Astăzi cercetările consacrate dezvoltării sunt extinse, iar teoria dezvoltării are în urmă ea însăşi o evoluţie semnificativă. Şi aceste cercetări şi teoria însăşi – oricare au fost anticipările şi premisele în literatura filosofică, economică, sociologică anterioară – au luat avântul în legătură cu procesul decolonizării postbelice.
Trei autori au reunit într-un volum (vezi Georg Kneer, Armin Nassehi, Markus Schroer, Hrsg., Klassische Gesellschaftsbegriffe der Soziologie, Wilhelm Fink, Munchen, 2001) prezentări micromonografice ale variantelor de societăţi prof
ilate de sociologie, în scopul lămuririi cadrului în care se pot formula diagnoze şi prognoze privind societatea ca întreg. Au fost prezentate astfel societăţile „agrară”, „industrială”, „burgheză”, „capitalistă”, „clasială”, „de masă”, „modernă”, „naţională”, „a organizaţiilor”, „secularizată”, „tehnologică”, „totalitară”, „a cunoaşterii”, „a bunăstării”, „a opulenţei”. Inevitabil, abordarea diferitelor societăţi lua distanţă de cel puţin trei tradiţii: cea a empirismului, care consideră că termenul de societate este prea pretenţios şi rămâne doar nominal, căci trăim, ca oameni, evenimente şi situaţii concrete, dar nu ceva de genul „societăţii”; cea ilustrată de Max Weber, care considera că lanţurile condiţionale din societate sunt încă prea puţin captate de economie, de sociologie, de alte ştiinţe sociale, şi nu este sigur că pot fi captate, fiind excesiv de complexe, încât rămân realiste studii sociologice, dar nu pretenţioase studii ale „societăţii”; şi cea dominantă astăzi, care pleacă de la considerentul că sociologia este mai curând ştiinţă a fenomenelor sociale, dar nu ştiinţă a societăţii, şi pulverizează cercetările sociologice în anchete de teren cu utilizare imediată (campanii electorale, verificarea audienţei unor măsuri, optimizarea vânzărilor în supermarketuri etc.).
Trebuie să constatăm că cercetarea dezvoltării are de a face cu variante de societăţi, încât recursul la conceptualizarea acestora este nu doar de neocolit, ci şi util. Motivul este la îndemână – nu se poate stabili dezvoltarea (care implică, cum ştim, diagnoze) fără a recurge la descrieri de stări care s-au succedat în timp, iar orice descriere de stare angajează concepte ce depăşesc datele empirice, oricum s-ar proceda.
Din anii şaizeci s-a dezvoltat o amplă literatură a diagnozelor societale, ca rezultat al preocupării de a înţelege ceea ce se petrece în societatea modernă de după al doilea război mondial şi mai ales în deceniile pe care le trăim. Am făcut inventarul lor succint (în Andrei Marga, Diagnoze. Articole şi eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008), când am reţinut societăţile „postliberală“, „asimetrică”, „a vidului valorilor”, „cinică”, „haotică”, „a minciunii”, „postseculară”, „invizibilă”, „a cunoaşterii”, „mediatică”, „a riscului” (împreună cu autorii şi scrierile ce le reprezintă) şi am propus diagnoza „societăţii nesigure”, ca fiind mai acoperitoare în raport cu faptele (vezi şi Andrei Marga, Consequences of the crises: new concepts, în „Society and Economy”, Budapest, 2010, pp.179-194). Cercetarea dezvoltării are de a face cu diagnozele societăţilor contemporane cel puţin datorită faptului că acestea semnalează probleme deschise ale evoluţiei din societăţile în care trăim. Pe de altă parte, ele ne indică, fie şi indirect, de ce fel de dezvoltări au nevoie chiar teoriile dezvoltării cu care operăm.
Astăzi cercetările consacrate dezvoltării sunt extinse, iar teoria dezvoltării are în urmă ea însăşi o evoluţie semnificativă. Şi aceste cercetări şi teoria însăşi – oricare au fost anticipările şi premisele în literatura filosofică, economică, sociologică anterioară – au luat avântul în legătură cu procesul decolonizării postbelice: atunci, în acest proces, pentru fostele colonii a apărut şansa unui „nou început, care a inclus evoluţia de la creştere simbiotică la creştere orientată spre interior şi de la dependenţă la o relaţie mai independentă faţă de puterile ex-coloniale” (Erik Thorbecke, The Evolution of the Development Doctrine, 1950-2005, în George Marotas, Anthony Shorocks, eds., Advancing Development, Core Themes in Global Economics, Palgrave Macmillan, UNU Press, New York, 2007, p.3). S-a trecut imediat la cercetarea dezvoltării pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrece şi, mai cu seamă, ceea ce este de făcut pentru a optimiza evoluţia. Decidenţii noi ai fostelor colonii au resimţit nevoia unor strategii de acţiune, care a încurajat cercetările şi elaborarea teoriei dezvoltării. În baza acestei experienţe de dezvoltare, acumulate până recent, s-a putut conchide: „selecţia şi adoptarea unei strategii de dezvoltare – care înseamnă un set de politici mai mult sau mai puţin interrelaţionate şi consistente – depinde de trei piloni de contrucţie: (1) obiectivele de dezvoltare adoptate care, la rândul lor, sunt derivate din opiniile prevalente şi definiţia procesului de dezvoltare; (2) starea de lucruri conceptuală, adică corpul existent de teorii ale dezvoltării, ipoteze, modele, tehnici şi aplicaţii empirice; şi (3) sistemul de date subiacent aflat la îndemână pentru a formula diagnoza situaţiei existente, a măsura performanţa şi a testa ipotezele”. De importanţă majoră a fost constatarea că „există o relaţie de dependenţă între patru componente: teoriile şi modelele dezvoltării, obiectivele stabilite, sistemele de date şi de măsurare a performanţei, politicile de dezvoltare, instituţiile şi strategiile respective”.
Este important, pentru orice cercetare a dezvoltării, să ia în seamă delimitarea de mai sus a pilonilor de construcţie a strategiei de dezvoltare, componentele construcţiei şi corelaţia lor. Trebuie subliniat că fiecare este de sine stătător, este indispensabil şi are importanţă distinctă. Un institut de cercetare a dezvoltării trebuie să aibă de la început capacitatea de a capta în termeni specifici fiecare pilon şi componentă.
Desigur că accentele s-au pus variat în diferite contexte. Un eminent cercetător (vezi Erik Thornbecke, op.cit.) a arătat că, de pildă, în anii 50 ai secolului trecut, aş spune în perioada de expansiune a teoriilor „societăţii industriale”, s-a crezut că dezvoltarea se poate atinge plecând de la investiţiile într-un sector considerat hotărâtor, care ar genera creşterea economică, aceasta, la rândul ei, fiind socotită capabilă să elimine dualismul social şi inegalităţile. „Industrializarea a fost concepută drept motor al creşterii, care va aduce în spatele ei restul economiei. Sectorul industrial a fost creditat cu rolul dinamic, în contrast cu sectorul agriculturii, care a fost privit, în mod tipic, ca un sector pasiv… Şi mai specific, s-a perceput că industria, ca sector conducător, ar oferi alternative ocupaţionale populaţiei din agricultură, ar asigura cerere crescândă de hrană şi materii prime şi ar începe să alimenteze cu imputuri industriale agricultura. Sectorul industrial a fost echivalat cu înalta productivitate a investiţiei – în contrast cu agricultura – şi, prin urmare, investiţia majoră (bulk investment) a fost orientată spre activităţile industriale şi proiecte sociale ample (overhead). În mare măsură, capitalul necesar pentru a alimenta creşterea industrială trebuia să fie extras din agricultura tradiţională” (p.6-7). Ulterior, în anii 60, dualismul industrie – agricultură a fost relaxat, după ce s-a recunoscut că agricultura nu are doar un rol pasiv, ci este parte componentă a unei economii sănătoase, cel puţin din considerentul că alimentează cu materii prime industria. Tema „creşterii economice (economic growth)” a intrat în avanscenă, iar dezvoltarea a fost legată de „creşterea echilibrată (balanced growth)”, pe fondul căreia agricultura s-a bucurat de revalorizare (p.8). Curând, însă, în orizontul analizei a intrat situaţia ţărilor slab dezvoltate, care a obligat la luarea în considerare a sărăciei (poverty) şi la trecerea de la tema creşterii economice la cea a „ocupării forţei de muncă (employement)”. Anii 7o au adus cercetarea „interdependenţei dintre variabilele economice şi demografice şi determinanţii migraţiei rural – urban” (p.13).
Între timp, criza datoriilor externe şi interne ale statelor în curs de dezvoltare a intrat pe scenă, încât „atingerea echilibrului extern (balance-of-payements) şi a echilibrului intern (bugetar) au fost considerate obiectivele cuprinzătoare şi condiţiile necesare ale restaurării creşterii economice şi înlăturării sărăciei” (p.15). „Capitalul uman (human capital)” a început să fie declarat „primul motor” al dezvoltării, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea (R&D) au fost legate, creşterea a început să fie pusă în funcţie de comerţ, iar „strategia ajustării (adjustement strategy)” a eclipsat-o un timp pe cea a dezvoltării (p.18). Iar survenirea neoliberalismului lui Reagan şi Thatcher a încurajat la extinderea economiei de piaţă şi reducerea intervenţiilor guvernamentale în tot mai multe domenii. În acest fel, s-a făcut trecerea pragului pe care, în Europa Centrală şi Răsăriteană, l-a reprezentat colapsul economic al socialismului răsăritean, spre situaţia în care s-a asumat explicit dependenţa dezvoltării de instituţii şi nevoia păsăririi „economiei de comandă” spre „economia de piaţă (market economy)”, socotită a fi condiţia indispensabilă a dezvoltării (p.19). Pe acest fundament, în anii 90, diversele achiziţii ale economiei dezvoltării, repusă în slujba „creşterii economice” şi a „reducerii sărăciei”, la care s-au adăugat achiziţiile revoluţiei din informatică şi noua statistică, au fost asamblate într-o concepţie multifactorială asupra dezvoltării.
În 1993 Banca Mondială a publicat un raport cu privire la experienţa dezvoltării unor ţări de Asia, precum Coreea de Sud, Taivan, Singapore etc. şi a tras concluzia după care din această experienţă se poate învăţa de către oricine. Cum s-a produs, aşadar, „miracolul asiatic”? Este vorba de nouă condiţii: fundamente macroeconomice sănătoase şi instituţii stabile, ce au ca scop bugete echilibrate şi dobânzi competitive; regimuri tehnocratice şi stabilitate politică ce asigură credibilitate politică şi nesiguranţă redusă – un factor important pentru investitorii străini; orientare spre export; încredere în piaţă; un set mai controversat de politici industriale, cu intervenţii guvernamentale selective folosind adesea „întrecerea” dintre firme drept proxy to competition; rate înalte ale investiţiei în crearea capitalului uman; rate înalte ale investiţiilor fizice; un proces de achiziţie tehnologică consistent cu avantaje comparative dinamice; şi tranziţie demografică lină (Apud Erik Thorbecke, op.cit., p.23). Nu este deloc sigur că „miracolele” istoriei sunt repetabile (ştim, de pildă, că miracolul creării SUA sau cel al apariţiei societăţii moderne nu sunt ca atare repetabile), dar se poate spune că din dezvoltarea care a avut loc în Asia (şi care are loc şi astăzi, odată cu intrarea Chinei, după 1978, pe noul ei curs!) sunt multe de învăţat, după cum sunt unele opţiuni (de pildă, renunţarea la democraţie în favoarea tehnocraţiei) care nu ar putea fi uşor implementabile în cultura europeană.
Care este situaţia de astăzi a conceperii dezvoltării? În decada cu care a început al treilea mileniu nu s-au înregistrat schimbări semnificative ale cadrului teoretic, ci mai curând relativizarea unor optici anterioare. De pildă, rolul decisiv al politicii de stat, elogiat cu cincizeci de ani în urmă, a fost contestat, în favoarea pieţei, din 1985 încoace. S-au întreprins multe cercetări de caz, s-au făcut experimente de dezvoltare, s-au extins cercetările econometrice, toate înăuntrul unei tendinţe empiriste, care a fost, totuşi, însoţită de conştiinţa dependenţei inevitabile a descrierilor factuale de asumpţii teoretice. S-a reuşit articularea a ceea ce unii economişti (Erik Thornbecke, de exemplu) numesc „noua economie politică a dezvoltării”, configurată în jurul recunoaşterii rolului crucial al instituţiilor în asigurarea dezvoltării şi al tematizării conexiunii lăuntrice dintre creşterea economică, egalitatea şanselor şi înlăturarea sărăciei. Aceasta s-a orientat spre punerea în relief a ceea ce trebuie evitat în politica economică: rente neproductive care pun în pericol proprietatea; instabilitate politică şi socială, care generează nesiguranţă şi descurajează investitorii; politici redistributive ce încurajează acea inechitate care nu stimulează bogaţii să acumuleze resurse şi să investească; pieţe de credit lacunare, care nu-l încurajează pe cel sărac să investească în sporirea capitalului uman; şi relativa micşorare a părţii din venituri ce revine clasei mijlocii (op.cit., p.28). S-a trecut, în acelaşi timp, la tematizarea mai largă a globalizării şi a început, după o dogmatică exaltare a acesteia, să se pună întrebarea dacă globalizarea nu ar putea căpăta evoluţii care să-i reducă efectele negative pentru cei puţin competitivi (vezi Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Penguin, New York, London, 2006). Bunăstarea personală (vezi Marc McGillivray, Mattew Clarke, eds., Understanding Human Well-being, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 2006; James B, Davies, Personal Wealth. From a Global Perspective, Oxford University Press, 2008) şi vulnerabilitatea economică şi socială (vezi Wim Naude, Amelia U. Santos- Paulino, Mark McGillivray, eds., Vulnerability in Developing Countries, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 2009) au intrat în avanscenă. Libertăţile au început să fie văzute mai precis în legătură cu normele convieţuirii şi ale activităţilor încununate de succes (vezi Douglas B.Rasmussen, Douglas J. Den Uyl, Norms of Liberty, Pennsylvania State University Press, 2005), iar noi teme de cercetare anunţau sfârşitul creditării necondiţionate a dogmaticii neoliberale, ce a marcat lumea de la Reagan şi Thatcher încoace.
În 2007-2008 a început criza multora dintre economiile lumii, după ce Paribas Banque din Paris a semnalat că nu mai poate returna clienţilor sumele dintr-un fond, iar Lehmann Brothers din New York s-a prăbuşit. Criza financiară a devenit repede o criză economică, cu implicaţii sociale întinse şi cu o posibilă criză a resurselor şi, mai mult, o „criză ontologică”, cum s-a spus. Nu este vorba de o criză mondială (căci ţări precum China, Turcia, Polonia etc. au avut, în continuare, creşteri economice), ci de o criză ce a afectat relaţiile economice internaţionale şi nu s-a sfârşit nici acum. Pe de altă parte, este vorba de o criză economică ce are loc în condiţiile unei enorme capacităţi de producere de bunuri (deci este criză de supraproducţie, nu criză de subproducţie, ca până acum) şi pe fondul interacţiunilor, inclusiv informaţionale, globalizate (fiind prima criză internaţională de mare amploare în era globalizării), de o criză, în orice caz, structural nouă în istoria modernă (cum am arătat în Andrei Marga, Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2012). În cadrul acestei crize, conceperea dezvoltării nu rămâne neschimbată. Cred că trebuie trase consecinţe din câteva fapte: criza s-a produs în condiţiile expansiunii dereglementărilor elogiate necondiţionat în ultimele decenii (vezi, de pildă, Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2006), încât rolul reglementărilor date de autorităţi naţionale şi internaţionale se cere reevaluat; expansiunea pe plan virtual a operaţiilor financiare s-a dovedit a fi sursă de criză; transformarea pe scară mare a băncilor în investitori economici a sporit importanţa capitalului financiar, până la nivelul la care acesta ia sub control societatea însăşi; disparităţile economice dintre ţări şi inegalităţile de şanse înăuntrul societăţilor de astăzi favorizează crize de diferite feluri; cultura, începând cu aspectul distribuirii informaţiilor şi încheind cu cel al înţelegerii de sine a oamenilor şi a nevoilor lor, condiţionează performanţele de orice fel ale sistemelor sociale; viziunile asupra comunităţilor şi societăţilor au efecte practice, adesea chiar economice.
O situaţie aparte a reprezentat-o tranziţia de la socialismul răsăritean la societatea deschisă de după 1989. Mă refer la patru aspecte hotărâtoare, pe baza cercetărilor, orientate spre pregătirea deciziilor de acţiune, ce au fost consacrate dezvoltării din societăţile tranziţiei.
Primul aspect este acela că tranziţia a însemnat, în mare, reluarea unui curs al dezvoltării ce fusese întrerupt în 1945, cu restabilirea proprietăţii private, drepturi şi libertăţi fundamentale ale individului şi cetăţeanului, pluralism politic, parlamentarism, diviziunea puterilor în stat. S-a spus că este vorba de „o lipsă aproape completă de idei inovative, ce indică viitorul” (Jurgen Habermas, Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1990, p.181), tranziţia însemnând mai ales „eliberarea căii pentru a recupera dezvoltări omise” ca urmare a cursului luat de unele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană, după 1945, în prezenţa Armatei Roşii. De aceea, problema inovaţiei în materie de dezvoltare, luând în considerare noul cadru al evoluţiei societăţii moderne în Europa, a rămas deschisă.
Al doilea aspect este acela că mijloacele care s-au dovedit eficace în demantelarea socialismului răsăritean, precum, spre exemplu, acţiunile punctuale cu normativitate scăzută, nu dau rezultate atunci când este vorba de punerea fundamentelor şi organizarea unei societăţi deschise. Analize temeinice (vezi Guillermo O Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) au argumentat concludent că „acei factori care au fost necesari şi suficienţi pentru a provoca colapsul sau autotransformarea unui regim autoritar pot să nu fie nici necesari, nici suficienţi să asigure instaurarea unui alt regim – şi cel mai puţin a unei democraţii politice” (p.65).
Al treilea aspect este acela că, în asigurarea dezvoltării, instituţiile joacă rolul crucial, încât asupra lor este de concentrat în mare măsură interesul atunci când se iau măsuri de dezvoltare. Numai că instituţiile, care presupun reguli, depind de norme ancorate până la urmă în chiar percepţiile cuprinse în experienţele oamenilor. Interfaţa dintre economie şi politică nu ne este destul de cunoscută, dar este de admis că ansamblul compus din percepţiile şi „modelele” oamenilor, „nu numai că joacă un rol esenţial în alegerile politice, dar sunt şi o cheie a alegerilor individuale ce afectează performanţa economică”( Douglas C. North, The Contribution of the New Institutional Economics to an Understanding of the Transition Problem, în Anthony B. Atkinson…, Wider Perspectives on Global Development, Palgrave,Macmillan, New York, UNUPress, 2oo5, p.3).
Al patrulea aspect este acela că, în constelaţia factorilor ce condiţionează dezvoltarea, cultura a câştigat o importanţă hotărâtoare, încât asupra culturii trebuie concentrat un interes mai mare. Ne aflăm, în definitiv, după „cotitura culturală” a lumii civilizate, din care trebuie trase consecinţe pentru strategiile cercetării dezvoltării (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation. Cotitura culturală. Consecinţe filosofice ale tranziţiei, Cluj University Press, 2004, pp.497-526). Nu mai pare a fi posibilă dezvoltare competitivă fără cultură semnificativă.
Ce reţinem din acest succint excurs pentru programul unui institut consacrat astăzi cercetării dezvoltării? Vreau să rezum învăţămintele în forma, la rândul ei succintă, a unor teze. Astfel: a) diagnozele şi prognozele sunt indispensabile; b) cercetările dezvoltării au o rădăcină în nevoi practice şi o finalitate acţională; c) teoria dezvoltării fundamentează strategii de acţiune naţională şi locală; d) datele situaţiilor, obiectivele de dezvoltare, modelările dezvoltării, strategiile şi actorii iniţiativelor de dezvoltare trebuie abordate corelat; e) pentru dezvoltare, în societăţile moderne, industria, agricultura, instituţiile, capitalul uman, calitatea conducerii, democratizarea şi motivarea cetăţenilor sunt componente indispensabile, ce trebuie cercetate în interacţiune; f) sunt strategii ce dau rezultate în schimbarea unor situaţii, fără să mai fie adecvate pentru construcţia situaţiilor noi; g) piaţa este cel mai bun regulator al economiei, dar dezvoltarea nu se lasă redusă la liberalizarea pieţelor; h) rolul instituţiilor, al statului, în dezvoltare se cere reevaluat, atât „statul invadant”, cât şi „statul debil” fiind contraindicate; i) cultura comunităţilor este o premisă de importanţă crucială a dezvoltării; j) dezvoltarea nu se lasă atinsă prin simpla restaurare a unor tradiţii, ci presupune inovaţie istorică.
