William Blake, demiurgul de Aloisa Şorop

Sfinţii şi profeţii sunt a treia categorie de agenţi externi cu care Blake intră în relaţie de comunicare, deşi nu-⁠l ajută nici Isaia şi nici Iezechiel prea mult în încercarea de a-⁠l defini sau, măcar, caracteriza pe Dumnezeu.

Tânărul şi prolificul critic şi universitar craiovean, proaspăt abilitat să conducă lucrări de doctorat, Cătălin Ghiţă publică la Editura Institutul European din Iaşi Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake, o carte dedicată operei unuia dintre cei mai nonconformişti autori britanici, prea puţin cunoscut în timpul vieţii, dar puternic re-⁠evaluat în perioada victoriană şi în secolele ce au urmat.

Cititorul român nu este la prima întâlnire cu preocupările blakeene ale lui Cătălin Ghiţă. Cu un doctorat în Japonia pe William Blake, el a mai publicat „Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare” (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005) şi „Revealer of the Fourfold Secret: William Blake”s Theory and Practice of Vision” (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-⁠Napoca, 2008), urmărind în special latura vaticinară a poeticii blakeene.

Studiul de faţă îsi propune să reveleze cititorului coerenţa poetică de adâncime a lui Blake, sistemul subtil şi de substanţă care stă la baza unei aparente dezordini şi unui eclectism filosofic dificil de urmărit şi clasificat. După ce semnalează câteva lucrări care accentuau insanitatea poetului, Cătălin Ghiţă reuşeşte, precum Polonius, („There’s a method to his madness”) să înlăture suspiciunea că Blake ar fi creat, chiar şi la modul vizionar, o poezie croită doar din fulguraţii (descarcări electrice neînsoţite de tunet), adică o poezie fără răsunet şi fără posteritate.

Bazându-⁠se pe o bibliografie riguros selectată, variată şi de actualitate, coborând mereu la text pentru ilustrare, jonglând cu noţiunile şi conceptele, Cătălin Ghiţă face din nou proba capacităţilor sale de teoretician al poeziei vizionare. Cartea lui acoperă trei mari dimensiuni ale vizionarismului blakean. Prima defineşte eul ca subiect al cunoaşterii, a doua identifică şi ilustrează factorii inductori ai viziunii, respectiv elementele de natură endogenă sau exogenă care induc starea vizionară şi apoi îl conduc pe poet către procesul de creaţie, şi a treia, viziunea ca atare, experienţa în sine şi metaforizarea stării de graţie în textual sau pictural.

În primul capitol, după trecerea în revistă a problematicii definirii eului de la Descartes la reprezentanţii idealismului german, Cătălin Ghiţă recurge la identificarea eului blakean, mai precis a eului în viziune, adică la definirea acelui comportament care se instaurează drept autoritatea cu capacitate cognitivă ce-⁠i îngăduie individului acces la o instanţă transcendentă. În acest context, Cătălin Ghiţă sugerează o abordare scindată a eului, respectiv eul empiric şi eul creator, cele două fiind, în fapt, cele două faţete ale eului în viziune.

Eul creator blakean este un Vates, un poet inspirat, un vizionar şi un profet. Este neîndoielnic faptul că Blake se considera un herald al mesajelor divine, iar scriitura sa, calea de diseminare a textelor primite. „Spiritul profeţiei” devine astfel, pentru Blake, echivalentul „Geniului poetic”. Mai departe, Cătălin Ghiţă îl vede pe Urizen drept un Doppelgänger al poetului însuşi, expresia „ego-⁠ului poetic, mândru şi muncit de orgolii”(p.48)

În încheierea capitolului, Cătălin Ghiţă revine asupra caracteristicilor de bază ale eului creator blakean: sinceritatea deplină, devotamentul pentru o cauză simultan estetică şi etică, inflexibilitatea, electivitatea, puterea absolută (p.56).
În capitolul al doilea Cătălin Ghiţă se opreşte asupra factorilor inductori ai stării de viziune, pe care îi distinge sub forma unei diade creative – imaginaţia şi inspiraţia. Imaginaţia, ca factor endogen, de sorginte psihică, conlucrează cu inspiraţia, de origine exogenă, cu care eul creator vine în contact nemijlocit. Inspiraţia, la rândul ei, se concretizează uneori în factori vag identificaţi, alteori bine individualizaţi sub forma unui Dumnezeu, îngeri şi diavoli, sfinţi şi profeţi, spirite ale morţilor (Milton, Shakespeare) şi muze.

După un subcapitol dedicat presupusei nebunii a poetului, Cătălin Ghiţă analizează imaginaţia şi multiplele sale definiţii şi interpretări, după care intervine cu propria lui interpretare: „La nivel empiric imaginaţia constituie capacitatea internă a subiectului de a filtra, de a augmenta şi de a modifica datele primare ale experienţei vizionare.”(p.71) În cazul poeziei vizionare, imaginaţia devine „capacitatea internă a eului de a transforma conţinuturile primare ale experienţei vizionare într-⁠o operă de artă, fără ca aceasta să implice participarea activă a unui factor extern.” (p.71)

Blake distinge, însă, între imaginaţie şi memorie, aceasta din urmă putând fi limitativă şi artificială. Mai mult, imaginaţia este, la Blake, instanţa creatoare a unei lumi total diferite de cea fenomenală, pe care o înlocuieşte şi o aneantizează, devenind ea însăşi, prin substituire, eternă.

După un preambul în care prezintă teoriile asupra inspiraţiei, pornind de la Platon şi încheind cu lucrări din secolul al XX-⁠lea, precum cea a Rosamundei Harding (An Anatomy of Inspiration ) şi a lui Timothy Clark (Theory of Inspiration), autorul îşi exprimă din nou propria concluzie: din perspectiva imaginaţiei, datele vizionare trebuie să fie filtrate de facultatea imaginativă înainte de a fi încorporate operei de artă, deci o participare activă a eului creator este implicit asumată, pe când, din perspectiva inspiraţiei, datele vizionare nu se mai supun niciunei instanţe de filtru, ele nu trebuie decât înţelese şi redate în operă cât mai fidel. (p.86)

Cătălin Ghiţă trece apoi la inventarierea ipostazelor personificate ale inspiraţiei. Prima este Dumnezeu, pe care Blake îl asociază inseparabil condiţiei de artist „Cine n-⁠a fost în mintea şi gândurile sale niciodată în ceruri, nu e artist” (Adnotări la opera lui Sir Joshua Reynolds, p.92) A doua grupă o constituie îngerii şi diavolii, în general cu funcţii inversate. Relaţia dintre eul creator şi diavoli este biunivocă, ei se influenţează reciproc în aşa măsură încât Blake ajunge să citească Biblia alături de demonicul profet Ilie „în sensul ei infernal sau diabolic” (p.96). Sau, cum spunea Northrop Fry, „Biblia citită de Blake” era, de fapt, a Iadului (p.96).

Sfinţii şi profeţii sunt a treia categorie de agenţi externi cu care Blake intră in relaţie de comunicare, deşi nu-⁠l ajută nici Isaia şi nici Iezechiel prea mult în încercarea de a-⁠l defini sau, măcar, caracteriza pe Dumnezeu. „I saw no God. Nor heard any, in a finite organical perception.” spune clar primul uzând, paradoxal, de capacităţile cognitive umane, „sub forma unei percepţii organice finite”. (p.97)

A patra categorie de factori externi o constituie grupul de spirite, care nu puteau fi decât benefice, în viziunea lui Blake, şi care îi intermediau eului creator accesul la Divinitate. Este de notorietate relaţia pe care Blake a susţinut că o avea cu spiritul fratelui său, Robert, mort la 19 ani de tuberculoză, cu care a rămas într-⁠o caldă comuniune spirituală întreaga viaţă. Robert îi va furniza indicaţii clare asupra modului de realizare a „tipăriturii anluminate”, sub care îşi prezintă opera poetică.

Ultima categorie de factori externi o reprezintă muzele, în grupul cărora le include şi pe zâne, care nu fiinţează decât în contact cu umanitatea.

Capitolul al treilea se opreşte asupra esenţei viziunii, iar autorul menţionează de la început sursa informaţiilor, altele decât textele poetice ca atare, pe care îşi bazează demersul critic: scrisorile şi adnotările lui Blake, dar şi relatările contemporanilor asupra poetului. De asemenea, Cătălin Ghiţă descrie mediul spiritual şi religios în care s-⁠a mişcat Blake, pentru o înţelegere mai exactă a încrederii sale în capacităţile vizionare proprii. Aflat sub influenţa scrierilor mistice ale lui Jacob Böhme şi Emanuel Swedenborg, dar şi a altor secte religioase din Franţa, sau a ramurii antinomice a protestantismului, Blake se identifică tot mai puternic cu o fiinţă vizionară, a cărei creaţie este indisolubil legată de vizi­uni. Cătălin Ghiţă operează din nou cu un concept binar, coagulând viziunea empirică a omului Blake, cea care vizează experienţa extra sau pansenzorială, cu cea a artistului, de ordin estetic, cu focalizare pe opera de artă.
Cătălin Ghiţă defineşte viziunea drept „capacitatea subiectului de a aprehenda conţinuturile curent inaccesibile ale realităţii şi de a exploata, pe plan estetic, informaţiile obţinute.” (p.129) Ceea ce acoperă şi perceptia lui Blake asupra propriilor viziuni – lucrările nu-⁠i aparţineau, ci erau dictate de o voce divină.

După o discuţie asupra tehnicii de tipărire folosite de Blake, care îşi găseşte puncte comune, fără a se identifica cu heliogravura, Cătălin Ghiţă conclude că reprezentările verbale şi vizuale ale cărţilor anluminate trebuie percepute simultan, prin juxtapunere, pentru că limbajele, cel vizual şi cel verbal, fac schimb de modalităţi de expresie, iar o percepţie separată nu ar face decât să mutileze opera în întregul ei.

Şi aici Cătălin Ghiţă ajunge la miezul demonstraţiei sale – inventarierea caracteristicilor de bază ale viziunii estetizante blakeene, pe care eu o voi enumera doar: 1. neregularitatea, care redă caracterul spontan şi unic al viziunii empirice, porţiuni de text sau imagine sunt lăsate intenţionat nefinisate; 2. simplitatea imaginilor, ca un ecou la teoria simplităţii clasice reformulate de Winckelman în secolul al XVIII-⁠lea, dar şi la simplitatea biblică, al cărei mesaj era adresat oamenilor simpli; 3. Acheiropoieton – literal „nerealizat de mâna omului” – autoritatea care iniţiază procesul artistic este de origine extra umană, omul e doar o unealtă. 4. Paravizualitate şi paraverbalitate. Dacă omul Blake nu e decât un copiator a ceea ce i se dictează, înseamnă că adevăratele opere există în eternitate. 5. Unitate absolută. Proiectată în afara conştiinţei comune, o astfel de operă este în căutarea unităţii absolute, în sensul pe care îl dă Schelling unei opere ideale, interioare care ar uni estetica cu metafizica. 6. Sinteza artistico-⁠religioasă. Contemplarea artei vizionare este o componentă a idealului vieţii creştine, atâta timp cât modelul este oferit chiar de Demiurg. 7. Telos estetic, generarea unui sentiment de exuberanţă. Arta vizionară are ca scop înnobilarea iubitorilor de frumos prin „serenitate intelectuală şi extaz religios” (p.142). 8. Telos ontologic, consonanţa spirituală între eul creator şi public, consubstanţializarea emiţătorului şi receptorului în însăşi opera de artă. 9. Profetismul, caracterizat de o oralitate dominantă exprimată cu precădere în ritmuri poetice. 10. Expresia apocaliptică. Viziunea blakeană asupra istoriei este deterministă, iar semnele apocalipsei abundă în Cărţile profetice. Pe de altă parte, Blake pune semnul egal între creştinism şi artă, cu mediator nemijlocit Biblia.

În continuare Cătălin Ghiţă se opreşte asupra paradoxului viziunii şi relaţiei timp-⁠spaţiu. Cum viziunea empirică nu se poate transforma în corespondentul său estetizat în afara celor două categorii de timp şi spatiu, Blake apelează la două concepte „Eternitatea”, expresia unui prezent absolut; şi „Golgoonoza”, oraşul artei, „cu funcţia de a da formă tuturor lucrurilor necreate”, cum explică Damon (p.150), o formă de escapism, un spaţiu al eliberării de mundan. Timpul este conceput în termeni masculini, iar spaţiul în termeni feminini.

În continuare, Cătălin Ghiţă se concentrează asupra prezentării celor patru tipuri de viziune blakeană (p.175):
1. viziunea simplă, vederea comună, fără efort suprasenzorial;
2. viziunea dublă, „prin” şi nu „cu” ochiul, ca rezultat al unei substituţii fenomenologice, o reprezentare antropogenă asupra lumii.
3. viziunea triplă, ce implică imaginaţia şi inspiraţia în procesul de codificare şi decodificare artistică
4. viziunea cvadruplă, sau extazul religios, ce poate fi atins doar în prezenţa inefabilă a elementului sacru, cu valenţe ce pot cuprinde dar şi depăşi celelalte viziuni.

În ultimul capitol, Cătălin Ghiţă dă măsura practicianului tuturor teoriilor expuse şi analizează cu acribie şi subtilitate expresiile artistice care, prin cele enunţate până acum, au constituit edificiul vizionar al poeticii blakeene. El revine asupra textelor blakeene, privite din perspectiva celor patru niveluri ale viziunii integrate unei grile de interpretare personală: nivelul social, care corespunde viziunii simple şi introduce „revoluţia” drept catalizator al progresului în sfera socialului (poemele America, Europe, The Song of Los); nivelul metafizic, care corespunde viziunii duble şi prezintă „ştiinţa” ca formă a unei revelaţii producătoare de sens ultim (The Four Zoas); nivelul estetic, ce-⁠şi regăseşte corespondent în viziunea triplă şi care se defineşte prin creaţia spontană, la rândul ei tributară combus­tiei interne generate de imaginaţie şi inspiraţie (Milton); şi ultimul nivel, cel religios, exponentul viziunii cvadruple, traduse prin „salvarea spirituală, percepută ca atingere a stării de unitate cosmică” (p.214) (Jerusalem)

Scrisă de un distins şi sofisticat intelectual, „Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake” atrage atenţia prin erudiţia şi coerenţa demersului critic, prin reflexivitatea limbajului, originalitatea abordării şi, desigur, recursul la metodă!

Total 0 Votes

0

0