Pe când avea 34 de ani, după cum scria în jurnalul lui din 12 și 13 septembrie 1862, Lev Tolstoi s‑a îndrăgostit de Sofia Andreevna Bers, după numele de fată, născută în familia unui reputat medic de origine germană, crescută cu guvernantă franțuzoaică. Fata avea 18 ani, a citit cu interes cărțile publicate de Tolstoi, fascinată de Copilăria lui Tolstoi, dar și de romanul David Copperfield al lui Dickens, după cum tânăra soție mărturisește în jurnalul său, Viața mea, ținut până la stingerea din viață a scriitorului. Legătura dintre cei doi a fost fulgerătoare, întâmplată la cea mai înaltă tensiune a sentimentelor. Mai ales a sentimentelor scriitorului. Mărturisea în Jurnal: „Sunt îndrăgostit, așa cum nu am crezut că e posibil să iubești. […] Sunt nebun; O să mă împușc dacă va mai continua așa. Am fost la ei la o serată; e fermecătoare în tot. […] Mâine, imediat după ce mă trezesc, ar trebui să merg și să‑i spun tot ce simt sau să mă împușc.”
Tânăra, sensibilă, educată, cunoscătoare de mică a limbilor rusă și franceză, cu educație muzicală, cu „un talent extraordinar pentru literatură”, după cum afirma un profesor de‑al ei, a răspuns iubirii (pătimașe) în care a fost învăluită. O patimă reală, dar surclasată totuși, la rigoare, de patima scrisului și a dăruirii sociale. O patimă dusă în proximitatea morții. Cu vreo zece ani înainte de furtuna sentimentală, scriitorul mărturisea în același jurnal: „Pentru ultima oară îmi spun: «Dacă mai trec trei zile în care nu fac nimic spre folosul oamenilor, mă omor.» Ajută‑mă, Doamne!”
Scriitorul, prins într‑o asemenea condiție, o va renega oare la un moment dat, înclinând balanța în favoarea pasiunii pentru tânăra (și, pentru o viață, singura) soție? Nu. Dar nici nu‑și va abandona sentimentele mai…. domestice, deși soția lui are adesea alte păreri, exprimate în paginile jurnalului ei mult frământat.
Lev Tolstoi își gândește viața în raporturi absolute, mai ales cu moartea. În același mod își gândește viața și Sofia Tolstaia, doar că o face cu un alt… țel. Lev Nikolaevici, sau „dragul meu Liovocika”, când e apelat cu tandrețe, își gândește limitele existenței în cheia rostului de scriitor, cu rol în lume („spre folosul oamenilor”), pe când Sofia, în cheia aspirațiilor conjugale, a trăirii în ființa conjugală, cum am putea risca o sintagmă, fascinată de imaginea scriitorului, dar și cu sentimentul că ea scapă acestei imagini, că este exclusă din imaginarul scriptic. El se simte confortabil în a fi singur, și singular!…, pe când ea suferă în singurătatea căsniciei, după cum mărturisește: „Astăzi stau singură pe balcon și mă gândesc ce bine aranjată sunt […] și mă gândesc totuși de ce nu mă simt pe deplin fericită? Oare eu sunt cea vinovată? Știu toate motivele durerii mele sufletești. […] de fapt, sunt îngrozitor de singură.” Nu‑și acceptă singurătatea, câtă vreme „Liovocika” își găsește confortul în singurătatea menirii generate de scris.
Între fericire și umilință
La riscul de a nu mai scrie și de a nu se mai dedica oamenilor, Lev Tolstoi are ca alternativă moartea, în timp ce Sofia Tolstia are moartea ca alternativă la riscul de a nu fi absorbită în ființa persoanei iubite (lumească și scriptică – interesată fiind la modul absolut de scrisul soțului, operă de imaginație și jurnal). Între ei există, desigur, o puternică legătură ființială, dar, în același timp, și o prăpastie care le zădărnicește o apropiere ființială absolută (atât de mult dorită de Sofia). Am putea zice că e vorba de o legătură paradoxală, poate oximoronică, pe care protagoniștii acestei legături o înțeleg, dar nu o acceptă. Mai ales din partea ființei copleșite de tristețe. Adesea, „în minute de enervare”, romancierul notează el în jurnal și cuvinte grele, dar nu o face cu toată participarea rațiunii. Are o privire clară asupra situației, după cum mărturisește în 24 oct. 1895: „Mi‑e milă de faptul că îi e atât de greu, că e tristă și singură. Ea mă are numai pe mine, de care se ține și, în străfundul sufletului, se teme că n‑o iubesc, că n‑o iubesc, cum pot eu, din tot sufletul, și că pricina e diferența noastră de vederi asupra vieții. […] Te iubesc încă și mai mult, înțeleg totul și și știu că tu n‑ai putut, n‑ai putut veni spre mine și de aceea ai rămas singură. Dar nu ești singură. Eu sunt cu tine, cu tine așa cum ești, te iubesc și te iubesc până la capăt, cum nu se poate mai mult.” Da, e așteptată venirea celuilalt spre obiectul dragostei. Dar această venire e greu să se întâmple. Protagonista e prinsă în imposibilitatea de a‑și asimila propria condiție: „Parcă dorm mereu și nu mă mai pot trezi. […] Dacă m‑aș trezi, aș deveni un alt om. […] Atunci ar vedea că îl iubesc, atunci aș putea să vorbesc, să‑i povestesc cum îl iubesc, aș vedea, ca odinioară, limpede, ce are pe suflet și aș ști cum să‑l fac fericit pe de‑a‑ntregul.” (s. n.) Se suspectează de neputință în înțelegerea celuilalt, a proprie vini, dacă există așa ceva, o copleșește prezența iubitului, nefericită și umilită de neputința comunicării, „nefericită din cauza înțelegerii propriei vini. […] Mi‑e frică să vorbesc cu el, mi‑e frică să mă uit la el. Niciodată nu mi‑a fost așa de scump și drag și niciodată nu am fost așa de neînsemnată și de respingătoare. Și el nu se supără, tot mă iubește, și are o privire așa de blajină și de sfântă! Poți să mori de fericire și de umilință cu un asemenea om. Mă simt foarte prost. […] Mi‑e mai ușor când e plecat. Pot să și plâng și să‑l și iubesc […]. Nu pot să‑l iubesc mai mult, pentru că îl iubesc până la ultima limită, din toate puterile, așa încât nu mai am nici un gând, nici o dorință, nimic înăuntrul meu, în afara iubirii pentru el. Iar în el nu e nimic rău, nimic ce i‑aș putea reproșa. Și totuși, nu mă crede, are impresia că am nevoie de distracții, pe când eu nu am nevoie de nimic în afara lui.” (9 ian. 1863)
În așteptarea iernii
Da, Sofia Tolstaia ar vrea să se povestească în iubirea pentru alesul inimii, să fie amândoi personaje echivalente în povestea propriei iubiri, iubire constantă și fundamentală, de „suprapunere” a ființelor, poveștile de iubire a celor doi se derulează mai mult în paralel, cu puține interferențe, starea protagonistei fiind exprimată cam așa: „Scriu singură, mereu aceeași melodie.” Melodia se repetă, sfâșietoare. În această melodie se insinuează notele senectuții, atent observate de Tolstaia: „Depind toată de el și Dumnezeu știe cât de tare îi prețuiesc iubirea. Iar el fie că s‑a convins de iubirea mea, fie nu are nevoie de ea, dar parcă e total împăcat cu sine. Mi se pare mereu că e deja toamnă și că în curând o să se termine totul. Dar ce înseamnă acest «totul», nici eu nu știu. Și ce fel de iarnă va urma după toamnă, și dacă o să mai fie, în mod clar nu știu și nu‑mi pot imagina. E îngrozitor de trist că nu am nevoie de nimic și că nu mă bucură nimic, de parcă am îmbătrânit, și e insuportabil să fii bătrân. Nu voiam deloc să mă duc cu ei la plimbare, și de aceea el a spus: «Noi doi suntem niște moșneguți, o să rămânem acasă.» Și așa de vesel mi s‑a părut să rămân din nou numai cu el! De parcă sunt îndrăgostită de el și mi se interzice acest lucru.” Starea o înclină spre reproșuri (6 iunie 1863). E, am putea zice, un amestec de bătrânețe și iubire, cu experiența de viață și înțelepciunea de rigoare, pe de o parte, și determinarea și loialitatea femeii veșnic îndrăgostite, stare osmotică, într‑un fel, osmoză pe care femeia‑soție ar vrea să o trăiască în relația cu bărbatul iubirii sale. Fiorul bătrâneții le dă târcoale, scriitorul numește chiar el starea în care alunecă, dar faptul e reținut de ea, ca reprezentare/ reprezentantă a celuilalt, care înregistrează și exprimă. Dependența de celălalt – ca efect al iubirii – e (încă) totală, dar se insinuează între cei doi disfuncția (benefică?), (a) distanțării; frica angajării unui dialog, potrivit unei mărturisiri de mai sus, e atenuată de situația dureros consolatoare a absenței lui din casă, când visările celei îndrăgostite pot să se desfășoare în voie, cu „viața mea așa de plină de trăiri lăuntrice”. Situație cu care, însă, nu e de acord.
Poate (va urma)
■ Poet, prozator, eseist
Olimpiu Nușfelean
