Mirela Roznoveanu revine din teritoriul criticii în cel al romanului cu Vlachica: Mountaintops Above a Stormy Sea of Contending Empires (Piscuri de munţi deasupra oceanului furtunos al conflictelor imperiale, Xlibris, 2021), roman istoric de dimensiuni ample, după Totdeauna toamna (Cartea românească, 1988; ediţia a doua cu titlul Timpul celor aleşi, 1999), Platonia (Cartea românească 1997), Viaţa pe fugă (Sirus 1998, Life on the Run, Xlibris 2018).
Primele pagini introduc în atmosfera celei de‑a doua jumătăţi a secolului al XVIII‑lea din Imperiul Otoman prin ştirile aduse la curtea Paşei Kurt din Berat (Albania de azi) de câţiva neguţători italieni în drum spre Moscopole, nexus comercial din munţii Gramos. Istoria clanurilor armâne, cum îşi spun ei pe limba armânească, în timp ce populaţiile din jur îi numesc vlahi, iar românii îi numesc aromâni, care locuiau în provincia otomană Macedonia şi strădania lor pentru păstrarea neamului şi obiceiurilor se desfăşoară în jurul poveştii de dragoste imposibile dintre un tânăr de descendenţă albano‑vlahă, musulmanizat şi implicat în politica turcească, cu putere şi ranguri în administraţia imperială, şi Shana, fiica arhontelui Gramostei (arhonte sau arhon, păstrat din vremea administraţiei Imperiului Roman de Răsărit, înseamnă conducător sau prinţ). Firul narativ al dragostei interzise (clanul interzice căsătoriile dintre aromâni şi orice alt neam sau altă religie sub pedeapsa cu moartea) se desfăşoară pe fundalul luptelor duse de Ali ca aliat al turcilor şi guvernator în armata imperială, abil moderator politic curtat de Republica Venetă şi consulii francezi, încercând să menţină balanţa unei dreptăţi ideale între multele neînţelegeri dintre neamurile locuind într‑o vecinătate greu de controlat.
Mărturisesc că nu ştiam prea multe despre viaţa vlahilor sau armânilor din sudul Dunării. M‑am apropiat de ei prin cursurile de dialectologie şi dicţionarele de limbă aromână aflate în bibliotecile româneşti. Citind romanul Vlachica am intrat în lumea lor şi nu am fost dezamăgită. Autoarea scoate la lumină, navigând cu abilitate şi confidenţă pe platforma dificilă a limbii engleze, lumea fascinantă a vlahilor dintre anii 1750‑1785 şi mai de înainte, trăind de secole pe înălţimile munţilor Balcani şi Dinarici. Ea ilustrează cu instrumente emoţionale, şi nu numai, un concept de multe ori găsit în literatură şi istorie şi adesea neînţeles, conceptul de balcanism. Roman istoric multi‑naţional, Vlachica creează personaje, situaţii ficţionale memorabile, în ciuda aparatului bogat în referinţe, paradox tipic romanului istoric, unde, indiferent câtă realitate istorică, ficţiunea va prelua frânele ducându‑ne pe teritoriul fermecat al poveştii.
Personajele se mişcă într‑un cadru istoric şi geografic bine definit. Fiecare actiune, întâmplare este însoţită de detalii istorice, care adeseori îngreunează desfăşurarea epică, dar necesare pentru a familiariza cititorul cu universul uman şi geografic. Hărţile de la sfârşitul romanului şi paginile care explică geografia otomană imperială clarifică şi îmbogăţesc fundalul epic, pentru ca geografia extensivă să oblige cititorul să experimenteze în final spaţiul ca pe o dimensiune a naraţiunii. Ameninţările permanente din partea imperiilor Otoman, Rus, Habsburgic, atacurile bandelor din vecinătate (albanezi, greci, bulgari) formează un prezent continuu. Ele constituie de fapt un modus vivendi în care vlahii au vieţuit practic încă din Imperiul Roman de Răsărit, care îi consemnează istoric. Fie invadaţi de slavi începând cu secolul VI, fie sub ocupaţia imperiului otoman, au trăit ascunşi în oraşele din munţii inaccesibili armatelor organizate cu arme de luptă convenţionale. La vremea în care începe romanul, vlahii/ aromânii din Macedonia istorică trăiau într‑o semi-independenţă cu greu menţinută, gata să‑şi strângă averea, casa şi animalele la un semn şi să fugă pe cărările doar de ei ştiute ale munţilor inaccesibili. O asemenea fugă de proporţii epice o constituie finalul romanului, care consemnează evacuarea clanurilor din metropolele aromâne Moscopole şi Gramoste asediate şi apoi distruse complet de armata imperială otomană. Tratative secrete descrise în roman au loc nu doar în cancelariile imperiale otomane, ci şi în cele veneţiene şi vieneze, prin personaje cu importanţă politică precum Arhontele Kola al Moscopolei, Bogdan, fiul Arhontelui Grevenei, sau Shana, fiica Arhontelui Steriu al Gramostei, care ajunge în haremul otoman încercând să o convingă pe împărăteasa mamă şi soţia favorită a lui Abdulhamid că aromânii au nevoie de protecţie.
Mirela Roznoveanu prezintă cu o admirabilă măiestrie caractere şi întâmplări, câteodată, mărturisesc, greu de urmărit, mânată fiind de ataşamentul ei faţă de lumea aceasta, care se vrea scoasă din ascundere. Uneori cititorul este obligat să se întoarcă câteva pagini pentru a‑şi reaminti şirul acţiunii. Mirela controlează însă atent acest tumult de oameni şi întâmplări care vor să existe, să‑şi spună povestea, părând a copleşi firul narativ cu dorinţa de a releva cât mai mult din povestirile lor, o lume care gâlgâie cu forţă pentru că vrea să iasă din anonimat, să existe, să fie cunoscută, să ne fascineze cu istoria ei cutremurătoare. Remarcabilă este polifonia romanului, nu doar epică, ci şi a geografiei şi limbilor vorbite; adesea personajele par că vorbesc aproape toate deodată într‑un sui generis contrapunct epic, cu grabă şi fără descrieri inutile, ca la sfârşitul unui praznic, cu teama că trebuie să plece şi nu au spus tot, ca şi cum clanul trebuie să fugă iarăşi din calea cotropitorilor, răufăcărilor, fie ei otomani, bulgari, albanezi, greci, care le fură fetele, vitele, tot ce pot revinde la preţ bun. Şi din tot acest iureş cititorul, ameţit, se apropie din ce în ce mai mult de oameni şi obiceiuri de care nu avea ştire, de destine sfâşiate, de personaje imposibil de uitat cum ar fi Arhontele Gramostei, Steriu Saramandu, sau cinicul de la un punct Bogdan al Grevenei, un fel de Toma necredinciosul aromân, asprul Dimcea, bătrânul Arhonte al Gramostei, fără a-i trece cu vederea pe Yorɤos, Arhontele Konitzei, şugubăţ antreprenor lansat în afaceri frauduloase, un fel de ponzi schemes, sau pe politicianul versat Kola Bajdeki, Arhontele Moscopolei, şi tânărul Paşă Ali al Tzepelenilor, caracterul principal al iubirii nepermise, printre mulţi alţii, pe care viaţa aspră şi primejdioasă i‑a marcat şlefuindu‑le caracterul până la cruzime. Printre personajele din administraţia turcă excepţionale sunt Paşa Omar, care, în vizită la curtea Princepelui Mavrogheni ca ambasador al Sultanului, descoperă că este de etnie românească, Sultanul Abdulhamid, Marele Vizir Koka Paşa, principele moştenitor imperial Selim, precum şi Patriarhul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe Procopius I, voci care se înlănţuie polifonic într‑un canon narativ în partea a treia a romanului, intitulată Canonul Imperial.
Acţiunea epică este permanent însoţită şi întregită de rememorare. Personajele în conflict povestesc, oricând au prilejul, întâmplări care au dus sau care justifică acţiunile prezentului. Acest lucru face lectura intensă, dar uneori este în detrimentul cursivităţii. Abundenţa de nume de regiuni şi localităţi adesea necunoscute din care aceste prezenţe epice fac parte, ca şi de referinţe şi citate istorice detaliate, deşi competente, de multe ori plecând din Antichitate, par că redau romanului istoric o altă dimensiune explicată de autoare în Postfaţă: „romanul istoric este o combinaţie între procedeele ficţiunii romantice şi «ficţiunea bibliografică» (the historical novel is a combination of romance fiction narrative tropes with “bibliographical fiction.”). Un alt aspect este acela al cameleonismului acestui univers, unde fiecare lucru poartă mai multe nume, unde numele locurilor şi cuvintele depind de cine şi unde şi în ce limbă sunt rostite.
Construit în patru părţi, fiecare cu un alt centru epic şi personaje de prim-plan, naraţiunea este organizată conform unei arhitecturi epice definite astfel chiar de autoarea studiului Civilizaţia romanului. Arhitecturi epice: “… romanul respectă, într‑un fel, arhitectura vie a acestei umanităţi: la suprafaţă afişează o separare de lumi similare şi, în acelaşi timp, arată o profundă similitudine şi continuitate între ele. Fiecare tărâm arată ca o schiţă a unui arhetip mitic.” Vlachica este epopeea prin care un popor uitat este aşezat pe harta literaturii. Avem în faţă un roman istoric, aş spune scolastic, însoţit de o bibliografie extensivă, de arbori genealogici, hărţi, un index al numelor cu pronunţia lor şi unul geografic. Ficţiunea este susţinută prin date istorice, dar Vlachica este şi un roman senzual şi intelectual, o celebrare a faptelor care prind viaţă din baladele, legendele aromânilor din Balcani, unde istoria se împleteşte cu mitul; prezenţele fabuloase, vrăjile, obiectele magice completează puterile supraumane ale unor personaje. Vlachica a oferit publicului anglofon prilejul de a descoperi un univers istoric despre care nu ştie nimic. Tradus în română sau alte limbi balcanice, Vlachica ar fermeca cititorul cu frumuseţea unei umanităţi despre care are prea puţină cunoştinţă.
■ Scriitor, lingvist, publicist
Ana R. Chelariu
