Valoare politică versus valoare estetică. Estetica neomarxistă contra culturii clasice. Atunci când spune că „arta clasică reprezintă pentru noi echivalentul intelectual al tiraniei politice”, Herbert Raed sintetizează credinţa neomarxistă despre cultură în sensul cel mai larg. Anarhist de stânga, autorul unei cărţi intitulată fără urmă de subtilitate The hell with culture, Raed este doar una din figurile prin care cultura occidentală s‑a întors împotriva ei înseşi sub impulsul neomarxismului. Abandonând focusul tradiţional al marxismului – economia – şi constatând că, de fapt, clasa muncitoare din ţările occidentale nu are vocaţie revoluţionară, Şcoala de la Frankfurt s‑a dezlănţuit asupra culturii occidentale burgheze printr‑o revoluţie culturală al cărei scop definit a fost distrugerea ei, revoluţie în plină desfăşurare. Instinctul negativ şi deconstructivist al marxismului şi al neomarxismului (lucrurile, în integralitatea lor, nu sunt bune şi trebuie schimbate radical, nimic nu trebuie salvat) a fost dus şi la critica neomarxistă a „artei burgheze”, care s‑a axat pe caracterul ei idealist, idealizant, pe ruptura ei voluntară de realitate, pe principiul „păgubos” al artei pentru artă.
Textele de estetică neomarxistă fac dese referiri critice la estetica kantiană: dezinteresul plăcerii estetice, la caracterul ei pur contemplativ. Întreaga cultură de la Renaştere încoace este caracterizată de neomarxişti ca o cultură de clasă, cultura burgheziei (urmând întocmai teza marxistă potrivit căreia cultura clasei dominante este cultura dominantă). Marx a făcut puţine referiri la artă, punând în evidenţă însă faptul că aceasta, la fel ca şi filosofia sau ştiinţa, ar trebui să urmărească scopul practic de modelare a realităţii. Primul estetician major în cheie marxistă este Georg Lukács. Pornind de la estetica lui Lukács, arta adevărată este arta realistă, cea care se întoarce de la idei spre realitatea obiectivă. Carateristica de bază a realităţii este istoricitatea, iar formele de expresie trebuie să urmeze această istoricitate. Reflectarea fidelă a realităţii, a conţinutului, trebuie să capete o dimensiune ideologică şi militantă. Arta trebuie să treacă de la producţia pentru galerii şi pentru muzee (pentru contemplaţie) la producţia pentru generarea schimbărilor sociale în sens marxist. Arta trebuie să aibă ca subiect omul ca actor social, departe de transcendent. Arta este, pe scurt, o modalitate a militantismului politic, din care a fost exclusă estetica. Arta, cred neomarxiştii (chiar şi artiştii care nu ştiu că sunt încadrabili în această categorie) trebuie adusă în realitatea socială şi transformată în armă. Artiştii sunt, aşadar, simpli activişti politici.
Herbert Marcuse (după impact, cel mai important neomarxist) a abordat şi el în texte semnificative problema artei, văzută în aceeaşi cheie marxistă a unor relaţii de putere. El argumentează că
arta burgheză a exacerbat subiectul, lumea interioară, creând artă pentru un subiect nonistoric, rupt de realitatea concretă în care trăieşte şi sublimat. Arta trebuie să definească condiţia umană reală, crede Marcuse. El defineşte conceptul de antiarta (Artă şi revoluţie) în efortul de a anula separaţia dintre cultura intelectuală şi cultura materială, specifică perioadei burgheze. Chiar şi atunci când arta a atacat probleme ale realităţii (ca în romanele lui Zola, spre exemplu), crede Marcuse, ea a avut un caracter descriptiv şi nu militant, fiind o simplă alteritate a realităţii şi nu o modalitate de luptă pentru schimbarea acesteia. Arta trebuie unită cu realitatea, fiind o afirmare sau o negare a acesteia; scopul ei trebuie să fie schimbarea realităţii. Marcuse cade într‑o confuzie majoră, în care îl urmează pe Marx, afirmând că scopul artei este acelaşi cu cel al ştiinţei, realitatea, care trebuie văzută fără filtre estetice. Această nouă abordare a artei este, desigur, una profund politică şi biografică. Arta, din perspectiva lui Marcuse, eliberată de transcendenţă şi de subiectivitate, este un manifest politic; fiecare operă de artă (tablou, roman, compoziţie muzicală) trebuie să aibă o poziţie critică în faţa realităţii, eliberată de chingile esteticii (deseori aceasta condiţionalitate cade bine unor artişti lipsiţi de talent).
Critica marxistă a culturii clasice accentuează, aşadar, faptul că universul acesteia este în afara realităţii, chiar dacă porneşte de la realitate (cuvintele, spre exemplu, sunt separate de utilizarea lor firească, trecând din dimensiunea reală în cea estetică). Esenţa acestui univers clasic ar fi aparenţa; toate elementele realităţii (prin transformarea particularului în universal) devin categorii estetice care se transformă în forme ale unui stil şi îşi pierd reprezentarea reală. Cultura clasică este „non‑operatională” (Marcuse), incită la visare şi la reflecţie şi nu are valoare socială. În contrast, pentru marxism/ neomarxism, arta trebuie să plece de la realitate fără a o sublima estetic/ artistic şi, mai important, trebuie să‑şi asume o valoare socială şi militantă, în slujba revoluţiei culturale (Marcuse). Arta şi Revoluţia au acelaşi obiectiv: schimbarea socială. Se cere abolirea formei estetice a culturii clasice; împotriva acestei forme vechi se inovează, apar „antiforme” (Marcuse), printre care obscenităţile în literatură, materiale şi modalităţi noi/ revoluţionare de exprimare în arta plastică, în teatru, vulgaritatea în film etc., toate cu caracter protestatar faţă de „vechile” forme şi faţă de societate, deopotrivă. Ierarhiile artistice trebuie abolite (Antonin Artaud), iar urâtul, şocantul, vulgarul devin categorii estetice cheie.
Adevărul este că nu e nimic greşit în aprecierile marxiste despre estetica clasică. Arta este contemplaţia subiectului în faţa obiectului de artă; nu şi‑a propus niciodată să fie altceva. Ea şi‑a asumat de la începuturile sale rolul de a crea un univers transcendent, ca o condiţie a existenţei sale. Artă este menită contemplaţiei (Eliade). Preocupată mai mult de practica artei decât de artă în sine, mai mult de potenţialul ei politic decât de potenţialul ei estetic, estetica marxistă se afirmă cu intoleranţă şi nu acceptă coexistenţa cu cultura clasică (considerându‑se altceva), ci doar dispariţia acesteia. În practica politică, asumată de politicile „progresiste”, ea duce la desfiinţarea de instituţii culturale, la „purificări” ale patrimoniului, la excluderea unor artişti din colecţii publice, la rescrierea istoriei culturii.
Respingerea esteticii clasice este, aşadar, o teză fundamentală a neomarxismului. Este vizată, cu violenţă bolşevică, în primul rând, categoria estetică a frumosului. La o analiză sumară, frumosul este, într‑adevăr, o categorie estetică în plin proces de dispariţie din cultură. El nu mai este căutat în artele plastice, a dispărut din arhitectură (arhitectura postmodernă se reduce la cutii de sticle sau oglinzi), a dispărut din muzica contemporană, unde sunt căutate dizarmoniile şi bizareriile sonore, a dispărut din manufacturarea obiectelor înconjurătoare imediate (alteori ele însele obiecte de artă), a dispărut din etică. Roger Scrutton a introdus conceptul de urâţire a lumii, consecinţă directă a eliminării frumosului, în lucrarea sa Why beauty matters (2010). Dezestetizarea lumii este un succes major al esteticii neomarxiste. „Arta” ce are la bază ideologia neomarxistă este uşor de recunoscut. Ea nu este interesată de categoria estetică a frumosului, respinge formele (materialitatea) tradiţionale şi se obstinează să transmită un mesaj militant. Desigur, primul exemplu ce ne vine în minte este Fântâna lui Duchamp, o lucrare de „artă” pe care el însuşi a numit‑o „antiartă” (da, un „juriu” format din 500 de experţi în artă a stabilit, în 2004, că această lucrare de artă, în fapt un nevinovat pisoar, este „cea mai influentă operă de artă din istorie”). Această „operă de artă” se pare că a avut un efect „eliberator” pentru multi artişti/ „artişti”, incluzând vulgarul şi ostentativul în artă, ca forme estetice privilegiate. În acest fel, devine operă de artă o „sculptură” din excremente de elefant, un happening (sic) de la un muzeu din Norvegia, în care peşti vii au fost puşi în blendere şi tocaţi, ca formă de manifest ecologist, panouri cu cuvinte obscene care, evaluate corect, ar putea fi cel mult afişe de propagandă a unor partide marxiste, tomberoane decorate etc. Artişti contemporani (neomarxişti, fie că ştiu asta sau nu) exploatează potenţialul politic al vulgarităţii la îndemnul lui Marcuse (Essay on liberation), din nou, fie că o ştiu sau nu (cel mai probabil nici măcar).
Pentru cultura clasică drumul este deja conturat. Sub presiunea neomarxistă şi postmodernistă (în mare măsură acelaşi lucru) ea va fi într‑o continuă pierdere de prestigiu. Nu este departe ziua în care un graffiti de pe un gard, ce conţine un mesaj ecologist, spre exemplu, va fi mai preţuit decât artiştii clasici. Pentru arta marxistă nu există coexistenţa cu arta clasică, ci doar dispariţia artei clasice. Prin eliminarea credinţei religioase şi prin eliminarea artei ca spaţiu al transcendenţei, marxismul aspiră către o despiritualizare completă a omului, o limitare la condiţia lui materială.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
