Adriana Teodorescu: O altă perspectivă asupra Morţii lui Ivan Ilici: bătrâneţea

Scrierea începe prin anunţul morţii lui Ivan Ilici Golovin, pentru a plonja apoi în primii ani de viaţă ai protagonistului. După ce termină Dreptul, Ivan face eforturi pentru a-⁠şi consolida statutul social şi profesional.

Moartea lui Ivan Ilici (1886), romanul de dimensiuni reduse aparţinând autorului rus, Lev Tolstoi, este una dintre cele mai cunoscute şi cele mai intens studiate opere literare ale acestuia, şi nu numai, din întreaga lume. Aşa cum au subliniat în repetate rânduri critici literari şi cercetători cu background-⁠uri academice extrem de diverse, de la literatură, sociologie, antropologie, filosofie, psihologie şi ajungând la ştiinţele medicale, principala temă a scrierii este moartea, mai precis, descoperirea inexorabilei mortalităţi a fiinţei proprii, ei adăugându-⁠i-⁠se sub-⁠teme precum întâlnirea omului cu boala sau critica burgheziei superficiale.

Deşi strâns legată de tema morţii şi muririi, tema senectuţii şi a îmbătrânirii nu a suscitat la fel de intens interesul specialiştilor şi nici nu a atras la fel de mult atenţia publicului cititor. Unul dintre motive este că, cel puţin pentru epoca contemporană, moartea protagonistului cărţii, Ivan Ilici Golovin, la 45 de ani, ar putea părea accidentală şi nedatorată vârstei. Totuşi, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, dacă media speranţei de viaţă a populaţiei globale în 2012 a fost de 70 de ani, în 1900 era de 31 de ani. Moartea lui Ivan Ilici este o scriere relevantă inclusiv pentru înţelegerea construirii socio-⁠culturale a bătrâneţii şi poate constitui un bun exemplu pentru ilustrarea conceptelor de memorie autobiografică şi de sine narativ, esenţiale pentru mai multe teorii ale îmbătrânirii (Pentru cei interesaţi, a se vedea: Birren and Schroots, “Autobiographical Memory and the Narrative Self over the Life Span.” in James E. Birren and K. Warner Schaie (eds.), Handbook of The Psychology of Aging. Sixth Edition. Elsevier Academic Press, 2006, pp. 447-⁠500).

Scrierea începe prin anunţul morţii lui Ivan Ilici Golovin, pentru a plonja apoi în primii ani de viaţă ai protagonistului. După ce termină Dreptul, Ivan face eforturi pentru a-⁠şi consolida statutul social şi profesional. Ajunge magistrat şi se căsătoreşte cu Praskovya Fëdorovna Mikhel, cu toate că nu o iubeşte. Are totuşi o viaţă lipsită de griji, până la prima sarcină a soţiei sale. Supărat pentru modificările fizice şi de stare aduse de sarcină soţiei sale (câtă actualitate, încă!), petrece din ce în ce mai mult timp la serviciu, pentru ca, în final, la vârsta de 40 de ani să primească o funcţie prestigioasă în Petersburg. În timp ce îşi aranjează draperiile în noua casă, destinată să reflecte ascensiunea sa socială, cade de pe scară şi se loveşte. Accidentul, aparent banal, îşi dovedeşte gravitatea după câteva săptămâni, când începe să simtă un gust ciudat în gură şi un persistent disconfort în partea stângă. Ivan Ilici devine tot mai iritabil, astfel că până şi relaţiile sale cu cei din jur, în special cele cu soţia sa, se deteriorează. Numeroşii doctori cărora le cere ajutorul sunt incapabili să-⁠i ofere un diagnostic sigur şi niciunul nu pare dispus să discute cu el despre cât de gravă este, în fond, condiţia sa medicală. Durerea se înrăutăţeşte, împiedicându-⁠l să mai lucreze şi forţându-⁠l să-⁠şi petreacă întreaga zi în pat. Protagonistul înţelege că nu natura bolii este importantă, ci faptul că ea a declanşat procesul muririi. Confruntarea cu posibilitatea morţii ocupă cea de-⁠a doua jumătate a cărţii. Ivan Ilici îşi examinează existenţa reactivându-⁠şi memoria autobiografică şi constată că singura perioadă cu adevărat fericită a existenţei sale a fost copilăria. Este hăituit de ideea că viaţa sa a fost lipsită de sens, dar respinge această perspectivă care-⁠i atacă coagularea fiinţială, străduindu-⁠se să se auto-⁠persuadeze cum că, din moment ce şi-⁠a trăit viaţa potrivit convenţiilor sociale, non-⁠sensul este numai o iluzie. Cu trei zile înainte de moarte, Ivan Ilici este mistuit de durerea fizică şi mentală, urlând în continuu. Ultima zi a vieţii sale aduce acceptarea morţii şi, totodată, a lipsei de autenticitate a existenţei lui, precum şi un sentiment inedit, de compasiune pentru cei dragi. Moare plin de bucuria că îşi va despovăra familia, iar percepţia finală referitoare la moarte este că aceasta nu (mai) există. La toate acestea e posibil să fi contribuit şi o anumite acceptare, din partea lui Ivan Ilici, a statului său de vârstnic.

Boala necunoscută a lui Ivan Ilici este terenul cel mai clar observabil care face posibilă apariţia gândului morţii. Dar, în contextul secolului XIX, când speranţa medie de viaţă în Rusia nu depăşea 40 de ani, boala nu este decât o formă de manifestare a bătrâneţii. După câteva încercări de a trata boala, doctorii şi cei apropiaţi lui Ivan Ilici se resemnează aşa cum nimeni nu s-⁠ar resemna astăzi în faţa unui bărbat de 45 de ani, condamnat să moară fără să obţină măcar un nume pentru ceea ce îl ucide. Însă, în magma literar-⁠istorică în care se mişcă, Ivan Ilici este bătrân şi, prin urmare, lăsat să se descurce singur cu situaţia sa considerată relativ firească. Fără să fie mutat în vreo instituţie de îngrijire pentru vârstnici, cum vor dicta unele tendinţe occidentale ale secolului XX, protagonistul este izolat în propria casă, lăsat să se descurce după puteri cu frământările lui existenţiale.

Deşi faptul că moartea este un lucru cert şi apropiat se manifestă ca o revelaţie pentru personajul nostru, gestionarea unei asemenea conştientizări se dovedeşte dificilă. El oscilează între negare şi acceptare, ambele însoţite de disperare şi furie. Climatul familial în care evenimentul viitor al morţii sale este trecut sub tăcere, considerat firesc şi, prin urmare, inutil de discutat, inerent banalizat, îl determină să se simtă minimalizat şi abandonat. Spre sfârşitul agoniei sale, pare a dori moartea, ca o eliberare de durere şi de falsitatea care-⁠l înconjoară, după cum, contradictoriu şi ezitant în ceea ce îşi doreşte, o şi respinge. Visul său cu sacul negru în care îşi doreşte să intre şi de care, totodată, se teme, a fost înţeles de unii cercetători drept o reprezentare metaforică a acestor sentimente ambivalente pentru moarte. Tolstoi realizează un impresionant şi realist portret al fiinţei care se descoperă murind, într-⁠o bătrâneţe care vine brusc, mai degrabă social decât biologic. Totuşi, predominantă este acceptarea morţii. La aceasta contribuie trei lucruri: mai întâi degradarea progresivă a sănătăţii sale, apoi afecţiunea sinceră, pe care i-⁠o arată Gherasim, servitorul său, cu disponibilitatea lui totală pentru a alina suferinţele stăpânului, şi, nu în ultimul rând, activarea memoriei autobiografice, înţeleasă ca strategie de investigare şi de recuperare a sensului vieţii proprii. Aşa cum diverse teorii ale îmbătrânirii au arătat, memoria autobiografică, a cărei activitate se intensifică la bătrâneţe, contribuie la construirea unui sine narativ – acel sine pe care ni-⁠l povestim nouă, pe care-⁠l posedăm şi care funcţionează contra destrămării noastre entropice, de fiinţe muritoare – , a unui sine detaşabil de fiinţa care moare şi ale cărui beneficii sunt conferirea de unicitate pentru fiinţă şi de semnificaţii pentru sine. Astfel, datorită descoperirii sinelui narativ, dincolo de bine şi de rău, Ivan Ilici se iartă pe sine pentru o viaţă lipsită de autenticitate, şi îşi permite împăcarea spirituală cu familia. O lecţie pentru bătrânii care suntem sau care devenim, lecţie cu foarte puţine speranţe de transcendenţă, dar în urma căreia sacul negru e aproape o plapumă gri.

■ Acest articol a fost finanţat de către Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul „Sistem integrat de îmbunătăţire a calităţii cercetării doctorale şi postdoctorale din România şi de promovare a rolului ştiinţei în societate”: POSDRU/159/1.5/S/133652.