Membrii Comitetului Nobel s‑au întors anul acesta spre Coreea de Sud, răsplătind o femeie, romanciera și poeta Han Kang, în vârstă de 53 de ani. Procedând astfel, Academia Suedeză distinge o lucrare puternică, pe care a caracterizat‑o drept „o dublă expunere a durerii, o corespondență între chinul mintal și chinul fizic, strâns legat de gândirea orientală” și pentru „proza ei poetică şi intensă, care confruntă traume istorice şi expune fragilitatea vieţii omeneşti”. A optsprezecea femeie care a primit premiul din 116 laureați, ea devine și prima sud‑coreeană onorată, din 1901, de când se dă premiul. Prima femeie este suedeza Selma Lagerlöf, ceea ce l‑a iritat pe August Strindberg, care se credea mai îndreptățit, fiind bărbat. Academia o descrie, de asemenea, pe Han Kang ca pe o „inovatoare a prozei” și, după președintele Comitetului Nobel, Anders Olsson, ea are „o atenție unică față de conexiunile dintre trup și suflet, vii și morți”.
Han Kang nu a figurat în cotele companiilor de pariuri ale lui Betsson. Autorul australian Gerald Murnane a ocupat primul loc pe listă, urmat îndeaproape de chinezul Can Xue și de favoritul publicului, Salman Rushdie. Printre alte nume menționate în cotele speculative se numără Jamaica Kincaid, Anne Carson, Ko Un, Ngugi wa Thiong’o și Alexis Wright. Alți scriitori care au fost menționați de jurnaliștii Suediei au fost Péter Nádas, Joyce Caroll Oates, Michel Houellebecq, Adonis, Ljudmila Ulitskaja, precum și scriitorul nostru, Mircea Cărtărescu, care apare des pe aceste liste.
Romanciera, scriitoarea de nuvele și poeta Han Kang scrie o proză lirică, picturală și melancolică, despre punctele dureroase din societatea sud‑coreeană modernă. Contrastul dintre brutalitatea abuzurilor pe care le povestește și proza ei frumoasă și precisă creează o lectură puternică și dureroasă. Han Kang a devenit cunoscută publicului larg cu cartea sa Vegetariana, cu care a câștigat Premiul Man Booker în 2016. Yeong‑hye este o femeie căsătorită care, după ce a avut un coșmar plin de sânge, decide să devină vegetariană. Soțul ei, domnul Cheong, nu înțelege, dar acceptă noul aranjament, deși fără tragere de inimă. El este un bărbat fără ambiție și s‑a căsătorit cu Yeong‑hye mai ales pentru că ea a părut loială și blândă. Citim pagină după pagină cum încearcă să o convertească, de parcă ar fi la mijloc o religie periculoasă, iar când eșuează, o violează cu o cruzime descrisă în termeni foarte eleganți. Gândurile proprii ale lui Yeong‑hye sunt transmise doar în fragmente scurte. „De ce mă schimb așa?”
Ce se întâmplă cu adevărat cu Yeong‑hye? Este o întrebare deschisă de‑a lungul romanului extrem de evocator și de chinuitor. Este oarecum această femeie schimbătoare, care ne face să ne gândim la aria La donna è mobile din Rigoletto, un catalizator pentru ca oamenii să vadă opresiunea normalizată într‑o societate precum Coreea de Sud? Este înfometarea lui Yeong‑hye un protest împotriva patriarhatului? Este cumva nebunia, cum spune marele psihiatru care a luptat pentru „antipsihiatrie”, anume R.D. Laing, o reacție sănătoasă la o societate bolnavă?
În cartea Nu‑mi iau rămas-bun, protagonista încearcă să‑și amintească de cei 30.000 de oameni care au fost uciși în timpul masacrului de pe insula Jeju, în afara Coreei de Sud, în 1948‑1949. Pentru cei care nu cunosc evenimentul, în 1948, guvernul provizoriu al armatei americane s‑a retras din Coreea de Sud pentru a preda puterea unui președinte ales, naționalistul și anticomunistul Syngman Rhee. Revolta de la Jeju și represiunea ei au costat zeci de mii de vieți. Intervenția armatei sud‑coreene a fost deosebit de brutală și a provocat distrugerea a numeroase sate. Ca reacție, a declanșat revolte în peninsulă, precum și revolta a câteva sute de soldați. După războiul din Coreea, conducătorii au produs o mare industrializare care se numește „miracolul de pe râul Han”, un nume care‑l poartă și scriitoarea laureată.
În cartea lui Han Kang, evenimentul este abordat la început doar prin metafore misterioase. Pe măsură ce macii ies din pământ în Cisiordania, la fel și zăpada se întoarce la Jeju și, ca într‑un basm, se topește pe obraz, pe gene și o hipnotizează pe protagonista romanului. Evenimentul o bântuie când doarme și atârnă peste ea ca o umbră în timp ce își face treburile zilnice. În partea a doua a cărții, vocea autorului preia controlul și povestește cum citește mărturiile orale de la masacrul de pe insulă. Liste de nume ale celor din Jeju, care au fost închiși fără proces. Informațiile despre masacrele simpatizanților de stânga permite ca povestea să fie dezgropată și expusă, de parcă ar fi fost fotografii pe care le‑a evocat din abisul uitării.
Cartea albă este o carte uluitor de frumoasă și simplă, o meditație asupra culorii albe și a membranei invizibil de subțire dintre viață și moarte. Așa sună un pasaj care ilustrează perfect stilul ei: „Avansăm pașii peste marginea ascuțită a timpului, marginea invizibilă a stâncii care se reînnoiește în fiecare clipă. Cu un picior dureros la sfârșitul timpului trăit, facem un pas înspre necunoscutul care ne așteaptă, fără nici un gând, fără nici o ezitare. Nu pentru că suntem curajoși, ci pentru că nu avem altă opțiune. Chiar acum, în acest moment, simt pericolul. Nepăsătoare, intru în timpul pe care încă nu l‑am trăit, în cartea pe care încă nu am scris‑o”. Singura mângâiere a protagonistei e faptul că nu putem obține niciodată eternitatea. Una dintre întrebările la care încearcă să găsească un răspuns este următoarea: trebuie să pășească ea cu pași instabili în întuneric, până pe fundul mării, sau să caute să găsească insula luminii?
Deși violența politică, problemele de neputință și moralitate sunt frecvente, universul literar al lui Han Kang este deosebit de corporal. Corpul uman este întotdeauna în centru, fragilitatea și vulnerabilitatea sa incredibilă devin un loc de rezistență. Totul va dispărea, dar pe drumul spre această extincție există frumusețe de găsit pentru cei care îndrăznesc să deschidă ochii în întuneric; frumusețea speranței în umanitatea umanității pentru cei slabi, morți, uitați și asupriți. Iată un pasaj care surprinde foarte bine această mișcare și legătura constantă cu celălalt: „Cu ochii tăi voi vedea partea cea mai interioară, cea mai orbitoare a verzei albe chinezești – frunzele tinere, cele mai prețioase și ascunse. Vi vedea frigul semilunii care răsare în timpul zilei. Într‑o zi voi vedea un ghețar. Privește în sus la marea masă de gheață – cu umbre albăstrui în fiecare colț ascuțit – care se simte mult mai mult ca o viață sănătoasă, deoarece nu a fost niciodată în viață. Te voi vedea în liniștea pădurii de mesteceni albi. În liniștea ferestrei care lasă să intre soarele de iarnă. În particulele de praf strălucitoare care tremură în razele de lumină înclinate acolo unde se întâlnesc cu tavanul. Prin alb, printre toate lucrurile albe, voi respira ultima suflare pe care ai luat‑o”. În Coreea, albul reprezintă și viaţa, și moartea.
Subiectul cărţii tratează o dramă petrecută în familia lui Han Kang, căci într‑un interviu autoarea a spus: „Nu plănuisem să scriu despre sora mea mai mare. Am fost crescută de părinţii mei, care nu au putut‑o uita. Când lucram la Disecţie, am scris următoarea frază: «Nu muri! Te rog, nu muri!» În mod straniu, cuvintele îmi erau familiare şi continuau să zăbovească în interiorul meu. Am descoperit dintr‑odată că veneau din memoria mamei mele: mi‑a spus că rostise acele cuvinte, în repetate rânduri, surorii care murise înainte ca eu să mă nasc”.
Han Kang este născută în 1970 în orașul Gwangju din Coreea de Sud; la vârsta de 9 ani se muta cu familia la Seul. Ea provine dintr‑o familie literară, tatăl său fiind un romancier renumit. Pe lângă scris, s‑a dedicat și artei, și muzicii, ceea ce se reflectă în întreaga sa operă literară. 1993 este anul care marchează debutul în literatură al scriitoarei sud‑coreene: Han Kang publică atunci mai multe poezii în revista Literatură și Societate. Debutul său în proză este consemnat în 1995, cu colecția de povestiri Dragostea din Yeosu, care examinează cu delicatețe singurătatea și duritatea intrinsecă a vieții, prezentând un tată care și‑a pierdut soția și o soră, care la rândul ei și‑a abandonat cumnata și a fugit din orașul natal. În cele șapte fragmente ale cărții, personaje solitare și izolate pleacă, abandonează, se rătăcesc și cad.
„Sunt atât de surprinsă și onorată”, a reacționat la apelul Fundației Nobel femeia care tocmai terminase cina cu fiul ei acasă, în Seul. Și a adăugat: „Am crescut cu literatura coreeană, de care mă simt foarte aproape. Așa că sper că această veste va fi plăcută pentru cititorii de literatură coreeană și pentru prietenii mei, scriitorii, și alții”. Apoi, Han Kang a recomandat celor care ar dori să‑i descopere opera să citească cel mai recent roman, Nu‑mi iau rămas-bun, care în alte limbi a fost tradus Adio imposibil.
Tatăl lui Han Kang, Han Seung‑Won, în vârstă de 85 de ani, a ținut o conferință de presă la Seul în locul fiicei sale. El spune că laureata Nobel a intenționat mai întâi să țină propria conferință de presă, ceea ce este obișnuit atunci când câștigi premiul pentru literatură, dar că s‑a răzgândit peste noapte. Motivul este situația zbuciumată a lumii. Han Kang i-a spus tatălui ei: „Cu războaiele care se intensifică și cu oamenii care mor zilnic, cum putem organiza o petrecere sau o conferință de presă?” Han Kang trăiește așa cum învață și învață așa cum trăiește. Nu putem face decât să încercăm să‑i urmăm exemplul și, mai presus de toate, să citim această operă foarte frumoasă, serioasă și emoționantă.
În limba română, printre cărţile lui Han Kang se numără Vegetariana, Cartea albă şi Disecţie, toate trei publicate de Editura ART, în Colecţia Musai, în traducerea Iolandei Prodan.
■ Psihanalistă, critic literar și scriitoare
Sînziana Ravini
