Noul roman al lui Adrian Lesenciuc (Balada, roman, Editura Creator, Braşov, 2020, 342 pag.; cele anterioare: Moartea noastră cea de toate zilele, Cimitirul eroilor, Limbile vântului) îmi oferă prilejul de a pune în discuţie o chestiune (de fapt, o structură) fundamentală a operei literare: Ritmul. Nu e o chestiune nouă. Încă din 1927, profesorul – dar şi romancierul şi eseistul – E. Forster de la Cambridge a publicat celebrul eseu Aspecte ale romanului, în care, între alte structuri ale operei literare: naraţiunea, personajele, intriga, fantezia, profeţia, schema – discută – cu exemple de opere celebre – şi ritmul. Deci, are opera literară şi ritm? Are. Şi încă de o mare importanţă.
Normal, fiindcă opera literară este un organism viu, în ea pulsează viaţa şi aceasta are un ritm biologic, care face parte din uriaşul ritm cosmic, evident, prin fiinţa vie, respectiv creatorul. De unde vine ritmul? Forster zice că dintr‑un impuls personal şi că ar consta din coagularea pe dinăuntru a cărţii (pg. 107), care ne conduce printr‑o continuă creştere şi descreştere a relatării, cu repetiţie şi variaţie. Cât de conştient face scriitorul acest lucru e greu de spus. Muzicianul poate că da, dar scriitorul – lucrând cu mutele cuvinte – nu cred că se află conştient într‑un anumit ritm al operei sale. Pur şi simplu, intră în el şi merge cu el aşa, bătând până la încheiere. E clar că ritmul contribuie esenţial la unitatea estetică a operei literare. Dar când obiectul e chiar o creaţie muzicală? Se poate produce o fuziune între ritmul compoziţiei muzicale şi cel al operei literare? Iată şi chestiunea romanului Balada. Şi se mulează ritmul relatării literare pe cel al compoziţiei muzicale? Pentru aceasta am avut nevoie de cel puţin încă o lectură şi neapărat de vreo două audiţii ale celebrei compoziţii a lui Ciprian Porumbescu. Să văd dacă unduiesc prin roman liniile şi motivele melodice, să le simt cum se reiau în repetiţie şi variaţie – cum zice Forster. Treabă deloc simplă, dar nu imposibilă, doar că trebuie să le urmăreşti atent pe amândouă. Respectiv, în roman, cele două voci principale: tatăl – Iraclie –, şi fiul – Ciprian. Pe acestea este construit – în alternanţă – tot romanul. Acestea îi dau ritmul, coagularea pe dinăuntru. Nu întotdeauna unitară, totuşi. Primul capitol nu se aude clar, e ceţos, cu greu îţi dai seama că a început să sune vocea tatălui, pe când era copil şi la Mănăstirea Putna se învârtea pe lângă arhimandritul Ghenadie. Abia cu capitolul Tăceri se intră în claritatea vocii şi de‑aici încolo ritmul vine din adâncul acelui timp şi acelor oameni, preluat de autor în fiinţa sa şi lăsat apoi să vibreze odată cu povestea. Una mai mereu dramatică. Pentru că, şi‑n cazul lui Ciprian, ca şi al lui George Enescu, i‑au murit mai mulţi fraţi şi pierderea lor a dus‑o cu el, exprimând‑o mai apoi în vibraţia muzicală, fixată în cântec (compoziţie). Pe traseul acesta e cadrul istoric (Bucovina, la jumătatea sec. al XIX‑lea), Bucovina răpită de un imperiu hrăpăreţ habsburgic, sunt locuitorii ei, cu naţionalităţi, amestecate (polonezi) şi‑n neamul lui Ciprian, atât de la tată: Golembiovschi, cât şi de la mamă, e amestecătură poloneză şi germană – la mamă): ruteni, huţuli, ruşi, ucraineni, dar mai ales români, în lupta lor pentru apărarea identităţii naţionale. Deci, în fond, Balada este un roman istoric, cu figurile reprezentative ale vremii (Hurmuzăcheştii cei vestiţi, inclusiv Eminescu, doar cu trei ani mai mare decât Ciprian), cu evenimentele de seamă (ex. serbarea de la Putna – 400 de ani de la sfinţire, care a retrezit simţirea românească, întocmai ca revoluţia de la 1848, la care Iraclie, tânăr, a participat), cu activitatea societăţii studenţeşti Arboroasa, al cărei preşedinte e chiar Ciprian, student în Teologie la Cernăuţi (vezi boicotarea vizitei lui Franz Josef – împăratul – la Cernăuţi, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la răpirea Bucovinei în înţelegere cu Imperiul Ţarist, răpitor al Basarabiei prin decapitarea domnitorului Grigore Ghica). Cred că îngemănarea ritmică aşteptată între baladă şi roman devine pregnantă pe episoadele Berta şi Viena, unde Ciprian a venit la studii. Poate că traseul acesta e partea cea mai de sus a baladei, într‑un continuum melodic, aşa cum e iubirea ce trăieşte în inima acestui băiat, însufleţit permanent de duhul creaţiei, la rându‑i, înfipt în locul de‑acasă, Stupca şi toată Bucovina. Şi‑apoi în Braşovul transilvan, unde Ciprian e adus de colegii săi care studiaseră ca şi el sau cu el la Viena. Aici, la Liceul românesc, cu corul Bisericii Sf. Nicolae, cu compunerea şi prezentarea operetei Crai Nou, pasiunea cea mare a acestui deschizător de drum în componistica naţională cunoaşte o primă afirmare majoră. Următoarea va fi Balada. O va asculta şi aprecia chiar Verdi, acolo în localitatea Nervi, unde compozitorul român Ciprian Porumbescu – ajutat cu bani de braşovenii săi, a venit să‑şi trateze boala de piept. Balada, testamentul său, mesajul şi glasul său în timp. Căci, din Italia, Ciprian Porumbescu revine la Stupca pentru a muri acasă şi a fi îngropat lângă fraţii săi, atâţia. Avea doar 29 de ani. Au trecut de‑atunci 127 de ani. Un urmaş – autorul de faţă – îi închină acest roman‑poem, urmând stilistic linia melodică a Baladei. Intervalele muzicale marchează capitolele cărţii: vocile şi cântecul propriu‑zis. Care înaintează în timp, fiindcă numai acesta e nemuritor. Nu însă fără jertfă. Am spus că urmaşul i‑a închinat acest roman‑poem. Da, fiindcă toată evocarea este încărcată de poezie, de cântare în cuvinte. Făcută la persoana I, pentru a intra de la început în Ritm, în acel impuls personal, cum l‑a numit exact englezul acela în celebrul său eseu.
■ Scriitor
Ion Popescu Topolog
