Centrum mundi: o necesară şi riguroasă cercetare despre „arborele cunoaşterii”
Surprinzător şi aproape regretabil faptul că – la o jumătate de an de la apariţia unei cărţi[1] ce‑ar putea desemna un eveniment în câmpul cercetării filologico‑teologice naţionale – nu s‑a găsit printre cărturarii din Bănie şi cu atât mai puţin printre colegii celor doi coordonatori şi ai celorlalţi colaboratori, niciunul dispus să semnaleze, fie şi la nivelul unei recenzii, această remarcabilă contribuţie. Nu‑i, din nefericire, un fapt rar în ambientul nostru cultural, supralicitat de frecvente manifestări literare, deseori încropite, dacă nu cumva pre‑aranjate în rândul unor cercuri atinse de gustul minor al unui narcisism contraproductiv.
În cazul de faţă ar trebui să primeze, dincolo – ori alături – de noutatea tematică şi de palierul performativ pe care mă grăbesc să le atest, truda şi rigoarea pe care au depus‑o autorii studiilor acestei întreprinderi, prin natura ei interferată de dificultăţi solicitante ale unei acribii marcate în mod egal de spirit orientativ şi de o opţiune stilistică pe cât de intrisecă domeniului, pe atât de deschisă lecturii unui public mai larg.
Aşadar, multum in parvo, cum ne sugerează inspirat mottoul tomului, fiindcă acel „puţin” sugerează, subiacent, vastitatea unui subiect milenar, în care riscul de a te pierde prin oceanul bibliografic al acestuia, obligând la o severă, dar profitabilă selecţie, ca şi la un discurs eminamente sintetic şi fără a eluda poziţii şi propensiuni exegetice mai mult decât esenţiale.
Cartea cuprinde şapte capitole‑studii, propunându‑şi, cum anticipează autorul celui dintâi, relevarea întinsei simbolistici conferite paradiziacului pom prin decriptarea şi evidenţierea unor „chei de lectură”; de aici, pluralitatea abordărilor, unele fatalmente fixate pe un tronson specific de cercetare (cazul celor trei consacrate unor subiecte precis conturate, precum reprezentării scenariului biblic în literatura română, al cunoaşterii religioase la Arghezi ori Blaga şi, în ultimă instanţă, prima întreprindere de gen în literatura bulgară veche); celelalte, coezive şi ele, fie datorate unor surse identice ori apropiate ca perspective exegetice, dar distincte în punctele disociative asumate în discurs.
Mihai Ciurea, spre exemplu, articulează un discurs marcat, pe de o parte, de un plus de calificat, spre a spune astfel, oarecum profesional, pe de alta de efortul unei transparenţe a limbajului „specialistic”; el e cel ce porneşte de la omologarea, fie, probabil, ceva mai târzie, a simbolicului Pom cu centrum mundi, având „rădăcinile subpămânene şi vârful atingând cerul…”, şi, de aici, „prezenţa sa în mai toate religiile lumii, unind cele trei zone cosmice, cerul, pământul şi adâncurile”.
Superfluu de invocat aici structura Divinei Comedii danteşti, cu cele trei „regnuri” ale sale şi cu specificaţiile distribuite între răul infernal, malum, intermediarul purgatorial, ca axis al vieţii umane în faza acelei alegeri, lăsate, cum sugerează textele biblice şi, mai ales, interpretările ulterioare, la dispoziţia omului, hăituit de dorinţa urcuşului spre Paradis, ca bonus desăvârşit.
Cât despre identitatea fructului oprit, interzis, mă rezum, în acest punct al intervenţiei mele, la invocarea doar a câtorva, omniprezente în surse diverse şi pe care, cum era firesc, aproape toate contribuţiile, cu excepţia celor trei arondate unor teme restrânse şi precise, le evocă, discută, interpretează, permanent în marginea reperelor bibliografice.
Ele pornesc de la măr, cu siguranţă datorită preponderenţei sale în izvoare, ca şi apelului intervenit mai târziu, prin primul Ev Mediu, la surprinzătoarea prezenţă a termenilor latini màlus/ măr şi malus/ rău. Se adaugă, de timpuriu, „strugure”, „smochin”, „grâu”, „rodie”, mai târziu „roşia” (în arealul limbii italiene, cu plurivocitatea lui pomodoro, ca „pom de aur”, dar şi cu foarte diferitele sale forme dialectale).
Edificatoare îmi par sub‑temele privind „puterea cunoaşterii în contextul ordinii divine”, tratare eminamente teologică, frecventele trimiteri la o mai mult ori mai puţin acceptată şi acceptabilă „inocenţă” a celor doi protagonişti, Adam şi Eva, ea decriptată pe linia a doi termeni din textul Facerii – arom/ gol şi arum / şiret (poate „iscusit” ar fi mai potrivit, dar e doar o opinie de nespecialist).
Interesantă, menită a îmbogăţi orizontul nostru cultural, este contribuţia profesoarei Dimitrinka Dimitrova, a cărei evocare a unui prim reper al culturii bulgare ne reaminteşte că în ţara vecină, uneori, fie prin vecinătatea greco‑bizantină, fie, mai apoi, prin cea slavă/ rusească, evoluţia nu e deloc atât de defazată pe cât s‑ar crede.
Incitant, şi prin preambulul ce ţine de resort, e discursul Ilonei Duţă, cu titlul „Paradisul pierdut – reprezentări ale scenariului biblic în literatura română”, în care autoarea e adepta tezei că acel scenariu (o oportună distanţare de abordările strict teologice), pentru ea „explicativ al nefericirii umane, al degradării şi al inompletudinii ontice”, dar mai ales prin relevanţa acestuia „pentru matricea semiotică a acelei culturi”. Autoarea nu putea, dintr‑o perspectivă a unui studiu cu substrat istorico‑literar şi, pe deasupra, nelipsit de repere de ordin filosofic, să nu se oprească la Lucian Blaga, considerat, în context, „poetul şi filosoful cel mai reprezentativ pentru modul în care cultura, respectiv literatura română s‑au raportat la acest scenariu imaginar; după cum nu putea eluda acea distincţie, esenţială şi determinantă pentru poziţia de ansamblu a autorului Filosofiei culturii, dintre ceea ce el numeşte cunoaştere paradisiacă şi cunoaştere luciferică”. De aici, atestata, demult, ipoteză că „drama luciferică descrisă de Blaga este un act al individuării, al naşterii ego‑ului unei culturi aflate în captivitatea iluziei paradisiace şi al reglării relaţiei cu sinele inconştient prin integrarea într‑un orizont al misterului”.
La Blaga, dar şi la Arghezi revine şi Gabriel Nedelea, prin identificarea şi redistribuirea interpretativă a unor „reprezentări ale cunoaşterii religioase în discursurile poetice ale lui Tudor Arghezi şi Lucian Blaga”, cum îşi intitulează studiul. Integrându‑i pe cei doi mari poeţi autohtoni în mecanismele succesive ale hermeneuticii occidentale (din care nu lipsesc totuşi excepţii clamoroase), autorul apelează la amendări necesare a unor poziţii antinomice în raport cu subînscrierea operei – ori a mesajului acesteia – celor doi citaţi la mesajul biblic originar, avansând un ton dubitativ vizavi de atributul de poet religios al autorului Cuvintelor potrivite şi al Psalmilor. El relevă prezenţa la Arghezi a unei „subminări a textului biblic şi neîncredere în actul hermeneutic pornit dinspre şi înspre marea carte”. Cu toate acestea, resimt, subtextual, impresia că autorul studiului pare a‑l situa pe Blaga, perceput mai mult în litera decât în spiritul său, la palierul unei limite negatoare ori cel puţin discrepantă faţă de importantele metamorfozări în plan cultural din spaţiul occidental, căruia, de fapt, i se integrează pe deplin; de un misticism orgolios, de care vorbeşte Gabriel Nedelea, e un pic exagerat a vorbi în relaţie cu Blaga[2].
În sfârşit, ultimul capitol al acestei ingenioase cărţi, autorii Nicoleta Presură‑Călina, Gelu Călina, Andreea Iliescu şi Emilian Burlan reiau, într‑un mod mult mai aşezat şi mai disipat în bogăţia de izvoare utilizate, unele din spaţiul cultural şi, în particular, lingvistic şi artistic din Peninsula Italică, ipotezele de lucru deja avansate, însă introducând şi un resort al interdisciplinarităţii.
Premisa, în parte pertinentă strict teologic (anume că întinderea neobişnuită a exegeticii Pomului cunoaşterii ar face imposibilă strângerea lor laolaltă într‑o viaţă de om şi că, de aceea, „orice efort (…) pentru a cerceta şi afla ceea ce Dumnezeu nu a vrut să dezvăluie, probabil că nu va duce către un rezultat”), nu mi se pare întru totul fezabilă şi, deopotrivă, fertilă în spaţiul interogaţiei condiţiei umane, fiind prezentă această interogaţie filosofică, literar‑artistică ori în existenţa comună.
Dincolo de această remarcă, deloc polemică, se cuvine subliniat faptul că autorii se obstinează să se rezume la un scurt excursus prin cultura şi civilizaţia din Peninsula Italiană, ea singură, am adăuga noi, extrem de bogată şi întinsă în tentative de descifrare şi, mai ales, într‑un larg areal, care include literatură, artă, tratate teologice şi alte faţete ale neastâmpărului spirit uman.
Ce‑i drept, studiul acesta, care conclude o exemplară muncă de cercetare şi de interpretare, îşi asumă doar „descoperirea diversităţii la nivel interdisciplinar a (…) temei/ alegoriei…”, reiterând alegaţia, prezentă în toate cele şase contribuţii ale cărţii, că, în fapt, fructul respectiv nu e niciodată menţionat, nici arborele, sugerându‑se ipoteza unei filiere ebraice ce sugerează restrângerea mesajului exclusiv la păcatul în sine. Cât despre preponderenţa „mărului”, o explicaţie ar fi aceea a obiceiului împodobirii pomului cu mere din ajunul Crăciunului în iconografia medievală, simbolizând păcatul originar. Un argument al refuzului fructului, e vorba de măr, ar fi şi acela al îndoielii supravieţuirii sale în clima medio‑orientală.
Sunt, iarăşi, invocate etimologia şi plurisemanticitatea termenilor care conduc la respectivul fruct, cu identitatea latină màlum şi malum (rău), dincolo de pronunţia diferită a vocalei a; diversitatea se conservă şi la paliere geo‑etnice: strict religioasă la fenicieni, simbol al martirajului, la creştinii pretimpurii, ori al fertilităţii în alte culturi. Cât despre invocarea celuilalt arbore din Eden, Pomul vieţii, el va căpăta funcţia libertăţii conferite omului de divinitate şi, în această linie, un concept al alegerii cu valoare destinală în cadrul condiţiei umane.
■ Scriitor, profesor universitar, critic literar, traducător
Note:
[1] E vorba de cartea Arbor Scientiae. Studii filologico‑teologice, apărută la începutul anului 2020 la Editura Universitaria din Craiova, avându-i drept coordonatori pe universitarii Nicoleta Călina‑Presură şi Mihai Ciurea, ca şi un salutar Cuvânt-înainte al lui Basarab Nicolescu
[2] Am încercat într‑un studiu monografic de acum câţiva ani (Lucian Blaga în perspectiva gândirii europene, Aius, 2017) să dezvolt ideea unei sincronităţi a filosofului din Lancrăm cu importantele poziţii şi căutări ale gândirii europene contemporane ori succesive lui, tocmai prin reevaluarea, la nivel subtextual, a aserţiunilor sale conceptuale, în mare parte prin această „secundă” linie a discursului său, recte revelatoriul, „lucifericul” ori, mai exact, incluziunea magicului, prin filtrul minus‑cunoaşterii; ceea ce nu poate induce disocierile sale de poetici de extracţie mallarmèeană ori valeryană la un nivel de… negare ori de refuz indiscriminant
George Popescu
