Prin vara acestui an, pregătindu‑se să vină la Cluj pentru lansarea noului (său) roman Suferinţele bătrânului Wernher (Ed. Şcoala Ardeleană, 2023), octogenarul Gheorghe Săsărman a suferit un accident ortopedic care l‑a determinat să rămână la München, Wernher fiind pus în circulaţie abia pe data de 18 octombrie a.c., la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, în prezenţa unui public preponderent nostalgic şi/sau reumatic. Săsărman venea după succesul de public al romanului eschatologic Alfabetul distopiilor (2021), pe care l‑a rescris parţial între timp, în aşteptarea unei noi ediţii, amânate de către editură până la epuizarea totală a primului tiraj. Suferinţele bătrânului Wernher n‑a făcut decât să confirme faptul că scriitorul se află într‑o fază de creaţie stenică, amplitudinară, producând un text la a cărui lectură se râde solidar de la un capăt la celălalt, primul efect fiind cel terapeutic. Totuşi, mi‑am îngăduit să‑l întreb pe e-mail pe cel care doar s‑a îngrijit de Wernher (întrucât, aşa cum scrie pe copertă, manuscrisul este de fapt anonim, el fiind doar tradus, rafistolat şi comentat de către Ghe. Săsărman) dacă nu cumva entorsa cu care s‑a ales nu este o consecinţă a textului la care lucra, întrucât, aşa cum fiecare condeier ştie, de ce scrii nu scapi. Paradoxală, nedumerirea rămâne în picioare şi după relectura romanului, numai că i se ataşează un zâmbet sporit în colţul tastaturii.
De ce efect terapeutic? Spaţiul nostru public proiectează asupra senectuţii o aură preponderent prefunerară, depresivă, motiv pentru care nu e decât de salutat un autor care se sustrage consensului decrepit, propunând un avatar goethean bonom, necontemplativ şi lucrativ (aluzia la Suferinţele tânărului Werther fiind evidentă), perfect racordat la noul Zeitgeist al lumilor virtuale, unde orice diagnostic evaziv formulat de către un medic poate fi expandat prin intermediul Internetului la dimensiunea unei fişe clinice terifiante. Erou al minţii, nu al inimii, Wernher evoluează, tipologic, la conjuncţia dintre eroul bonomului roman Trei într‑o barcă de Jerome K. Jerome (sărim din nou peste câine) şi fabulosul Mynheer Peeperkorn din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Primul e contabilul medical mărunt al timpului său obsedat de exactitate, trecând în revistă întreaga gamă a bolilor consemnate de către enciclopedii, ca să ajungă la concluzia că suferă de toate, cu excepţia celei strict profesionale a „genunchiului spălătoresei”, pe când Mynheer Peeperkorn urcă la Davos pentru o apoteoză de tip histrionic, în cadrul căreia iminenta apropiere a sfârşitului e exorcizată prin recursul la umor şi spectacular. Wernher nu are la dispoziţie un sanatoriu, dar apartamentul său se dovedeşte a fi suficient pentru decantarea oricărui marasm, fie el medical sau epistemic.
Cavaler al ştiinţelor exacte pe când era activ, pe Wernher l‑a învăţat viaţa că fiinţa umană e un sistem de facultăţi energetice de tip variabil, înzestrate cu o tendinţă înspre echilibru, pe modelul universului tehnologic. Dacă un meşter poate constata lejer când „o ia razna” un mecanism, ceva similar i se poate întâmpla şi omului, deşi în acest caz lucrurile sunt niţel mai complexe, întrucât, oricât de mult s‑ar strădui el să cultive exigenţele echilibrului său pragmatic, mai rămâne în suspensie şi posibilitatea ca dereglajul să nu vină din interiorul său, ci să fie o funcţie a lumii care‑l înconjoară. Simpaticul erou al lui Săsărman asta face: se luptă cu escalada continuă a exceselor şi diformităţilor din jurul său. „Lumea o cam luase razna”, constată el lucid, fiindcă noul „Zeitgeist” (Internet, destructurarea realului prin intermediul universurilor virtuale, polierotism, deconstrucţie, prostocraţia, noile ideologii radicale de stânga, cancel culture etc.) a devenit mai volatil, mai puţin ferm decât cel cu valorile căruia el fusese familiarizat, şi‑n consecinţă, logic şi calculat cum a fost toată viaţa, bătrânelul rămas singur cu sarcina administrării vieţii sale şi a „provocărilor” care o destabilizează ajunge la concluzia, strict matematic, că există două tipuri de răspuns la ceea ce, mai nou, i se întâmplă: să i se opună, întorcându‑i spatele, vârsta reprezentând o scuză suficientă pentru un asemenea escapism, sau, dimpotrivă, să se confrunte „eroic” cu noua sintaxă abstruză a lumii, înfruntând‑o făţiş, deşi posibilitatea ca trupul să nu mai susţină efervescenţa belicoasă a minţii reprezintă o necunoscută pe care eroul n‑are cum să n‑o ia în calcul. Prima e calea instinctului de apărare, a doua fiind cea a intelectului activ: Wernher o alege pe aceasta din urmă, dintr‑un soi de încăpăţânare autoironică, mucalită, izvorâtă din convingerea faimosului bătrân al lui Hemingway, potrivit căruia la vârsta amurgului ajung două categorii de oameni: cei care consimt să devină victime şi cei care refuză să o facă.
Wernher, care s‑a ferit dintotdeauna să recurgă la excese, întrucât acestea contravin imperativului echilibrului energetic, se dovedeşte a fi, aşa cum mucalit îl prezintă autorul, un mic monstru biologic. A copilărit într‑un bloc lipit de un cabinet de radiologie, dar nu chiar pe scara unde locatarii mureau „inexplicabil”, pe capete. A dezvoltat la timp o caninofobie accentuată, fiind muşcat de primul câine atunci când împlinea cinci ani. A avut dintotdeauna un tegument iritabil, ieşindu‑i la tot pasul erupţii. Sfrijit şi preponderent palid fiind, a suferit mereu de frig, simplul gând de a sări în apa unui lac de munte lăsându‑l cu sechele psihice persistente. A făcut, sistematic, reacţii spasmodice la mirosurile tari, inclusiv şoc anafilactic. Deşi a trecut doar prin iubiri traumatice, nu a dezvoltat o vocaţie „de Werther”, limitându‑se să mimeze la timp câteva mici sinucideri bine controlate, pe fond, desigur, erotic. Anxios nevoie‑mare, a urât tot ce e thanatic, cum sunt cimitirele sau spitalele. Privită retroactiv, fişa lui clinică e înspăimântătoare: a fost diagnosticat cu o „nevroză astenică depresivă, obsesivo‑fobico‑maniacală, cu fenomene pitiatice pe fond schizoid”, Săsărman notând cu compasiune „gamapatia monoclomală cu semnificaţie incertă” şi alte grozăvii similare.
În contrapartidă, Wernher a fost bun la căţărări, s‑a distins ca montagnard şi şi‑a cuantificat scrupulos intensităţile fobiilor şi ale sentimentelor vizionând diferite filme, însă adevărata lui pasiune, care nu i‑a dispărut nici la senectute, a fost citirea lexicoanelor şi tratatelor de medicină, în speranţa că ele îi vor furniza răspunsuri pentru toate „secretele” care îi traversează neliniştitor trupul. Confruntat cu diferitele încercări la care îl supune bătrâneţea (hemoroizi, endoscopie, colonoscopie, Helicobacter pylori, glaucom, cataractă etc., enumerarea e selectivă), eroul lui Săsărman dă fuga la computer pentru desluşiri, dezvoltă alambicate scenarii de ipohondrie internautică şi savurează voluptatea de a fi mereu pacient, care‑i vine tot dintr‑o pasiune dezvoltată în tinereţe, aceea de a manifesta evlavie pentru oamenii albi în uniformă (devenită, între timp, verzulie în majoritatea spitalelor occidentale).
Conştiinţa că „lumea o ia razna” indiferent de cât de bine îţi propui să o slujeşti a fost o constantă existenţială în cazul lui Wernher. Programator profesionist fiind, destul de bun în meseria sa, a trăit la birou frustrarea de a fi fost depăşit de complexitatea crescândă a limbajelor de pe ecran. S‑a căsătorit corect, cu încredere în instituţia maritală, dar a divorţat atunci când aceasta a ajuns să‑l perplexeze. Senectus fiind, ajunge să înregistreze transgresări ale normalului la tot pasul: bucuria de odinioară a Internetului se converteşte în dezamăgire, spoturile publicitare îl hărţuiesc, obligaţia de a înghiţi „cookies” îl exasperează. Necazurile vin cu duiumul: webul e controlat consumist, hypertextul nu mai e ce a fost, adăugându‑i‑se şi „descoperirea” că Internetul favorizează o „cultură a suspiciunii”, manipulând politic informaţiile şi ordinea lor persuasivă.
Nici în viaţa de zi cu zi ritmurile nu mai sunt cele cu care eroul fusese obişnuit, cutuma generalizată a interdicţiilor şi coerciţiilor (indiciu virtual de totalitarism mascat şi dictatură) luând locul libertăţilor de odinioară. De pildă, constată iritat Wernher, nu te mai poţi plimba prin Engelscher Garten fără să dea peste tine un biciclist sau un câine, întrucât „oamenii au devenit personaje auxiliare” într‑un peisaj ce fusese paradiziac odinioară. Eroul şi scriitorul se răzbună imediat, concoctând pe loc un vitriolant eseu despre pacostea cinofiliei, prezentă atât în literatură, cât şi în viaţă, din care nu lipseşte, desigur, factorul freudian refulat la cinci ani. Defularea e un panaceu, nereuşind să asaneze nici bicicliştii, nici patrupedele lătrătoare. Dar personajul pare mai răcorit, convins că şi‑a făcut datoria imaginând o ideologie alternativă.
Traumele eroului se multiplică angoasant, venind în serii succesive. Dorind să comande de pe Internet o alifie miraculoasă, făcută din scoarţa copacului sud‑american Tembeleisis (denumirea fiind suficientă să te pună pe gânduri), i se cere să declare în prealabil că „nu e robot”, ceea ce‑l pune în faţa unor probleme identitare insolvabile. Tot „genderizând”, în consens cu veacul, ajunge să priceapă cu greu de care parte a metaforei reproductive se află. Atent la vânzoleala vieţii politice din Germania, el înţelege cu subtilitate (şi realmente profund!) că succesul în alegeri nu ţine de voinţa populară, ci de iscusinţa de a‑ţi construi din timp oponentul, pentru a avea în cele din urmă pe cine să înfrângi (reţeta e valabilă cu asupra‑de‑măsură şi la noi), dar are dificultăţi în etichetarea propriei identităţi politice, grilele de pe Internet ducându‑l înspre definirea unui „reacţionarism” cu accente conservatoare radicale, ceea ce Wernher nu s‑a ştiut a fi niciodată.
Strict tehnic, concluzia eroului e la fel de simplă de cum fusese nodul gordian pentru Alexandru: „lumea îi devenea tot mai străină, mai de neînţeles, mai obositoare”. Romanul e însă memorabil, foarte plăcut la lectură, dar niţel tezist spre final, demonstrând că autoironia, deşi este o formă benignă de narcisism, rămâne cea mai plauzibilă dintre medicamentele pe care ţi le poţi administra de unul singur atunci când devii conştient de faptul că floarea vieţii tale e pe cale să se ofilească.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
