„Te rog stăruitor să‑mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuieşte‑ţi că ţi‑ar fi dat să clădeşti cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârşit de linişte şi pace, dar că, pentru a ridica această construcţie, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară, pe copilaşul acela care se bătea cu pumnişorii în piept, să pui la temelia construcţiei lacrimile lui nerăzbunate. Spune, ai accepta în aceste condiţii să fii tu arhitectul? Mărturiseşte cinstit!
– Nu, rosti încet Alioşa.
– Ai putea să concepi că oamenii pentru care vrei să durezi o astfel de construcţie ar accepta să primească o fericire ce‑şi trage obârşia din sângele nevinovat al micului martir, iar dacă ar primi‑o, crezi că ar putea ei să fie pururi fericiţi?
– Nu, n‑aş putea să concep aşa ceva, răspunse cu glas molcom Alioşa”. (F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)
În timpul acestui dialog cu fratele său Ivan, lui Alioşa Karamazov – unul dintre cele mai originale personaje create de titanul rus – i se aprinde o lumină în ochi. Pus în faţa situaţiei de a alege, revoluţionarul Alioşa refuză, aşadar, să fie arhitectul unei fericiri construite pe sângele şi lacrimile unui copil. Ruşii au o vorbă adeverită în o sumedenie de circumstanţe: „На чужом несчастье счастьe не построишь”/ Nu construieşti fericirea pe nefericirea altuia.
Ori de câte ori mă gândesc la naţiunile al căror destin e decis la masa de tratative a marilor puteri ale lumii, îmi aduc aminte de acest fragment de scriere dostoievskiană şi de acest proverb, de o evidentă actualitate în acest context politic, social şi cultural, marcat, în ordine cronologică, de războiul transnistrean moldo‑rus, început în 1990 şi transformat, între timp, într‑un război politic (despre care se vorbeşte tot mai frecvent), de războiul din Crimeea (2014) şi de cel ruso‑ucrainean. Apropo de atitudinea faţă de război, europeanul de origine română Nicolae Titulescu se autodefinea, indirect, astfel: „Întreaga politică externă pe care am urmat… n‑a avut decât acest ţel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o reţea de alianţe de aşa fel, încât războiul să devină imposibil”. Din nefericire, în aceste vremuri tulburi şi, în mod evident, departe de a fi constructive, în absenţa unor alianţe temeinice, se vede că războiul a devenit o realitate, pusă în pagina actualităţii. O realitate dramatică, vie, care ne marchează deopotrivă pe toţi şi ne îndeamnă să recurgem la o perspectivă diferită asupra vieţii de zi cu zi.
Cred că e cel puţin straniu ca un poet să facă incursiuni în istorie, cu atât mai mult cu cât menirea unui mesager al lumii ideale – iată o definiţie probabil că stângace a servului lirei, inclusiv din această aparentă stângăcie crescându‑i, probabil, forţa – menirea unui poet, aşadar, e să‑şi lase ancora într‑un spaţiu prin excelenţă anistoric, mai exact, în „lumea de vis a ideilor eterne”, cum numea C.G. Jung arhetipurile milenare, menţinând o distanţă stenică faţă de evenimentele de fiecare zi. De la Aristotel încoace poezia e adusă de o mână atotştiutoare deasupra istoriei, fiindcă – spre deosebire de cea din urmă – ars poetica e o unealtă folosită pentru a construi fiinţa, viaţa, şi pentru a dialoga cu divinitatea, deci un instrument vital în aventura de a locui în suflet, de a vorbi cu el şi de a înălţa astfel templul vieţii. A construi propria viaţă ca o operă de artă e un îndemn goethean, făcut în ciuda scepticilor sau a nihiliştilor de serviciu, în ciuda cârtelilor parvenite dinspre utilitarism, politica corectă, globalism sau supremaţia confortului. În acel univers fantomatic şi real, în egală măsură – universul „ideilor eterne” –, din timp în timp, în chip firesc, se impun ecourile unor întâmplări sau ale unor poveşti adevărate, cu rădăcinile aflate în realităţile între care trăim; întâmplări, care, legate una de alta, ca perlele într‑un şirag, şi relatate fără părtinire, alcătuiesc ceea ce numim istorie. În asemenea circumstanţe, ochiul unui artist – al unui slujitor al lirei mai cu seamă – retras în turnul său de fildeş şi ieşind destul de rar de acolo, devine tot mai atent la ceea ce se întâmplă în inima Cetăţii. Distanţa faţă de zidurile acesteia îi face câteva daruri, între care regăsim – firesc, alături de altele şi convieţuind fericit cu acestea – discernământul, luciditatea şi simplitatea.
Sunt câteva, extrem de vii calităţii, ce ne fac să vedem România, cea de‑a şaptea ţară europeană, exact cum o vedea Papa Ioan Paul al II‑lea: ca pe o „grădină a Maicii Domnului”. E o grădină care mai există printr‑un miracol, o grădină la care mă gândesc de când mă ştiu, minunându‑mă şi aducându‑mi aminte de lecţia – pe care aş numi‑o o lecţie de iubire de patrie – dată de George Enescu pe când avea şapte ani, fiind, pe atunci – la sfârşitul secolului al XIX‑lea – apelat în familie cu numele Jurjac. Când era deja pregătit pentru drumul pe care urma să‑l facă la Viena pentru a‑şi urma studiile – în timp ce se aduna sufleteşte pentru călătoria sa, asistat de fiinţa prin care i s‑a dăruit viaţa – Jurjac o întreabă:
„– Mamă, pot să le spun acolo [la Viena – n.m.] că sunt român?
– Sigur, de ce să nu le spui?
– Mă gândeam… să nu creadă… că mă laud”.
Deşi prin venele mele curge şi sânge macedonean, şi sânge slav, şi sânge românesc, când sunt întrebată cărei naţiuni aparţin – sau, scurt, ce sunt – răspund invariabil: sunt româncă, româncă născută în Basarabia, la Chişinău, în statul numit, la ora actuală, Republica Moldova, care e pământ românesc. Sunt, aşadar, româncă. Intuiesc delicateţea inimii celor care mă urmăresc, delicateţe ce‑i va împiedica, sper, să creadă că mă laud. Cum să mă laud că respir sau că merg, sau că am braţe, trunchi, suflet şi spirit? Oriunde m‑aş afla pe faţa acestui pământ, la scurt timp după şederile mele în străinătate, dorul de România mă readuce acasă. Da, în ţara mea de vis, munţi şi ape, care pentru mine şi pentru cei dragi inimii mele rămân a fi sfinte. Ţara mea, limba naţiunii de extracţie latină, în a cărei albie am fost adusă pe lume, credinţa şi cultura majoră, dăruite lumii de această palmă îmbelşugată de pământ râvnită de mulţi, au fost, sunt şi vor rămâne pentru mine realităţi sfinte între realităţile sfinte. Probabil şi faptul că circa o jumătate din viaţa mea acestea toate mi‑au fost interzise mi‑a dăruit forţa de a le privi şi de a le trata cu ochi de… îndrăgostit. Afirm aceste adevăruri ca şi cum aş vorbi din miezul fiinţei – şi cred că exact de acolo scriu – deoarece pentru mine ţara mea a fost aproape o jumătate din viaţa mea un… vis. Şi constat pe jumătate uimită, pe jumătate pierdută cumva în gânduri, că… a rămas, şi în ziua de azi, un vis, e adevărat, trăit cu ochii deschişi. E o atitudine, de fapt, o realitate, iscată în urma desprinderii Basarabiei de trunchiul ţării. De la 1812 până la formarea României Mari, la 1918, Basarabia s‑a aflat sub ocupaţie rusă, iar din 1940 (anul în care a fost aplicat Pactul Ribbentrop‑Molotov, numit şi Pactul Hitler‑Stalin, când România a pierdut, alături de Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei) până în data de 27 august 1991 – sub ocupaţie sovietică, Republica Moldova făcând, la această oră, demersuri vitale pentru aderarea la Uniunea Europeană. Războiul ruso‑ucrainean a readus în alertă nevoia de consolidare a securităţii şi suveranităţii statelor care până acum circa treizeci de ani s‑au aflat sub ocupaţie sovietică. Printre acestea, alături de Statele Baltice şi Polonia – ca să menţionăm naţiuni din estul european, aflate în imediata vecinătate a Imperiul Rus – se află şi cealaltă parte a României, Republica Moldova, asigurarea securităţii acesteia fiind o prioritate naţională pentru statul român; şi nu numai pentru statul român.
E cel puţin uimitor, în acest context geopolitic, în ce mod singura ţară latină din estul european rezistă şi îşi perpetuează, în continuare, identitatea – e adevărat, clătinată de secole de lăcomia unor imperii, dar nu numai – într‑un ocean slav, cum o definea Nicolae Iorga. E cel puţin uimitor, dacă nu straniu, în ce mod această ţară aşezată la temeliile Carpaţilor şi gurile Dunării sau, cu vorbele poetului naţional Mihai Eminescu – „de la Nistru pân’la Tisa” – a rezistat cotropirilor succesive şi a reuşit nesperata victorie de a‑şi păstra credinţa, limba de origine latină, cultura şi cât de cât integritatea teritorială (draga inimii mele Basarabia – locul unde am văzut lumina zilei, loc sfânt, spuneam, purtat cu mine oriunde mă aflu pe pământ –, o parte a Bucovinei şi alte spaţii naţionale sunt, mai sunt, cel puţin deocamdată, susţineam, înstrăinate de ţara‑matcă). Cred că în momentele cruciale ale acestei ţări – care a dăruit lumii spirite superioare ca, de pildă, Brâncuşi, Cioran, Enescu, Eminescu, Titu Maiorescu, Iorga, Blaga, Bacovia, Arghezi, Nichita Stănescu, Eugen Coşeriu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Nicolae Breban, Eugen Uricaru şi altele –, în săptămâni, luni, ani, decenii de restrişte, când unii cărturari se grăbeau, din varii motive, să trădeze, brusc, ca din cer, intervenea ceva… Ceva indistinct, ca o chemare, ca un îndemn la luptă venit din adâncurile acestui pământ scăldat în sângele strămoşilor şi în aburul rugăciunii sfinţilor. Intervenea, aşadar, ceva… În ciuda trădării cărturarilor, în pofida opiniilor calomnioase răspândite, conform cărora poporul român ar fi vegetal sau incapabil să se solidarizeze, slab de înger etc. În ochii inimii mi‑a apărut, în clipele în care scriu aceste rânduri, suliţa aducătoare de victorie a Sfântului Gheorghe, născut la Cappadocia, înrolat în armata romană şi dotat cu forţa – mai exact, dându‑i‑se harul de a‑şi păstra credinţa – de a o mărturisi în pofida ameninţării cu moartea venită dinspre Împăratul Diocliţian. Alături de alţi sfinţi, cinstiţi în ţara mea, Sfântul Gheorghe – ocrotitorul spiritual al Moldovei încă de pe timpurile voievodului Ştefan cel Mare, când imaginea acestui sfânt carismatic, aducător de biruinţă, era imprimată pe steagurile de luptă – e un simbol al curajului, rezistenţei, adevărului, demnităţii şi credinţei.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
