„Dacă va fi să murim, măcar să se ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi!”
Regina Maria, Jurnal de război (II), 1917–1918
Într‑o duminică ploioasă de toamnă, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, lăcaş de cult ridicat la sugestia lui Nicolae Iorga, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi ca regi ai României Mari. Festivităţile din 15 octombrie 1922 marcau momentul istoric al desăvârşirii idealului naţional al unirii tuturor românilor într‑un singur stat. Regi ai destinului, suveranii au împlinit proiectul paşoptist al unităţii naţionale, proiect început cu Unirea Principatelor în 1859. Strategia paşoptistă a realizării idealului naţional pe etape, în funcţie de conjunctura internaţională şi cu sprijinul unor mari puteri s‑a dovedit una de succes, realismul şi perseverenţa a şapte decenii de eforturi şi sacrificii fiind răsplătite prin miracolul din 1918. Continuitatea de efort constructiv a fost remarcabilă, regii reuşind să‑l finalizeze triumfător. Să mai spunem că Marea Unire a fost un act de voinţă al naţiunii, pentru că la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia românii s‑au exprimat democratic, plebiscitar, pentru un stat întregit, acesta nefiind primit cadou de la soartă, nici realizat prin forţă militară.
Proiectul desăvârşirii Unirii a fost adoptat de Ferdinand şi Maria încă de la urcarea pe tron, în 1914. Când, în august 1916, Petre P. Carp i‑a reproşat alegerea Antantei, ceea ce însemna sacrificarea intereselor dinastiei din care făcea parte, Hohenzollern‑Sigmaringen, Regele Ferdinand i‑a răspuns ferm, arătând că leagă destinul dinastiei de soarta ţării: „…Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să ştiţi, domnule Carp, că dinastia mea este română! Rău aţi făcut că aţi numit‑o străină, germană. Nu, este românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i‑a încredinţat‑o”. Dovedind voinţă şi patriotism, cei doi monarhi au reuşit să facă faţă unor situaţii-limită, unor încercări extrem de grele, unor adevărate ameninţări existenţiale pentru naţiune şi stat.
Cum studierea izvoarelor istorice şi a lucrărilor de referinţă nu se află la mare cinste în prezent, este firesc să se ignore faptul că, în anii războiului mondial, România s‑a aflat de mai multe ori ameninţată cu dispariţia, fiind salvată atât de eroismul colectiv, cât şi de curajul şi deciziile inspirate luate de rege şi regină. Şi după realizarea Marii Uniri, regii au dovedit merite incontestabile în lupta pentru recunoaşterea internaţională şi consolidarea noului stat. Departe de a fi fost rodul întâmplării, ori al norocului istoric, Marea Unire a fost posibilă pentru că paşoptiştii au gândit o strategie inteligentă, pusă în practică cu perseverenţă de două generaţii de politicieni, pentru că patriotismul a permis românilor să facă faţă celor mai grele încercări, pentru că Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de Ionel I.C. Brătianu, au găsit cele mai bune soluţii unor probleme extrem de dificile, luptând cu hotărâre pentru a duce la bun sfârşit proiectul paşoptist.
Drumul spre Alba Iulia. Audentes fortuna iuvat
Petre P. Carp afirma că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. Deşi această judecată este nedreaptă şi riguros falsă, o vedem tot mai des reluată de diferiţi lideri de opinie ignoranţi. Poate că nu ar fi lipsit de interes să verificăm dacă aşa au stat lucrurile, studiind cu atenţie realitatea istorică. Şi la o privire superficială ar trebui să constatăm că, până la realizarea miracolului Marii Uniri, România s‑a aflat de mai multe ori în situaţii critice.
Prima situaţie de criză majoră a apărut imediat după intrarea în război, în 1916, România înregistrând destul de repede o serie de înfrângeri în serie. Deşi situaţia ameninţa să ducă la o înfrângere dezastruoasă, Regele Ferdinand nu şi‑a pierdut cumpătul, combătând cu fermitate atitudinile defetiste şi resemnate, în acelaşi timp intervenind cu hotărâre pentru demiterea ofiţerilor incompetenţi din corpul de comandă. S‑a reuşit astfel evitarea capitulării, Moldova fiind transformată în centrul rezistenţei naţionale. Un dezastru asemănător a fost evitat de sovietici în războiul împotriva Germaniei naziste prin Ordinul nr. 227 din 28 iulie 1942, cunoscut sub numele „Nici un pas înapoi!” Totuşi, Ferdinand, spre deosebire de Stalin, nu a avut nevoie de „unităţi‑barieră”, care să deschidă focul asupra militarilor aflaţi în retragere fără ordin.
Anul 1917 a fost şi mai cumplit, prin epidemia de tifos exantematic, prin problemele infernale provocate de iarnă, suprapopulare şi lipsa alimentelor, prin pericolul adus de infiltrarea unor agitatori bolşevici, aceştia îndemnându‑i pe militarii demoralizaţi să abandoneze lupta şi să se ridice împotriva „exploatatorilor”. Ne aflam din nou pe marginea prăpastiei. În aceste condiţii, regele şi regina au contribuit la susţinerea efortului de război şi la păstrarea moralului armatei. Regina Maria a dat întreaga măsură a curajului şi ataşamentului pentru români, în spitalele Crucii Roşii îngrijind şi veghind pe soldaţii răniţi, bolnavii de tifos şi tuberculoză, ducând hrană şi îmbrăcăminte familiilor din satele Moldovei şi orfelinatele de copii. Îmbrăcată în uniforma de soră medicală sau în cea militară, Maria a rămas în conştiinţa românilor ca „Regina soldat” sau „Mama răniţilor”. La rândul său, Regele Ferdinand a depus eforturi susţinute în direcţia reorganizării, dotării şi instruirii armatei, precum şi a elaborării unui plan de acţiune militară, care urma să fie pus în aplicare în primăvara anului 1917. Intuind pericolul enorm reprezentat de propaganda bolşevică (s‑a văzut foarte repede că aceasta a dus la „dizolvarea” imensei armate ruse), regele şi‑a reafirmat, prin discursul ţinut la Răcăciuni în faţa soldaţilor (23 martie/ 5 aprilie 1917), voinţa de a realiza reforma agrară şi a votului universal. Prin aceasta, regele a consolidat frontul intern şi a imunizat armata în faţa propagandei bolşevice, lucru observat cu furie şi de Lenin. Unii au văzut în discursul regelui încheierea unui contract sui‑generis de servicii de apărare cu soldaţii‑ţărani, apreciind că marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz s‑ar fi datorat promisiunii regelui de realizare a reformei agrare. În realitate, nu a existat o astfel de condiţionare a sacrificiului pentru ţară de înfăptuirea împroprietăririi. Reforma fusese votată, aplicarea ei fiind amânată de declanşarea războiului. Cum am arătat, regele le‑a garantat soldaţilor aplicarea reformei, în contextul propagandei bolşevice, nu a căutat să le cumpere patriotismul şi disponibilitatea pentru sacrificiu cu pământ. De altfel, în mărturiile eroilor din vara anului 1917 nu există referiri la împroprietărire. Ei se considerau soldaţi ai destinului, spunând că au luptat pentru existenţa neamului românesc, pentru ca România să nu dispară din istorie. Să mai amintim şi faptul că, în cursul marilor bătălii, regele şi regina s‑au aflat în mijlocul soldaţilor care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului. De asemenea, suveranii şi guvernul au reuşit să găsească cele mai bune soluţii pentru supravieţuirea ţării şi păstrarea capacităţii combative a armatei, respingând propuneri fanteziste, cu un mare grad de risc. Prima prevedea evacuarea trupelor şi chiar a instituţiilor statului în Rusia. A doua viza ca armata română să reziste cu orice preţ, până la ultimul om şi la ultimul tun, într‑un „triunghi al morţii”, având Prutul drept bază şi cuprinzând Iaşii, Huşii şi Vasluiul. Nu avem nevoie de mari exerciţii de istorie contrafactuală, pentru a realiza ce s‑ar fi întâmplat dacă aceste proiecte ar fi fost puse în practică. Astfel de presiuni erau permanente, regii fiind obligaţi să găsească şi să‑şi asume decizii dificile, să înfrunte permanent situaţii de mare risc.
Protocronist în materie de corectitudine istorică, cancel culture şi prezentism, pseudo‑istoricul Lucian Boia, iniţiatorul festivalului „Demitizarea României”, prin care a reuşit să marginalizeze învăţământul istoric de după 1998, afirma, într‑o lucrare doldora de aberaţii cu privire la istoria noastră[1], că eroii Războiului pentru Întregire Naţională erau lipsiţi de orice urmă de conştiinţă naţională şi de sentimente patriotice, ei nefiind interesaţi de Transilvania, de unitatea naţională, luptând mânaţi de la spate de politicieni cinici şi iresponsabili, care au sacrificat inutil sute de mii de români, când puteau să aştepte sfârşitul războiului pentru a câştiga, la Roata Norocului Istoric, mult mai mult decât s‑a obţinut prin ani de sacrificii dureroase. România s‑ar fi aventurat nepregătită într‑un război, pe care în realitate l‑a pierdut, primind în schimb cadouri de la soartă şi aliaţii săi. Într‑un cuvânt: epopeea formării României Mari este o poveste tristă, care n‑ar fi trebuit să existe. Cine îl contrazice pe domnul Boia în debitarea acestor grozăvii şi blasfemii? Istoria însăşi şi exact acei oameni simpli, consideraţi a fi lipsiţi de conştiinţă naţională, care o duceau greu, dar care, în momentul când au îmbrăcat haina militară, s‑au sacrificat pentru ţară fără să clipească. Astăzi putem vorbi de lipsa patriotismului, de abdicarea de la datorii, de dezin-
teres faţă de soarta ţării, atunci însă lucrurile stăteau radical diferit. Deşi n‑au beneficiat de o educaţie modernă, de pedagogia constructivistă şi de şcoli active axate pe competenţe, de eseurile domnului Boia, soldaţii de la Mărăşeşti, educaţi în şcolile lui Spiru Haret, aveau sentimentul istoriei şi au dat dovadă de un eroism uimitor, recunoscut şi de adversarii lor. Dacă nu erau animaţi de patriotism şi nu doreau unirea, pentru ce au luptat atunci? De ce nu s‑au dezintegrat armatele române, precum cele ruse sub efectul propagandei bolşevice, pentru că unitatea naţională reprezenta pentru soldaţii români o cauză străină, care nu‑i interesa, o cauză a câtorva intelectuali şi politicieni cinici, aşa cum afirmă propagandistul Boia? Vara anului 1917. Dispunând de o forţă de lovire de 12 divizii cu peste 1.100 de tunuri, având una dintre cele mai mari densităţi de foc ale războiului, germanii au încercat nimicirea Armatei Române. Generalul german Curt von Morgen arăta în memoriile sale că: „Rezistenţa… românilor a fost neobişnuit de dârză şi s‑a manifestat prin 61 de contraatacuri (…) în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta”. Germanii au aruncat în luptă unităţi de elită, conduse de feldmareşalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”, la lupte participând şi căpitanul Erwin Rommel, viitorul feldmareşal, ce‑şi va căpăta supranumele de „vulpea deşertului”, realizând un jurnalul de front, publicat în 1937 sub titlul de „Infanteria atacă”. Nu ştiau pentru ce luptă eroii de la Mărăşeşti? Dacă ei n‑ar fi avut conştiinţă naţională şi n‑ar fi fost „intoxicaţi” cu „mituri”, atunci nu ar fi considerat fraternizarea cu soldaţii lui Mackensen sau fuga în spatele frontului mai utilă decât lupta la baionetă? În mod cert, România nu ar fi existat, fiind împărţită între vecini, că tot ne explica domnul Boia că este o ţară „de frontieră”, „făcută din bucăţi”, o creaţie artificială, care n‑ar fi trebuit să existe. Până la urmă, planurile germanilor au fost dejucate de forţa morală, de patriotismul şi eroismul soldaţilor români, acuzaţi astăzi de lipsă de conştiinţă naţională!
În 1918, rămasă singură pe Frontul de Est, România a fost nevoită să încheie la 7 mai 1918 la Bucureşti o pace separată cu Puterile Centrale. Brătianu a avut geniul să‑i încredinţeze puterea lui Averescu pentru negocierea unei păci, prin care se încerca evitarea unui dezastru total prin pierderea armatei şi a nucleului statal. Sacrificarea lui Alexandru Marghiloman, încăpăţânarea Reginei Maria de a nu se finaliza pacea şi refuzul lui Ferdinand de a promulga tratatul au salvat România de la dispariţie şi au conservat drepturile ei ca stat aliat, meritele acţiunii regelui şi reginei în luarea şi ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile fiind unanim recunoscute. În urma victoriilor Antantei pe Frontul de Vest, tratatul cu Puterile Centrale a fost anulat.
Patriotismul faptelor, atunci şi acum
În condiţiile dramatice din primăvara anului 1918, când existenţa României era în joc, s‑a reuşit unirea Basarabiei cu patria mamă. Dacă norocul ar guverna istoria, atunci ar fi trebuit ca o ocazie, precum aceea a destrămării URSS în 1991, să ducă la unirea României cu Republica Moldova. Deşi americanii şi ruşii erau favorabili acestei acţiuni (ruşii aveau doar condiţia renunţării la Transnistria), politicienii de pe ambele maluri ale Prutului nu au fost la înălţimea momentului şi au ratat şansa ivită. Ghinion. În schimb, Helmut Kohl a ştiut să profite de şansă şi să realizeze reunificarea Germaniei, chiar plătindu‑se un anumit preţ. În 1918, când contextul a devenit favorabil, el a fost valorificat prin realizarea Marii Uniri. Cum „norocul” nu era suficient, a fost nevoie de o adevărată bătălie diplomatică pentru recunoaşterea actului de la Alba Iulia, Regina Maria jucând un rol extrem de important.
În perioada postdecembristă, iscusiţii noştri politicieni au negociat aderarea la UE în genunchi, încredinţând unor firme de stat occidentale monopolurile şi resursele aflate în administrarea
statului român. Altfel spus, s‑a acţionat ca la Buftea, în mai 1918, numai că atunci am fost obligaţi să acceptăm monopolul german asupra petrolului românesc pe 90 de ani, precum şi multe alte condiţii dure, în timp ce astăzi am înstrăinat de bunăvoie petrolul şi gazele statelor succesoare Austro‑Ungariei, ca să dăm doar un exemplu. Având norocul de a i se fi făcut cadou petrolul românesc, OMV Austria obţine astăzi profituri fabuloase, în timp ce românii beneficiază de cele mai mari preţuri la energie, neavând parte de valorificarea propriilor resurse. Prin poziţia geopolitică şi bogăţia resurselor, ar fi trebuit ca România să profite din plin de norocul acestor avantaje într‑o situaţie de criză. Graţie clasei politice însă, am ajuns săraci într‑o ţară bogată. Nu mai vorbim de faptul că, atunci când au votat Legea offshore, având prevederi contrare interesului naţional, politicienii afirmau senin că au pus în practică politica „prin noi înşine”, când în realitate era vorba de politica „porţilor deschise”. Dacă înaintaşii au luptat pentru unitate, independenţă, suveranitate, au făcut acest lucru pentru a avea norocul de a ne bucura de ceea ce este al nostru. Astăzi, avem miniştri zglobii, dornici să arunce la gunoi Constituţia, pentru a face loc supremaţiei dreptului european. Din nou ghinion. Dacă în Europa România nu are o voce, în schimb orice recomandare aberantă venită de la Bruxelles este pusă în practică imediat, aşa cum a fost cazul cu închiderea minelor în plină criză energetică. Cu astfel de politicieni, avem abonament la ghinion. Poate că nu degeaba Vergiliu, în Eneida, spunea că norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi. Da, Marea Unire s‑a datorat unei mari şanse istorice, unei conjuncturi excepţionale, dar în egală măsură şi unor regi şi politicieni, având curajul şi înţelepciunea să o valorifice.
Notă:
[1] Lucian Boia, Primul Război Mondial: controverse, para-doxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Constantin Toader
