„Capitalismul modern” este caracterizat de Max Weber prin acel „ethos” ce are ca regulă dobândirea de bani ca scop în sine, evitând aşadar eudemonismul şi hedonismul, de tot mai mulţi bani. Această etică poartă în sine o anumită „asceză (Askeze)”, care este alta decât asceza recomandată de eticile antichităţii
Jean Calvin a exploatat, la rândul lui, premise existente la Apostolul Pavel. Karl Barth a fost cel care a înlocuit însă împărţirea oamenilor în aleşi şi damnaţi cu ideea că în Iisus Christos orice om este ales şi că 
mijlocirea alegerii se face prin Biserică. Cu această corectură, doctrina predestinării nu mai desparte bisericile (Wolfgang Beinert). Martin Luther, oricum, şi cu deosebire Jean Calvin şi o mulţime de teologi profund credincioşi şi bine pregătiţi juridic, au contribuit, prin doctrinele justificării şi predestinării, la crearea acelui „spirit al capitalismului (Geist des Kapitalismus)” care avea să ceară explicaţii.
Hegel a sesizat profund „răsturnarea” produsă de Reformă. „Religia creştină şi-a introdus conţinutul ei absolut în suflete. Astfel, acesta a fost închis în om, a devenit centru al individului; ca şi conţinut divin, suprasensibil, el era separat de lume” (Hegel, Prelegerile de istoria filosofiei). Reforma lui Luther a realizat o împăcare a lui „dincoace” şi „dincolo” prin „scoaterea interiorului afară”. „Omul a câştigat încredere în sine însuşi, în gândirea sa ca gândire, în percepţia sa, în natura sensibilă din afara sa şi din sine; omul a găsit interes şi bucurie să facă descoperiri în arte şi în natură”. Hegel a observat ceea ce putem numi construcţia raţională a societăţii, pornită din interiorul omului şi motivată de convingeri religioase. Dar abia Max Weber avea să arate ce a însemnat aceasta.
Max Weber a plecat de la observaţii în statistica profesiilor. Bunăoară, el a sesizat „caracterul predominant protestant al proprietăţii de capital şi întreprinzătorilor, ca şi al păturilor superioare instruite ale muncitorimii, efectiv ale personalului tehnic sau ale celui pregătit în prealabil pentru comerţ al întreprinderilor moderne” (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kröner) din Germania şi s-a întrebat: de ce protestanţii au avut mai mare predispoziţie pentru economie? Sau de ce o reformă bisericească a fost mai favorabilă economiei? Sociologul a fost mişcat, totodată, de observaţia că etica lui Benjamin Franklin a precedat dezvoltarea capitalistă în Massachusetts. În orice poziţie – majoritari sau minoritari – protestanţii au avut anumite orientări economice, pe care le-au fructificat.
Răspunsul lui Max Weber a fost că Reforma a însemnat nu doar înlăturarea dominaţiei ecleziale asupra unor domenii ale vieţii sociale, ci şi schimbarea poziţiei religiei în viaţă. „În aceste cazuri relaţia cauzală este neîndoielnic aceea că specificul spiritual însuşit, aici, prin atmosfera religioasă a ţării şi direcţia educaţiei condiţionată de casa părintească, a determinat alegerea profesiei şi destinul profesional mai departe. Specificul religios condiţionează educaţia, alegerea profesiei şi destinul profesional”. Acel „specific interior durabil ( dauernden inneren Eigenart)” are efecte în istorie, încât trebuie cercetate curentele religioase, chiar dacă, între timp, lucrurile s-au schimbat. Protestanţii au fost, de fapt, la originea capitalismului.
„Capitalismul modern” este caracterizat de Max Weber prin acel „ethos” ce are ca regulă dobândirea de bani ca scop în sine, evitând, aşadar, eudemonismul şi hedonismul, de tot mai mulţi bani. Această etică poartă în sine o anumită „asceză (Askeze)”, care este alta decât asceza recomandată de eticile antichităţii. Asceza protestantă nu îndepărtează omul de lume, ci pregăteşte şi condiţionează intervenţia oamenilor în desfăşurarea evenimentelor lumii. Werner Sombart a vorbit de „raţionalism economic” pentru a descrie cum gândeşte cel care se lansează în afaceri şi condiţionează economia. Max Weber spune, însă, că acel „ethos” a indus o nouă direcţie în economia însăşi. Munca în serviciul unei organizări raţionale a asigurării cu bunuri materiale a umanităţii a devenit parte a idealului de viaţă şi componentă a „culturii capitaliste (kapitalistische Kultur)”.
Max Weber nu a atribuit reformatorilor intenţia de a crea capitalismul. El a accentuat că aceasta a fost „consecinţa neprevăzută şi nevoită” a travaliului lor (Max Weber, Die protestantische Ethik). Max Weber nu a pretins nici că cercetarea sa, care identifică etica protestantă drept origine a capitalismului modern, a epuizat condiţiile genezei acestuia. El a lăsat loc, explicit, altor consideraţii. Chiar în Etica protestantă şi spiritul capitalismului el a scris că „nenumărate constelaţii istorice, care nu se lasă încadrate nu numai într-o «lege economică», dar în nici un punct de vedere economic” au fost prezente, inclusiv „evenimente politice”. Max Weber admitea că punctul său de vedere este unul dintre multele posibile, dar preciza că este important totdeauna să se precizeze punctul de vedere din care se consideră o realitate. Nu există punct de vedere privilegiat apriori.
O opţiune a rămas însă definitivă. „În contradicţie cu Marx el era convins că individul, care se ştie călăuzit de valori ultime, oricare ar fi ele – şi cu cât acestea stau în conflict cu realitatea cotidiană, cu atât bat mai departe repercusiunile – poate fi, în anumite împrejurări, o potenţă determinată în procesul istoric, ce nu se lasă redusă mai departe, în măsura în care află căi de a transforma realitatea socială dată conform valorilor ultime în care crede” (Wolfgang Mommsen, Max Weber. Gesellschaft, Politik und Geschichte). Eficacitatea valorilor individului depinde de situaţii sociale, dar impulsul originar la acţiune nu poate fi dizolvat în nimic altceva.
Cercetarea eticii protestante a comunicat necontenit la Max Weber cu reflecţia sa asupra societăţii moderne. Nu se înţelege una fără alta. Abordarea societăţii moderne a urcat însă, în mod salutar, la termeni mai largi. Inspirat continuu de cercetarea sa a Reformei, Max Weber a adus înţelegerea modernului în acest punct esenţial, ce constă în a-l privi ca raţionalizare (R. Bendix, Max Weber. Das Werk, München, 1964; W. Schluchter, Rationalismus der Weltbeherschung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1980; Jürgen Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns, Suhrkamp, Frankfurt am Main). Şi astăzi această înţelegere prevalează.
Purtătorii protestantismului ascetic au fost, în esenţă, patru: calvinismul, pietismul, metodismul, baptiştii, fără ca ponderea lor să fie egală. Dar fiecare a pus în faţă „călăuzirea vieţii (Lebensführung)”. Omul îşi asumă căutarea „graţiei (Gnade)”, împreună cu o „călăuzire a vieţii (Lebensführung)” metodică şi raţională. „Această raţionalizare a călăuzirii vieţii înăuntrul lumii privind spre dincolo – scrie Max Weber – a fost efectul concepţiei asupra profesiei a protestantismului ascetic”. Este aici, insistă celebrul sociolog, o schimbare de atitudine fundamentală faţă de Evul Mediu: munca este luată ca „mijloc ascetic”, ea este scop în sine al vieţii. Dumnezeu cere însă nu muncă în sine, ci muncă profesionalizată. „Asceza protestantă” acţionează nu spre consum şi satisfacţie, ci spre dobândirea de bunuri prin exercitarea profesiei şi formarea de capital prin „economisirea ascetică”.
Mai net decât antecesorii, Max Weber a făcut temă din „călăuzirea vieţii (Lebensführung)” individuale. Este vorba aici nu de o „înţelepciune comercială (Geschäftsklugheit)”, ci de altceva – un întreg „ethos al vieţii”. El a insistat continuu asupra diferenţei dintre etica protestantă şi utilitarismul etic. Regula acestei etici, dobândirea de bani, de tot mai mulţi bani, cu evitarea eudemonismului şi hedonismului, aşadar ca scop în sine, ţine nu atât de descurcarea în contextele variabile de viaţă, ci de o viziune asupra vieţii umane. Această „călăuzire a vieţii” include, înainte de toate „imboldul la controlul metodic al stării pe calea obţinerii graţiei” şi „calculul raţional” al situaţiei (Schriften) şi este străbătută de raţionalism, de un raţionalism anumit.
Plecând tocmai de la lămurirea „călăuzirii raţionale a vieţii (rationale Lebensführung)” pe care a observat-o în etica protestantă, Max Weber a căutat, de altfel, să elucideze raţionalitatea specifică culturii europene moderne. Cheia a constituit-o delimitarea în teoria acţiunilor a „acţiunii raţionale în raport cu un scop”. „Raţional în raport cu un scop acţionează acela care îşi orientează acţiunea în funcţie de scopuri, mijloace şi consecinţe, şi cântăreşte atât mijloacele faţă de scopuri, cât şi scopurile faţă de consecinţe, ca şi, în cele din urmă, de asemenea, diferite scopuri posibile unul în raport cu altul, în mod raţional, încât în orice caz el nu acţionează nici afectual… nici tradiţional” (Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, 1964). Esenţa „acţiunii raţionale în raport cu un scop” este, aşadar, folosirea adecvată a mijloacelor pentru atingerea unor scopuri date în prealabil. Scopul însuşi ţine mai curând de „raţionalitatea în raport cu o valoare (wertrational)”. „Pur raţional în raport cu o valoare acţionează cel care, fără a lua în seamă urmările previzibile, acţionează în serviciul convingerii sale despre ceea ce datoria, demnitatea, frumuseţea, prescripţia religioasă, pietatea sau importanţa unui «lucru», indiferent de felul în care par să i se ofere. Permanent, acţiunea raţională în raport cu o valoare este o acţiune după «porunci» sau potrivit «poruncilor», care i se par celui ce acţionează că i se adresează lui”. Iar raţionalitatea scopului se verifică altfel, prin consecinţe.
Aşa stând lucrurile, putem spune că Reforma a avut consecinţe vaste. Am abordat în altă parte (detaliat în Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare) relaţia celor două tipuri de acţiuni şi cariera acestei distincţii fecunde. Fără ea nu se poate înţelege societatea actuală. Înainte de toate, se cuvine, însă, să observăm cât de hotărâtoare a fost cercetarea Reformei de către Max Weber pentru genealogia acestor concepte ce rămân şi acum chei ale cunoaşterii.
