Urmărind argumentarea lui René Girard, Silviu Lupaşcu observă că formula la violence et le sacré este echivalentă cu extrapolarea la violence ou le sacré şi izolează în fundalul raţionamentului antropologic girardian o reprezentare gnostică a lumii, confirmată şi de negarea caracterului sacrificial al Crucificării.
Am deschis ultimul volum al lui Silviu Lupaşcu, Despre sfinţi şi asini. O istorie a ideilor, apărut în 2013 la Editura Paideia din Bucureşti (reluare, cu mici corecturi tacite, a ediţiei prime, care se intitula Sfinţi ascunşi, călăuzitori de măgari, 1998) anticipând reîntâlnirea cu un spirit exigent, care îşi trăieşte cu o voluptate controlată incursiunile savante în exegeze ultraspecializate şi îşi construieşte studiile uzând de o hermeneutică suplă şi de un discurs captivant. Deloc surprinzător, fiecare dintre cele zece capitole ale acestei atipice istorii a ideilor nu numai că răspunde ideal oricărui orizont de aşteptare, ci se dovedeşte a fi o prelegere concentrată din care se pot învăţa multe.
Quiproquo-ul teocratic-politic din perimetrul monoteismului iudaic, teoretizat de Jacob Neusner şi ilustrat de Flavius Josefus în Bellum Judaicum, trasează preambulul unei sofisticate incursiuni în logica sacrificială pre-hristică 
în Natura sacrificială a idealului teocratic ebraic: revolta împotriva Romei (66–70 d.Hr.). Prima secvenţă a acestui studiu despre iudaism ca religie politică le aparţine zeloţilor, a căror „pasiune pentru libertate” – puternic ancorată în extremismul lor teocratic, potrivit căruia numai „Dumnezeu singur are dreptul să împărăţească peste Israel şi că nimeni altcineva pe pământ, în afara Lui, nu poate exercita suveranitatea asupra poporului ales” – i-a transformat în jucători centrali ai războiului romano-iudaic din anii 66–70 d.Hr., mobilizaţi de o conştiinţă de sine sacrificială cu proiecţii mesianice. Manifestările istorice, substratul ideologic şi implicaţiile ritualice ale acestei dimensiuni sacrificiale sunt urmărite într-un intricat tablou comparativ, în care eschatologia politică şi religioasă a zeloţilor (conduşi în Ierusalim de Eleazar ben Simon), sicarilor (apărătorii Masadei, comandaţi de Eleazar ben Iair) şi a unor membri ai comunităţii de la Khirbet Qumran (autorii Manuscriselor de la Marea Moartă) intră în coliziune cu înţelepciunea prudentă a fariseilor, adepţi ai unei ordini sacrificiale diferite, epilogul tragediei primilor echivalând cu „sfârşitul tradiţiei sacrificiale a monotesmului ebraic, spiritualizarea sacrificiului («slujire a buzelor» şi studiere a Torei în locul victimelor din carne şi sânge) şi instituirea ordinii sacramentale post-hristice: liturghia celebrată în sunagoge şi liturghie celebrată în ekklesia”.
Propensiunea cercetătorului pentru zonele de umbră ale istoriei religiilor se manifestă programatic într-un studiu în care ocultatul este triplu marcat adjectival încă din titlu – Înţelepţi ascunşi, sfinţi invizibili, mântuitori anonimi – şi poate încuraja o mutaţie axiologică anarhică, favorabilă palierului sapienţial neoficial, ezoteric, accesibil doar iniţiaţilor. Paradigmatic în sensul perspectivei adoptate de către Silviu Lupaşcu, profilul lui Lao-Tse deschide o întreagă arheologie filosofico-religioasă consacrată „înţeleptului ascuns”, ce pleacă de la Platon, se ramifică în perimetrul iudaic (prin intermediul studiilor lui Gershom Sholem) şi în universul mistic islamic (graţie lui Idries Shah), dar este recognoscibil şi în creştinismul speculativ, de sorginte augustiniană, unde intră în conjuncţie cu noţiunea de anonimat, de nerevelare a sfinţilor, amplu analizată de Henri Irénée Marrou şi Urs von Balthasar. Subliniind conotaţiile redemptoare ale înţeleptului ascuns şi dubletul asigurat prin noţiunea de mântuitori anonimi, Silviu Lupaşcu observă că „indiferent de spaţiul religios căruia îi aparţin, sfinţii ocultaţi, înţelepţii nerevelaţi sunt cei pe care se întemeiază lumea şi cei ce limitează cuantumul peccabilităţii lumeşti”.
Fascinaţia secretului operează şi în Călugări şi senatori, retori şi zeloţi, studiu construit pe retractilitatea superioară a elitelor monastice în raportul lor cu elitele puterii profane, manifestată mai cu seamă atunci când intervine necesitatea de a proteja adevărurile de ordin sacru, prilej ideal pentru readucerea în discuţie a sfinţilor ascunşi, opuşi mistificatorilor, adică a „competitorilor neaveniţi din spaţiul sapienţial sau liturgic în măsură să găzduiască proximitatea dintre prezenţa divină şi prezenţa umană”, pedepsiţi şi eliminaţi de „elitele pe care adevărul divin le investeşte cu virtute teocratică”.
O mostră de sinteză concentrată, ultraspecializată, este Identitate şi alteritate în ficţiunea arhaică românească. Palatul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, Sūtra lui Maitrakanyaka şi literatura Merkabah-Heikhalot, în care Silviu Lupaşcu urmăreşte identificarea a două origini (esenţialmente sacre) ale basmului: universul textual buddhist (teză argumentată de Édouard de Chavannes) şi universul semitic, biblic, ulterior iudeo-creştin. O asemenea perspectivă permite plasarea basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în oglinzi hermeneutice multiple, soldate cu asemănarea lui Făt-Frumos, pe linia misiunii sale redemptoare, individuale, cu un Pratyeka Buddha, sau cu perceperea Doamnei palatului care îl întâmpină drept „o alegorie a Înţelepciunii divine, Sfânta Sophia sau Shekhinah”, apropiată de „frumoasa Doamnă” din tratatul zoharic Sava de-Mishpatim, de Layla dintr-o istorisire Sūfi inclusă de Jalal-ud-din Rūmi în Mathnawi, dar şi de ideologia iubirii curteneşti. Interpretarea traseului lui Făt-Frumos ca unio mystica marchează ca punct de apogeu al destinului său de salvator salvatus refularea identităţii sale adamice şi, ca regresie, reiterarea păcatului adamic, prin revenirea în lume şi în moarte. O altă căutare de absolut, Sūtra lui Maitrakanyaka din Avadānaśataka, îi permite autorului o fină coregrafie comparativă, cu accente interesante pe importanţa simbolică a palatelor („ascensionale” şi „ale coborârii lumeşti”), care configurează ierarhia şi succesiunea stadiilor de desăvârşire sau regresie spirituală, atât în textul buddhist, cât şi în basmul românesc, reiterată şi în secvenţa analitică succesivă, consacrată literaturii mistice Heikhalot („palat”, „templu” în ebraică) din cadrul misticismului pre-kabbalistic Merkabah.
„Caracterul epifanic al venirii eroilor mesianici în spaţiile religioase abrahamice”, ilustrat de Sefer ha-Zohar şi Evangheliile din copilărie (istorii despre copiii-minune), este disecat în Vieţile şi morţile fără de timp ale călăuzitorilor de asini, dialog sapienţial dublu, în care imaginea călăuzitorului de asini încapsulează exemplaritatea lui Mesia în labirintul uman.
Importanţa mitului biblic al îngerilor căzuţi pentru elaborarea Luceafărului eminescian reprezintă punctul de plecare din 1 Enoh, 2 Enoh, Hyperion. Mitul biblic al îngerilor căzuţi, arheologie sensibilă, cu extensii ante-biblice (în cazul stabilirii originii sintagmei „Fii ai lui Dumnezeu”), decriptări exegetice incitante pe marginea câtorva texte apocaliptice pseudo-epigrafice, 1 Enoh sau Cartea etiopiană a lui Enoh, 2 Enoh sau Cartea slavonă a lui Enoh şi Evanghelia după Bartolomeu, precum şi referiri la folclorul sud-est european prelucrat de Richard Kunisch.
Cu o armătură conceptuală ireproşabilă, prezentarea tradiţiei sacrificiale ebraice fixează tonalitatea din René Girard: roşu şi alb, analiză critică a concepţiei girardiene despre ţapul ispăşitor şi violenţa fondatoare. Urmărind argumentarea lui René Girard, Silviu Lupaşcu observă că formula la violence et le sacré este echivalentă cu extrapolarea la violence ou le sacré şi izolează în fundalul raţionamentului antropologic girardian o reprezentare gnostică a lumii, confirmată şi de negarea caracterului sacrificial al Crucificării. Însă carenţa majoră a sistemului girardian este, în opinia autorului, transformarea mesajului „ţapispăşirii” ca adevăr ultim, cu valoare de „piatră filosofală”, nelăsând loc decât unei alternative radicale, implicite – refutarea. Sancţionând forţarea tezei girardiene, Silviu Lupaşcu dublează discursul savant şi riguros cu un registru ironic mai dens şi mai plastic decât de obicei, aşa cum o demonstrează următorul pasaj: „Fisurile în sistemul lui Girard încep să apară odată cu prezumţia sa iraţional-boemă de rendre compte de tout, asemenea unui amant casanovian a cărui cămaşă de mătase plesneşte la cusături atunci când înceacă să le îmbrăţişeze, concomitent, pe toate fiicele Evei”.
Precizia conceptuală şi stăpânirea nuanţelor transformă demersul comparativ din Qumramism – comunism într-o asumată speculaţie privind straniile asemănări şi deosebiri dintre Manuscrisele de la Marea Moartă şi textele dogmatice ale marxism-leninismului.
Cădere bruscă în profanul contemporan autohton, Sentimentul românesc al dezastrului fericit: anarhism şi suprarealism electoral, comentează, dramatizând în trena imaginarului cinic al lui George Bernard Shaw, fenomenologia istoriei electorale postdecembriste, într-o dezlănţuire de teoretizare, manipulare livrescă, ludic şi forţă imaginativă.
Oarecum necesară în finalul volumului, revenirea în sfera rarefiată a sacrului şi a creaţiei culturale se produce în Benjamin Fondane: foaia cerului, subtilă hermeneutică a interdependenţei polifonice dintre opera fondaniană şi universul spiritual biblic-talmudic, dar şi reafirmare a gustului lui Silviu Lupaşcu pentru miniaturi discursive desăvârşite, domenii dificile şi analize sofisticate, consacrate deseori unor marginalităţi istorice, religioase sau exegetice fascinante.
