mă despart de lumea lui Hipocrate şi mă apropii tot mai mult de lumea lui Blaga.
Atunci nu vi s‑a întâmplat ca multora din cei cu 5‑10 ani mai copţi, să spunem, decât dvs., să trăiţi în baia aceea de informaţie, cu guri de aer care veneau dinspre gânditorul de la Păltiniş, care vorbea despre tineri, despre toţi tinerii acestei ţări ca fiind, cu toţii!, în posesia geniului, şi măcar 20 dintre ei, dintre noi, am fi fost gata oricând să intrăm într‑o – afirma C.Noica într‑un interviu curajos, ţinut însă la sertar şi difuzat abia în 1990! – echipă selectată pentru a fi antrenaţi, pentru a fi viitorul… Cum aţi perceput această idee care era în momentele acelea balonul de oxigen care trăgea înainte, spiritual să zicem, sau la capitolul speranţă, dincolo de ceea făcea fiecare pentru sine?
Nu l‑am întâlnit pe Noica, nu l‑am cunoscut în carne şi oase, iar proiectul acesta al strângerii tinerilor strălucitori pentru a face cu ei un grup de elită filosofică, proiectul acesta l‑am aflat după Revoluţie, după ’90. Oricum, până în ’90 nici nu‑mi trecea prin cap să fac Filosofia, pentru că, ştim prea bine, facultatea era atât de intoxicată de marxism, încât mi‑aş fi sacrificat mintea. Aşadar, niciodată nu m‑am privit ca unul dintre acei posibili tineri geniali, în stare să ridice, să scoată filosofia românească din marasmul în care stătuse atâtea decenii. Aşa că nu m‑am privit pe mine însumi ca făcând parte din falanga elitistă.
„Matca în care se mişca Noica”
Dar, rămânând la acea carte cu fraza ei de început, a reuşit ea să vă lămurească? Aţi reuşit, citind‑o, să simţiţi de unde venea şi încotro se îndrepta Noica?
La început nu, nu mi‑am dat seama, pentru că eram amator. Însă după aceea, citind interpretarea lui la Fenomenologia spiritului a lui Hegel, Povestiri despre om, acolo am început să simt ce înseamnă anvergura unui orizont filosofic, şi apoi, luând cărţile lui Noica, treptat, începând cu cele interbelice şi mergând apoi către ultimele, am simţit matca în care se mişca, cu precădere în Kant, şi apoi marea lui revelaţie, şi anume Hegel. Lui Hegel Noica dăruindu‑i o pasiune cât a durat toată viaţa. Atât de mult a fost fascinat de dialectica lui Hegel.
Şi luând‑o, să zicem, la pas, şi poate că ştiind că la 70 de ani Constantin Noica spunea despre sine că „abia de atunci timpul este înainte şi că speră să se rostească din ce în ce mai cristalizat şi mai rafinat”, cum au mers întâlnirile, lucrurile? Cum v‑a lăsat să‑l cunoaşteţi şi să ni‑l dăruiţi apoi, cunoscându‑l?
Într‑adevăr, Noica a fost un apologet al senectuţii, unul dintre puţinii gânditori care au lăudat bătrâneţea, deşi intuia că bătrâneţea e o povară, fiindcă nu te simţi prea bine în pielea ta. Cum m‑am apropiat de Noica? Dând, imediat după ’90 admitere la Facultatea de Filosofie, intrând şi acolo, întâlnindu‑l pe Gabriel Liiceanu, care era exponentul Şcolii de la Păltiniş, am studiat cărţile lui Noica. Apoi mi‑am dat doctoratul în Noica, cu ontologia lui, sub coordonarea lui Gabriel Liiceanu.
Asta însemnând o destul de rapidă cristalizare din momentul acela al fascinaţiei asupra unei prime fraze, până la această teză… a unei vieţi, până la urmă!
Doctoratul înseamnă expresia ultimă a exegezei pe care o închini unui gânditor. De‑a lungul vieţii nu poţi studia prea mulţi gânditori de la un cap la altul. Trebuie să fii un impostor să spui că poţi stăpâni 5‑6‑7 gânditori pe de‑a întregul. Nu. Eu nu pot să afirm decât în privinţa lui Noica faptul că i‑am străbătut întreaga operă, făcând‑o nu doar universitar, dar şi exegetic. Exegeza aceasta a avut drept obiect nu numai partea de filosofie. M‑am ocupat şi de biografia lui şi apoi am ţinut cursuri – din păcate, facultative – la Facultatea de Filosofie. Timp de 13 ani am predat ontologia lui Noica.
„Filosofia este un mod de a te împăca cu tine”
Şi de fiecare dată cum începea, pentru cei care poate nu‑l ştiau aşa cum v‑aţi fi dorit pe Noica, sau aceste cărări spre el? Care erau cuvintele‑cheie, care erau sclipirile pe care simţeaţi nevoia să le aduceţi de fiecare dată în atenţia minţilor tinere spre a ajunge mai uşor la el?
Principala idee era că filosofia nu este ceva scorţos, abstract şi nesuferit, filosofia este modul în care dospeşti tu în mintea ta, în aşa fel încât viaţa să devină nu numai suportabilă, ci chiar frumoasă. Filosofia este mod de a te împăca cu tine şi de a te simţi bine în pielea ta, în mintea ta, jucându‑te cu nuanţe, cu noţiuni şi cu scheme filosofice. Şi apoi le spuneam că sunt câteva moduri greşite de a‑l înţelege pe Noica. Unul: să lipeşti biografia de ontologia lui, să cauţi să interpretezi ontologia fie prin biografia lui Noica, fie prin ideologia căreia i‑a aparţinut. Or, filosofia este altceva! Filosofia înseamnă forţa de a te ridica asupra mediocrităţii tale atunci când dai peste un gânditor a cărui forţă te urcă pe orbita spiritului. Filosofia te solicită, filosofia te împiedică să fii mediocru, filosofia îţi dă până la urmă un sens şi o stimă faţă de tine însuţi, pentru că faci ceva greu, care nu este la îndemâna oricui!
La un moment dat Noica scria că „te recunoşti în cărţile celuilalt, dar mai degrabă recunoşti acolo ceea ce n‑ai spus tu însuţi” şi abia apoi vine pasul următor şi definiţia pe care o dădea filosofiei în acest pas făcut dinspre tine înspre ceilalţi.
Da. Un gânditor este mare în măsura în care, citindu‑l, dai peste lucruri pe care nu le‑ai gândit niciodată şi în acele lucruri, în mod paradoxal, te regăseşti. Altminteri, dacă, citind, nu dai peste nicio surpriză şi nu descoperi decât nuanţe pe care deja le ştiai, atunci întâlnirea cu acel gânditor este sterilă, pentru că nu dezvălui, nu scoţi la iveală din tine nimic nou. Şi atunci acel gânditor nu‑ţi mijloceşte o adâncire în tine însuţi, ci doar o privire în oglindă, unde dai peste ceea ce deja ştiai.
Şi atunci acel tânăr, destul de tânăr, Constantin Noica, cel care era solicitat în Germania să scrie o Istorie a filosofiei româneşti, face importanţi paşi în acest sens, dar rămâne în limba română şi găseşte, fascinant pentru noi, acest receptacul şi izvor.
În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, Noica a stat câteva luni la Centrul româno‑german din Berlin, unde a fost adus de Sextil Puşcariu. Marele cărturar era directorul acelui centru şi i‑a pus în faţă acest proiect: să scrie o Istorie a filosofiei româneşti, punându‑i la îndemână chiar fişele etimologice pe care Sextil Puşcariu le avea. Şi Noica a început cu elan să scrie, să cerceteze, şi în scurt timp şi‑a dat seama că noi nu avem o istorie propriu‑zisă a filosofiei, şi atunci a început să se întrebe de ce. Iar toate tribulaţiile lui de acolo le‑a strâns apoi într‑o pandectă, într‑o antologie, şi anume Pagini despre sufletul românesc. Cartea aceea nu este o carte închegată, sistematică, este o înşiruire de nedumeriri şi de nemulţumiri pe care Noica le avea faţă de lipsa unei filosofii româneşti. Prima întrebare pe care şi‑o punea este de ce Dumnezeu limba noastră nu este o matcă prielnică gândirii filosofice? De ce româna nu are virtuţile speculative pe care le are, le au greaca sau germana? Aceasta a fost una dintre obsesiile vieţii lui: să scoată din limba română un soi de jargon, un jargon autohton, neaoş, cu care să gândească tot atât de bine şi alunecător precum Platon sau Hegel.
„Viziunea unui popor este sedimentată în limbă”
Era 1944, anul apariţiei acestei cărţi şi ceea ce s‑a petrecut ulterior e acest „ceva”, acest jargon în care cuvintele vechi au hainele lor, bogăţia lor, cuvintele noi au flexibilitatea lor… Dar ceea ce este până la urmă fascinant în limbă a descoperit Noica şi a folosit: acest vehicul pentru a gândi apoi, original, româneşte.
Cam toţi gânditorii de dreapta din perioada interbelică aveau această convingere: că înţelepciunea, viziunea unui popor este sedimentată în limbă şi e suficient să dezgropi înţelesurile cuvintelor din limba ta, ca şi cum ai extrage dintr‑un filon, pentru a obţine viziunea poporului român. Gânditorii de atunci erau încredinţaţi că fiecare popor, fiecare cultură are o viziune aparte, idee pe care o preluaseră de la Frobenius şi de la Spengler, idee împărtăşită pe de‑a întregul de Blaga. Noica a început această muncă de dezgropare a înţelesurilor din limbă, dar treptat şi‑a dat seama că nu există de fapt o viziune filosofică a românilor în privinţa lumii. Vulcănescu a fost cel care a început acest proiect, în Dimensiunea românească a existenţei, însă acolo totul rămâne la nivel eseistic, părtinitor şi duios, al unui gânditor care se identifică cu psihologia poporului din care face parte. Dându‑şi seama că nu există o viziune propriu‑zisă sedimentată în limbă, Noica a venit cu o viziune proprie, dar tot timpul a lăsat impresia că o extrage din limbă. Este un soi de truc retoric, la care a recurs mereu. De pildă, în Sentimentul românesc al fiinţei, filosoful dă impresia că extrage de acolo, din basmul Tinereţe fără bătrâneţe sau din poezia Luceafărul a lui Eminescu, o viziune românească. De fapt, viziunea aceea era proiectată de el în acele texte. El îşi adeverea concepţia, folosindu‑se de basmul cules de Ispirescu, de o sculptură a lui Brâncuşi, precum Cuminţenia pământului, sau de poezia Luceafărul. Acolo nu este viziunea românească ascunsă într‑un sentiment intuitiv al limbii, ci este, de fapt, viziunea lui Noica pusă acolo, şi apoi înfăţişată cu talentul şi retorica lui.
Şi atunci, până la Devenirea întru fiinţă, câţi paşi au mai fost?
Devenirea întru fiinţă este ideea pe care a căpătat‑o la domiciliul obligatoriu din Câmpulung, aşadar, perioada ’48‑’58, studiind foarte mult Hegel şi ajungând să aibă o concepţie de inspiraţie hegeliană, dar cu anumite accente tipic noiciene. Iar Devenirea întru fiinţă nu înseamnă nimic altceva decât o devenire, al cărei sens omul şi‑l dă singur. Devenirea aceasta el a prins‑o într‑o schemă, care este luată tot de la Hegel, şi anume modelul ontologic, sau într‑o formă abstractă: individual‑determinaţii‑general. După ce a ieşit din închisoare, nu a făcut decât să urmărească această idee pe care o regăsim în patru sau cinci cărţi ale lui, nu doar în Tratatul de Ontologie, ci şi în Scrisori despre logica lui Hermes, sau în Şase maladii ale spiritului contemporan, la fel ca în cărţile pe care noi în mod convenţional şi inept le numim „cărţi de specific românesc”. Specificul stă în cuvinte, însă gândirea nu e a românilor, ci este a lui Noica.
Chiar acest întru cred că ne bucură şi ne dă senzaţia, ca, poate, în cazul cuvântului dor, că e doar al nostru. Cum a mers cu întru, de mână, Noica?
Nu întru l‑a inspirat pe Noica, ci Noica, în căutarea unei particule care să‑i surprindă ideea aceasta a „devenirii întru fiinţă”, s‑a legat de ea. Este o prepoziţie arhaică, aproape nimeni n‑o mai foloseşte azi, însă la el are sensul de ceva care se închide spre a se deschide spre ceva mult mai general. Eu mă deschid în casă, casa se deschide în cartier, cartierul se deschide în oraş şi aşa mai departe. Este o succesiune de cercuri concentrice la fel cum aş arunca o piatră într‑un lac şi aş observa undele care se iscă, se dilată şi cresc tot mai mult. Imaginea aceasta fiind, de fapt, o analogie cu viaţa omului. Omul este ca o picătură, ca o piatră pe care o arunc într‑un lac, iar apoi undele, cercurile concentrice care răzbat din spiritul acelui om, sunt, de fapt, viaţa lui. Sensul vieţii unui om stă în aceste cercuri concentrice ce emană din spiritul lui. Aceste cercuri concentrice, dilatându‑se, sunt chiar „devenirea întru fiinţă”, adică închiderea care se deschide cum spunea el, sau cu altă expresie oximoronică, „limitaţia care nu limitează”.
Dez‑mărginirea.
Da, dezmărginirea.
Şi, în consecinţă, ce distanţă între simplul în şi atât de bogatul întru!
Deosebirea dintre în şi întru este că în e static, înseamnă includerea în ceva, din care nu mai ieşi, ca şi cum aş turna apă într‑un pahar, pe când întru aduce această sugestie de mişcare, de ieşire dintr‑o condiţie statică, cu apariţia unei – cum zicea el – „petreceri” în loc de devenire. Lui îi plăcea foarte mult sinonimia aceasta, nu devenire, ci trecere‑petrecere, deplângând, la fel, terfelirea cuvântului şi preschimbarea lui într‑un simplu sinonim al sărbătorii sau chefului.
În drumul spre petrecanie…
Despre petrecanie… vorbeşte în Creaţie şi frumos…, aşa cum vorbeşte de ispitiri şi de iscusenie, dând acolo un citat din Dosoftei, care spunea: „Doamne, Dumnezeule, nu ne du pe noi în iscusenie”, deci, nu în ispită, ci în „iscusenie”. Şi aici Noica îşi dă drumul, se dezlănţuie şi scrie pagini superbe despre ce înseamnă iscusenie, nu doar cu sensul de ispitire, ci cu sensul consacrat astăzi, şi anume de lucru cizelat, indiferent că e vorba de spiritul unui om cizelat sau de un lucru bine făcut. Aşadar, „iscusenia” ca ispitire şi „iscusenia” ca expresie iscusită!
„Cât voi trăi, voi rămâne alături de Noica”
Ne gândim că, sigur, trebuia să cunoască limba greacă şi limba germană spre a simţi că limba română încă nu îşi găsise calea spre o gândire filosofică şi o exprimare filosofică. Acum 60‑70 de ani. Dar cum îi vedeţi pe tinerii care astăzi încearcă să gândească dincolo de el, plecând de la el, fără el? Cât de profund mai poţi să fii, mai trebuie să fii, sau eşti ca tânăr, mergând pe această cale? Şi mă gândesc la cei care v‑au fost, vă sunt studenţi sau se află în cercul Noica.
Noica nu are o posteritate speculativă pe măsura minţii lui. Tinerii de astăzi nu mai merg pe drumul lui Noica, pentru că li se pare un drum închis din punct de vedere ideologic. Pentru că, din păcate, stilul de filosofie pe care‑l făcea Noica, un stil inspirat de idealismul german şi de filosofia antică greacă, li se pare cu totul nerentabil astăzi, într‑o lume în care obligatoriu trebuie să îmbrăţişezi nişte doctrine care, dacă nu sunt pe tiparul ideologic al vremii, nu te duc niciunde. Noica este considerat astăzi o fundătură pentru că nu mai corespunde filosofiei de tip analitic, de tip „filosofia minţii”, sau de tipul ideologiei de gen, singurele forme de învăţământ filosofic care se mai caută astăzi. Dacă vrei să capeţi o bursă, atunci trebuie să faci filosofia minţii sau filosofia analitică, trebuie să te ocupi de Kripke sau de Bertrand Russell, asta dacă nu muşti din momeala studiilor de gen. Dar dacă te ocupi de Noica, nimeni nu‑ţi va da nicio bursă şi nu vei putea să studiezi în Germania sau în altă ţară din Europa.
Şi atunci, cum să ne întoarcem, totuşi, la Noica? Poetic, doar citindu‑l, urmărindu‑l ca pe un spectacol ajuns într‑un anume punct de unde îl putem contempla, de la care privim în sus, în jos, încotro?
De Noica ne putem apropia pe cont propriu sau înlăuntrul unui grup de prieteni, în cadrul unui colocviu sau al unui cerc, aşa cum fac eu în cadrul Centrului de Studii „Constantin Noica”. Altminteri, la nivel instituţional, Noica nu mai este predat. Eu nu mai predau ontologia lui Noica la Facultatea de filosofie, pentru că nu mi se mai dă voie, nu sunt agreat acolo, şi în genere Noica nu este agreat de actualii profesori de acolo. Prin urmare, calea universitară este închisă în cazul filosofiei lui Noica, cum, de altminteri, este închisă şi în cazul lui Blaga. Într‑o ţară în ale cărei facultăţi nu se predă Noica şi Blaga, nu se poate vorbi că există o filosofie! Nici universitară şi nici culturală. Şi atunci singura soluţie este mistuirea, digerarea gândirii lui Noica pe spezele tale, atunci când în viaţă simţi că trebuie să intri în această zonă. Pentru că Noica nu este doar ontologul sec, la care nu ajung decât câţiva specialişti, Noica este acel filosof care te învaţă să trăieşti cu tine însuţi, este un mare sapienţial, un soi de înţelept, un ins care‑ţi deschide ochii asupra ta.
El face, fără să o putem numi chiar aşa, un fel de maieutică! La el fiecare frază devine o nouă întrebare pentru cel care o citeşte.
Maieutica ta cu tine însuţi prin mijlocirea lui Noica! El te ajută să te cunoşti şi să scoţi din tine adevăruri pe care le aveai sau bănuiai că le ai sau pe care nu le‑ai avut niciodată. Este un foarte bun îndrumător, nu atât un părinte spiritual, pentru că părintele spiritual presupune credinţă şi o anumită deschidere spre Dumnezeu. Noica nu avea o asemenea deschidere, nu era un apropiat al lumii spiritului de tip religios, dar în schimb este un părinte cultural şi filosofic, speculativ. Te ajută să‑ţi ascuţi mintea.
E o întrebare cu răspuns plătit, cred, aceasta: putem aştepta pentru Constantin Noica un moment de re‑punere în valoare, aşa cum l‑a avut Arghezi? Sau aşa cum l‑a avut Blaga?
N‑avem decât doi mari gânditori! Atât. Îl avem pe Blaga, singurul autor al unui sistem filosofic cu fundaţie şi cupolă, şi apoi îl avem pe Noica, singurul care a scris o doctrină a ontologiei, a existenţei. Noica nu are un sistem întreg, în schimb are o disciplină foarte bine închegată. În afară de ei, nu prea avem cu cine să ieşim în lume în materie de filosofie. Ei sunt procesiunea noastră de valori sistemice. Şi atunci, dacă în ţara aceasta se va mai isca un fior şi o emulaţie filosofică, fiorul ăsta nu poate veni decât de la aceşti doi gânditori.
Să vă întreb care sunt cuvintele pe care le‑aţi rosti la orice oră din zi şi din noapte când se spune numele lui Noica?
Îmi amintesc că Noica spunea: „Chiar dacă mă trezeşti la două noaptea pot să‑ţi spun pe dinafară categoriile lui Kant”. Prima frază a lui care‑mi trece prin minte atunci când mă gândesc la el este: „La începutul oricărei reflexii filosofice există ceva iremediabil liric”. Filosofia, oricât de abstractă ar părea, porneşte dintr‑un fior sentimental, dintr‑o intuiţie, şi ea are un fond liric. Fraza aceasta mi‑a plăcut foarte mult! Există ceva iremediabil liric la începutul oricărei reflexii filosofice.
Şi atunci avem nădejde că această legătură cu viaţa, cu trăirea, cu sensibilitatea, îl va readuce – asta e speranţa mea – pe Noica acolo unde i se cuvine, pentru că antrenorul care se visa are în continuare, cred, sper, văd, simt acest potenţial!?
Orice tânăr, la un anumit răstimp din viaţă, simte nevoia unui îndrumător, a unui părinte spiritual. Iar eu îi îndemn pe tineri, când vor simţi că le‑a venit acea vârstă când încep să se uite în jur şi să se întrebe ce‑i cu lumea aceasta, ce sens are şi ce caută ei în ea, îi îndemn să‑l citească pe Noica, pentru că este un bun îndrumător. Şi, în plus, este un om a cărui strălucire te solicită în sensul bun, te ridică deasupra rutinei şi a mediocrităţii proprii. Şi începi să fii altfel.
Cu acest tovarăş pe cale să rămânem şi să sperăm că va fi pentru cât mai mulţi dintre cei care îl caută şi se caută…
Eu cât voi trăi voi rămâne alături de Noica. Nu pot pretinde că sunt unicul şi cel mai bun exeget al lui Noica, dar mereu voi vorbi despre el şi voi scrie, pentru că ştiu ce valoare are într‑o ţară în care capetele filosofice le numeri pe degete.
■ Scriitor, eseist, publicist, profesor
Mihaela Helmis în dialog cu Sorin Lavric
