Nicolae Mareş: Valentin Lipatti pe toate feţele

Era necesară apariţia unei asemenea lucrări atât pentru informarea tinerilor diplomaţi români, ajunşi cum au ajuns în diplomaţie, chiar în rang de ambasadori, şi care habar nu au despre angajarea şi lupta purtată de individualităţi de talia lui Lipatti şi echipa sa în bătălia dusă în timpul războiului rece, aceasta în umbra celor două blocuri, pentru instaurarea principiilor egalităţii în drepturi a statelor, a respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a neamestecului în treburile interne, a avantajului reciproc

Este salutabilă din toate punctele de vedere ideea amabasadoarei Paraschiva Bădescu şi a scriitorului George Corbu de a publica o prezentare succintă despre viaţa şi activitatea diplomatului român, Valentin Lipatti. Autorii au însoţit culegerea cu un florilegiu de texte scrise de oameni de cultură şi persoane apropiate din breasla scriitoricească şi diplomatică, dintre cei care l-⁠au cunoscut nemijlocit pe universitarul şi diplomatul de anvergură europeană din anii 70-⁠80 ai secolul trecut, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai diplomaţiei româneşti ai acelei perioade. Era chiar necesară apariţia unei asemenea lucrări, atât pentru informarea tinerilor diplomaţi români, ajunşi cum au ajuns în diplomaţie, chiar în rang de ambasadori, şi care habar nu au despre angajarea şi lupta purtată de individualităţi de talia lui Lipatti şi echipa sa în bătălia dusă în timpul războiului rece, aceasta în umbra celor două blocuri, pentru instaurarea principiilor egalităţii în drepturi a statelor, a respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a neamestecului în treburile interne, a avantajului reciproc etc. Se cunoaşte că printr-⁠o folosire excesivă a acestor concepte, acestea s-⁠au cam uzat nu numai publicistic, dar şi în percepţia societăţii. Însă valoarea lor practică şi conceptuală – aşa cum s-⁠a formulat atunci – nu va dispărea niciodată. Azi, de pildă, principiul ajutorului şi interesului reciproc statuat atunci /în contradicţie cu practica jecmănelii sălbatice instaurată în anii din urmă, pe uşa din spate/, rămâne în practica interstatală o prioritate de prim rang de aplicat, ba chiar o necesitate primordială. Aceasta în momentul în care cel mai adesea faptele de politică externă se stabilesc, lumea întreagă ştie unde, deseori fără participarea celor interesaţi. Este meritul autorilor că au reuşit să prezinte cu deosebită acribie bătălia dată pentru instaurarea în lume a unor principii vitale în perioada postbelică, în plin război rece. Am citit lucrarea ca pe un început de monografie despre omul de cultură aleasă şi diplomatul ferm şi curajos, Valentin Lipatti. În ansamblu, compendiul reuşeşete să prezinte silueta remarcabilă, inconfundabilă a unei personalităţi dintre cele mai marcante ale acelor vremuri. Sunt puse în evidenţă dăruirea şi patriotismul cu care diplomatul român a dat dovadă luptând în condiţiile postbelice deloc favorabile pentru instaurarea unei noi ordini internaţionale pe continent, pentru instaurarea forţei dreptului, împotriva dreptului forţei, conştient, ca şi predecesorul său, Nicolae Titulescu, că Pacea nu se proclamă, Pacea se cucereşte şi că mai ales ea, Pacea, trebuie organizată, aşa cum şeful diplomaţiei româneşti din perioada interbelică a procedat odinioară împotriva revizionismului, în a doua jumătate a anilor treizeci, pentru a nu mai pomeni şi ţările în care s-⁠a menifestat racila respectivă. Rezultă indubitabil că numai un intelectual cu o vocaţie umanistă ca cea a lui Valentin Lipatti putea imagina şi ridica atât de sus steagul de diplomaţie românească în interes general pe vremuri atât de contradictorii. Fericită mi se pare şi paralela prefigurată de George G. Potra în carte între crezul şi instrumentarul titulescian şi lipattian. Dar mai ales contribuţia pe care şi-⁠a adus-⁠o Lipatti la recuperarea şi propagarea gândirii predecesorului său în anii 80, folosind cu măiestrie canalele pe care atât de bine le cunoştea, ca fost ambasador la UNESCO, pentru a pune în lumină gândirea europeană la români. Lipatti a luptat cu vicisitudini venite nu numai din afară, dar şi din interior. Rezultă clar cât a suferit diplomatul la constatarea că opera lui pentru care a militat atât de mult în exterior nu a fost pusă în practică – aşa cum se cuvenea – în propria ţară, cunoscut fiind că establishmentul politic i-⁠a respins măsurile propuse a fi aplicate pe teren românesc, la încheiera procesului. (vezi pp. 72-⁠73). Deseori autorii citează lucrarea de căpătâi a lui Lipatti, În tranşeele Europei, pe care diplomaţii de azi ar trebui să o ia ca model de acţiune, să nu se mulţumească că personal, ca şi magistraţii, au remuneraţii de zeci sau sute de ori mai mari decât contribuabilul român de rând. Lectura cărţii mă îndeamnă să propun ca diplomaţia culturală să acţioneze ca unele din lucrările şi contribuţiile lui Lipatti să fie grabnic publicate în limbi străine, în locul unor „opere” literare de două parale, inclusiv a elucrubraţiilor unor „analişti”, care au uitat despre cele înfăptuite de România în plin război rece, când diplomaţia din celelalte ţări socialiste nu făcea altceva decât să aplaude ideile moscovite sau în cel mai bun caz să stea în umbră pentru a nu supăra stăpânul atotputernic moscovit. De roadele culese la 1 august 1975 prin semnarea documentului final de la Helsinki s-⁠au bucurat toate ţările; fără setul de principii şi hotărârile adoptate atunci, nu ştim dacă s-⁠ar fi ajuns la reaşezarea relaţiilor sovieto-⁠americane de sub Gorbaciov, Reagan şi Bush senior, asigurată fiind o destindere mai mare în relaţiile internaţionale, potrivit abordărilor pentru care Lipatti s-⁠a luptat, inclusiv pentru cele din aşa-zisul Coş 3. Câţi participanţi din alte ţări au ridicat în timpul discuţiilor şi negocierilor pancarta point of order, pentru a se opune unor idei totalmente nedemocratice? Ulterior, Henry Kissienger a uitat în Diplomaţia pe care a publicat-⁠o, apărută în numeroase limbi străine şi în româneşte, la îngemânarea celor două milenii, de ceea ce Lipatti a făcut în această direcţie, de numele celui care a îndrăznit să pună în paranteză politica celor două blocuri şi ale cărui iniţiale nu le găsim în opusul respectiv, oricât le-⁠am căuta. E bine că se păstrează figura lui în memoriile unora dintre participanţii la negocierile de la Dipoli şi Geneva şi, mai ales, ale lui Rene Maheu, la care Bădescu şi Corbu se referă. Autorii prezintă un set de imagini reprezentative din viaţa şi activitatea lui Lipatti, păcat că n-⁠au ales şi câteva documente, din miile de pagini existente, eventual unele olografe elaborate atunci. Toate acestea facilitează intrarea după decenii bune a diplomatului român în memoria colectivă, aşa cum s-⁠a manifestat aceasta din plin, ca un steag de diplomaţie românească în slujba ţării.

■ Valentin Lipatti, Om de cultură şi diplomat strălucit Coordonatori: Paraschiva Bădescu, George Corbu, Editura ISPRI, Bucureşti 2016