Demersul ştiinţific întreprins de Alina Bako asupra unor romane româneşti scrise între anii 1960‑1980 (Editura Muzeului Literaturii Române, 2019) analizează diferitele modalităţi prin care scriitorii au reprezentat ficţional o lume atinsă de boală şi o perioadă de o excesivă încărcătură maladivă malignă, cu efecte toxice letale în toate planurile existenţei. Este vorba despre un timp al dezechilibrului major, surprins de autoare în interiorul individului şi în relaţia acestuia cu societatea, pe baza filosofiei anticilor (Hipocrate, Galenus) şi a modernilor (Hans‑Georg Gadamer). Dictatura, spre exemplu, prin formele ei excesive de oprimare a fiinţei umane – îngrădirea libertăţii de mişcare şi exprimare, instituirea terorii şi obsesia controlului, urmărirea, încarcerarea, uniformizarea socio‑profesională – devine fie un cancer proliferat metastatic în întreg organismul unei naţiuni, fie o formă de alienare a eului (individul) de propriul sine (societatea), producând colapsul inevitabil al ansamblului. Astfel, literatura a devenit „o supapă a libertăţii”, „un răspuns la dezechilibrul politic reprezentat de regimul dictatorial, o formă activă de implicare şi participare” sau „mod de vindecare a omului de absenţa libertăţii prin evadare nu în ficţiune, ci în adevăr”.
Titlul studiului – Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale maladiei în romanul românesc (1960‑1980) – accentuează ideea optimistă şi generoasă a vindecării prin literatură, deşi conflictele epice analizate vizează simptomatologia, evoluţia brutală a bolii şi degradarea generalizată a fiinţei umane. Urmând linia soteriologică a cuvântului din tradiţiile arhaice, cunoscând numele bolii, vraciul coboară în infern şi luptă cu demonul acesteia eliberând sufletul bolnavului; în modernitate, bolnavul contemplă efectele maladiei asupra corpului, sufletului şi psihicului, deplin conştient de imposibilitatea vindecării. Conştiinţa propriei finitudini îl determină pe anti‑eroul romanelor despre întunecatele decenii să accepte (uneori să savureze) neputinţa salvării, anulând totodată una dintre temerile majore ale eului (poate cea mai cumplită), frica de moarte. Scriitorul se manifestă activ şi subversiv atât în spaţiul narativ, cât şi în cel al realităţii, în calitate de martor al degradării individuale şi colective, exclusiv interesat de evidenţierea patologiei, pentru că vindecarea, dacă e posibilă, e strict individuală. Boala, în diversele ei ipostaze, devine expresie metaforică sau parabolică a unui rău profund, adânc insinuat în structura intimă a fiinţei umane, extins pandemic la nivelul societăţii şi al naţiuni. Închisă în metaforă, tratată, uneori, cu acea aparentă lejeritate a comicului absurd, alteori, cu o gravitate sentenţioasă, ştiinţifică, specifică limbajului medical, boala devine tema pre‑text şi oferă consistenţa sub‑textului unei literaturi subversive, opozante.
Alina Bako observă cele două etape parcurse de scriitorii perioadei pentru ca, armonizând literatura şi medicina, „să producă sens şi cunoaştere” (Gianna Pomata) în constructul romanesc: în primul rând, observarea lucidă a realităţii sociale, urmată de procesul de încifrare metaforică şi camuflare subversivă pentru a evita vigilenţa cenzurii. Astfel, „modelul medical în literatură” este analizat prin prisma teoriilor unor cercetători precum Claudine Herztich şi Jeanine Pierret, Thomas Anz, Susan Sontag, Catherine Belling. Literatura română este poziţionată în context european, comparându‑se mediul socio‑politic occidental, favorabil discursului liber despre comunism, cu mediul politic românesc şi est‑european restrictiv, otrăvit de ideologie, în care individul era condamnat la uniformizare intelectuală şi socială.
Studiul este structurat metodic, organizat tematic, centrat pe evidenţierea amprentei distructive a sistemului dictatorial asupra individului şi societăţii. Alinei Bako analizează un număr impresionant de „cazuri clinice” prezentate metaforic în romanele româneşti scrise între anii ’60‑’80 de către Augustin Buzura, Nicolae Breban, Romulus Guga, George Bălăiţă, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu, Petru Popescu, D.R. Popescu, Sorin Titel, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase. Valorificând limbajul medical, Alina Bako decelează două tipuri de atitudine creatoare: calea hipotoniei literare, de aderare la constrângerea sistemică şi transformare majoră a organismului, în totalitatea funcţionalităţii sale, „urmând o mişcare regresivă, de întoarcere, un ritm epic redus” şi evenimente întâmplate într‑un trecut imemorial întunecat (Sorin Titel, Romulus Guga, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă); respectiv, hipertonia literară, caracterizată prin rezistenţă şi atitudine subversivă faţă de sistemul politic opresiv, generând „o literatură tensionată, în care ritmul se schimbă brusc şi în care există nuclee de energie maximă” (Augustin Buzura, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag). Valorificând maladivul într‑o diversitate de manifestări patologice, „lectura clinică” a acestor scrieri se impune de la sine, autoarea argumentând pe baza studiilor ştiinţifice de mare impact apărute în a doua jumătate a secolului XX (selectăm Thomas Kuhn, Paul Karl Feyerabend, Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Michel Foucault, Lucien Goldmann). După ce a fixat fundamentul analitic pe baza unei terminologii stabilite pluridisciplinar, autoarea îşi enunţă limpede dubla intenţie critică: identificarea pattern‑ului patologiei (personaje şi mediu social) şi stabilirea tipurilor de constrângere ideologică ficţionalizate.
Boala şi frica, patologia biologică şi cea psihică sunt adesea surprinse în relaţie de complementaritate şi duplicitate în acţiunea demolatoare a organismului viu, a individualităţii statuare. În ambivalenţa ei, boala poate avea deopotrivă funcţie iluminatoare în planul spiritului, în timp ce anihilează biologicul (Augustin Buzura). Extinsă la nivel istoric şi social, maladia capătă aspecte groteşti, iar omul, fie redus la stadiul de animalitate, fie spiritualizat, fără posibilitatea concilierii acestora într‑o unitate fiinţială (Nicolae Breban). Personajele brebaniene suferă de două maladii la fel de distructive: „maladia puterii”, un hybris care transformă irecuperabil fiinţa; boala singurătăţii asumate. Romanul lui C. Guga este o „parabolă a unei existenţe claustrate în propria existenţă finită”, în care nebunia devine o formă de evaziune, de eliberare a eului din constrângerile ideologiei. Nu numai psihicul se îmbolnăveşte, ci şi corpul, acesta capătând dimensiunea unui personaj ( în romanul lui Bălăiţă), pendulând între spaţiul oniric generat de/ din fotoliul Baron şi realitatea socială. Alexandru Ivasiuc aduce în prim‑planul naraţiunilor sale „criza regăsirii individualităţii” şi efectele monstruoase ale proliferării nelimitatului, respectiv „nebuniile nelimitării”. Dacă pentru personajele lui C. Ţoiu, sensul libertăţii trebuie căutat exclusiv în interior, prin recurs la imaginaţie, pe traseul bachelardian imaginaţie‑conştiinţă‑libertate, eroul lui Petru Popescu trăieşte o stare de rău generalizat atât în spaţiul intim al casei, cât şi în societate, loc şi non‑loc, percepute ca dimensiuni ale provizoratului şi tranzitoriului. În realismul magic al romanelor lui D.R. Popescu, boala ideologică capătă proporţiile unei epidemii, suferind mutaţii groteşti prin accentuarea naturii duble a personajelor, obişnuită şi stihială, care există concomitent în vis şi în realitate. Dacă în proza lui Al. Ivasiuc, mutaţiile bolii transformă oamenii în raci, la D.R. Popescu, ei devin şoareci. Istoria şi mecanismele ei brutale supun în permanenţă indivizii unui proces de depersonalizare, transformându‑i în trupuri fără identitate, deşi încearcă zadarnic să fugă de la o limită la alta a lumii (D. Ţepeneag, V. Tănase, S. Titel).
Înarmată cu bisturiul unei minţi analitice, Alina Bako disecă minuţios textele literare, trecându‑le prin filtrul filosofic al scrierilor unor mari gânditori ai lumii, corelat unui aparat critic redutabil, arminizat propriului comentariu critic, pertinent şi original, cu privire la acţiunea romanelor, comportamentul personajelor, tehnicile narative, semnificaţia simbolică şi estetică a anumitor cuvinte‑cheie, motive literare recurente sau episoade nodale. Prin intermediul comparatismului analitic, autoarea racordează permanent romanele româneşti la literatura europeană. Mai mult, analiza estetică se îmbină cu hermeneutica, limbajul critic se articulează permanent pe cel medical, iar teoriile psihanalitice freudiene şi cele de sociologie converg pentru a construi un studiu critic de reală ţinută academică. Lecturile Alinei Bako sunt impresionante şi diverse, iar erudiţia autoarei transpare la tot pasul prin asocieri suple şi surprinzătoare între opiniile unor autori şi gânditori, români şi străini, din paliere temporale aflate la mare distanţă, care fac referire la concepte diverse: frica, boala, călătoria, moartea, libertatea. Discursul analitic şi interpretativ este permanent cenzurat şi echilibrat prin reveniri constante la intenţia critică, evitându‑se eventualele dezechilibre compoziţionale, structurale şi în organizarea materialului.
■ Critic şi istoric literar, profesor, eseist
Liliana Danciu
