E, poate, secretul dezvăluit indirect de cititorul însuşi, unul foarte priceput, dar şi păţit, un veritabil expert: nocturn, încercuit, incinerat. În lectură, care merge din carte-n carte, prin privire-gândire şi memorie, actuală şi trecută, ca şi în viaţă. Secretele se dezvăluie pentru a se întoarce în tăcere.
Potrivnic al divinităţii, T. Arghezi devine „neîmpăcatul sfâşietor de mituri”. Satiricul swiftian, acelaşi Arghezi, în Ţara de Kutty, ajunge „creatorul unui adevărat mit cosmic”. L. Blaga doar „aspiră (…) spre o tehnică a mitului (s. Matei Călinescu) poetic”. Poeziile ultime ale lui Blaga se întorc spre folclorul care posedă forţa „secretă de a germina mituri”. 
(Iată şi aici o urmă a viitoarei preocupări pentru secretele scrisului şi lecturii.) G. Bacovia o nimereşte bine, pentru că el nu-şi construieşte, ca inadaptabilii, un „mit paseist”. Termenul „mit”, pus între ghilimele, aşadar slăbit, apare cu referire la Ion Barbu şi „balcanismul literar”. M. Beniuc, însă, un „romantic” comunist, e creator de „mituri (s. M. C.) patetice”.
La un aşa patos politic, termenul nu doar că e de folosit, dar e şi, într-un fel exemplar, întărit. N. Stănescu face din sentimente o „mitologie poetică”, iar criticul, coleg de generaţie, pare a-l abilita în acest sens. Mai cu seamă că poetul nu adoptă nici un mit ştiut, nici chiar unul autohton. El tratează „liber” acum „mitul lui Amfion”. Nu demitizează, el mai degrabă remitizează, sau demitizează remitizând… Era, deci, o nevoie de mituri, cu totul noi, ca să dea forţă – şi una, în plus, literară – orânduirii comunizante. Adrian Păunescu, amintindu-i criticului de Maiakovski, „construieşte mituri de o grandilocvenţă voit umoristică…”, iar un întreg ciclu poetic al său i se pare construit „ca un mit liric (s. M. C.)”. În sfârşit, un poem al aceluiaşi recompune o „gravură mitologică”.
Mitul rămâne o veritabilă fascinaţie istorică şi literară în Clasicismul european, 1971. Sunt (co)notate „mitul baroc al teatrului” sau „mitul pe care şi l-a creat” opera Scrisorile portugheze. E avut în vedere „marele mit intelectual al lui homo classicus”. Însă „mitul clasicismului, întreţinut de istoriografia literară mai veche, se găseşte azi complet ruinat”. Mitul are o accepţie foarte cuprinzătoare, ceea ce nu este surprinzător pentru un gânditor care se revendică, după exilul (oarecum) eliberator, un relativizant. În Cinci feţe ale Modernităţii, 1995, dăm firesc peste „mitul decadenţei”, „mitul progresului”, „miturile centrale ale contraculturii”, ori chiar peste formula de identificare „mitic (tradiţional)”. Mai curând părăsit apare mitul în studiul complex despre poetica (re)lecturii (2003), unde „mitul modern al transparenţei” este o preluare de la Frank Kermode. Alături de imaginaţie şi ficţiune, mitul compune o triadă considerată salvatoare în interpretările care-i reunesc pe Eliade şi Culianu (2002).
Boala şi moartea îşi au şi ele secretele lor temeinice, descoperite în timp. Boala este în comunism numai o temă sanitară şi (a)morală, tratată superficial, până la o limită a experienţei vitale şi de conştiinţă. În Aspecte literare, 1965, criticul constată cu cinism ideologic cum burgheza Catty Zănoagă, din romanul lui G. Călinescu, Scrinul negru, rămâne neschimbată de boală şi de ameninţarea morţii. Boala populară a iubirii este trăită cu voluptate critică în Cânticele ţigăneşti ale lui M. R. Paraschivescu. O boală gravă apare recunoscută în individualism, calificat atunci drept un rău de asemenea burghez, denunţat printr-un vers al Ninei Cassian: „Vindecat de orice maladie a egoismului”. Cu totul alta se arată înţelegerea în Cinci feţe ale Modernităţii, unde, pe urmele obsedantului bolnav Fr. Nietzsche, recunoaşte „valoarea filosofică a bolii”. Relativismul – paradoxal, contradictoriu – al gândirii i se impune şi în acest caz. Pornind de la pluralismul eului, în accepţia lui Proust, drept consecuţie admite că „Suntem bolnavi multiplu şi normali multiplu.” (cf. interviul din Observator cultural, nr. 259, martie 2005.) Dar acest pluralism instituit prin maladiv atrage deopotrivă relativismul şi secretul.
Memorialistul, fascinat de tot ce este secret (şi secret îi apare totul, în pofida raţionalului şi relativului, şi ele primite), nu vede că s-ar manifesta egal în toţi oamenii instinctul morţii. La omul de cultură sinuciderea ajunge spirituală şi, dacă instinctul thanatic este crescut, devine şi fizică. E aici o evoluţie în involuţie. A fost el însuşi aproape de sinuciderea spirituală, evitată prin exil. A fost aproape de autosuprimare Ion Negoiţescu, care n-a dorit să scape, doar şi-a vestit moartea (crescând doza de somnifere), telefonic, lui Doinaş. Tot o chemare spre suprimare desluşeşte la Al. Ivasiuc. La marele cutremur din 4 martie 1977, el s-a vârât sub iminentele dărâmături, în loc să se îndepărteze de ele. „A fost aproape o sinucidere”. Două cazuri, prin urmare, de autodistrugere: o tentativă eşuată prin hazard şi o împlinire totodată simbolică. Altul e cazul dictatorului comunist N. Ceauşescu. El era „dominat de instinctul morţii”, al „distrugerii” unui popor, prin schizoidia ideologic impusă. Memorialistul îşi aminteşte că a trăit de câteva ori o experienţă de tip „extatic: uimirea de-a fi, sentimentul eliberator de-a fi fără semnificaţie – dar şi fără moarte”. Plecarea, exilul, metafore-clişeu ale extincţiei, conferă într-un fel acut sentimentul morţii: „quitter c’est mourir beaucoup”. Doar scrisul descoperă şi salvează gândul ca şi realitatea morţii. Notează de aceea „revelaţia simultană a morţii şi a transcenderii ei prin scris”.
Camus, prin Sisif, zădărnicia ca miracol, dar şi Ionesco, şi el cuprins de miraculos, îi configurează seninătatea extincţiei, a evacuării din vital. Se confesează în Observator cultural, 2005: „Raporturile cu moartea nu mă sperie. Viaţa este un miracol. Cât suntem în viaţă cred că trebuie să mărturisim acest miracol al vieţii. De multe ori îl ignorăm. Pe coperta volumului Tu – elegii şi invenţii, am pus aceste versuri: «Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un miracol./ Ea ne dă cel mai profund motiv de a trăi». Asta înseamnă să simţi că trăieşti şi să te înfiori ca în faţa unui miracol. Ceea ce de multe ori neglijăm pentru că suntem luaţi cu unele şi cu altele.” Există un preţ fix, dar secret, al vieţii, iar moartea nu-l poate schimba.
În 2007 citeşte Orbitor: aripa dreaptă (2007) de Mircea Cărtărescu. E cel de-al treilea volum din trilogia care, în totul, i se pare magnifică. Mărturiseşte într-un text, care e printre ultimele, cred, aplicaţii, ale criticului-poetician al prozei (In 
girum imus nocte…, apărut în revista Dilemateca, în ianuarie 2008), că citise şi primele volume, nu cuvânt de cuvânt, cu atenţia mărită, sub lupă, dar, surprinzător, dimpotrivă, expeditiv, fără să fi fost sedus: „trebuie să recunosc, cam pe sărite”. Aşadar, n-a existat, la cele două volume, nici prima lectură. Trecem peste faptul că în teoria sa prima lectură, intensivă, ajunge tot relectură, lentă, atentă, cu duceri şi întoarceri, după un itinerariu ritualic deopotrivă concentrat şi concentric. Motivează amânarea adevăratei lecturi pentru momentul când va avea la dispoziţie trilogia întreagă. Dar nu ne spune în această scurtă lectură dacă şi-a împlinit proiectul. Se pare că nu. Şi precizează un fapt uimitor: lipsa unei lecturi integrale nu condiţionează adevărata relectură. Şi fragmentar, ne spune, „Anticipam relectura pentru că fusesem de la început sedus de farmecul literar al textului…”. Sedus, deşi citind pe sărite. Stranie devine motivaţia amânării lecturii depline. Tot dintr-o lectură limitată (metonimică!) deduce forţa scrisului în întinsa trilogie lirico-epică. Deducţia apare exprimată inteligent, însă nu neapărat foarte personal. Surprinzător rămâne acum faptul că spune mai mult chiar decât poate să spună textul: scriitura s-ar fi realizat, speculează el, fără efort. Lipseşte aici în orice caz precizarea: mărturisirea făcută, dacă aşa s-a întâmplat, de autorul optzecist. Apoi plasează Orbitor-ul în raftul frecventat de el, între cărţile încifrate, „care nu pot fi citite, ci doar recitite”. Cea a lui Cărtărescu vine pe filiera Noului Roman Francez, autorul declarând-o în cartea însăşi, lui şi tuturor celor care o parcurg, „ilizibilă”. Filiera este (re)cunoscută de analist, în alte locuri, dar nu şi aici, unde citează alte două romane, canonice, de Joyce şi Pynchon. Ilizibile, dar relizibile, îşi repetă interpretul unul dintre paradoxuri. Restul micului său eseu focalizează intens un fragment descoperit ca (evident) enigmatic, precizând că reţeaua secretă face sute de noduri similare. Dintre ele, detaşează ceea ce numeşte „tema” sau „ideea cercului (de la ciclu biologic la ciclu cosmic, de la mandale la vortexurile sacre ale chakrelor, de la Muldahara falică la suprema «cunună de diamant», Shahasrara). Un rezumat, o reducţie miniaturală, ludică şi poetică a acestei teme se găseşte în palindromul magic IN GIRUM IMUS NOCTE ET CONSUMIMUR IGNI, care e introdus într-un moment-cheie din Orbitor: aripa dreaptă, chiar înaintea întâlnirii erotice, adevărată hierogamie, între aristocratul polonez Witold şi evreica Miriam, străbunii mitici ai naratorului. Să notăm că iniţiala numelui celor doi e aceeaşi, «W» nefiind decât un «M» inversat. Palindromul, identic în lectură inversată, e scris în majuscule, fără spaţii între cuvinte şi cu litera «V» în loc de «U», într-o grafie comună în latina medievală, şi se poate traduce: «În cerc mergem noaptea şi suntem incineraţi (consumaţi, devoraţi) de foc»“. Trece apoi la ceea ce numeşte lectură expansivă (altfel spus: intertextuală, referenţială), fragmentul din Orbitor cu enigmaticul său palindrom amintindu-i prin latina sa literalitate filmul lui Guy Debord – „un revoluţionar anarhizant” sinucigaş –, film în care temeiul rămâne „ideea stoică a «eternei reîntoarceri»“. (Re)descoperim o citire versată şi inversată: „Palindromul magic IN GIRUM IMUS NOCTE ET CONSUMIMUR IGNI” („În cerc mergem noaptea şi suntem incineraţi (consumaţi, devoraţi) de foc“.) E, poate, secretul dezvăluit indirect de cititorul însuşi, unul foarte priceput, dar şi păţit, un veritabil expert: nocturn, încercuit, incinerat. În lectură, care merge din carte-n carte, prin privire-gândire şi memorie, actuală şi trecută, ca şi în viaţă. Secretele se dezvăluie pentru a se întoarce în tăcere.
