Constantin Cantacuzino (1639‑1716), fiind membru al sfatului domnesc al Ţării Româneşti, cu importanta dregătorie finală de stolnic, a rămas pentru posteritate cu numele de Constantin Cantacuzino Stolnicul. Tatăl său, purtând acelaşi nume, a fost postelnic. Viaţa şi opera Stolnicului au o importanţă specială în istoria românilor, fiindcă ele exprimă pentru prima oară la un savant român, aflat în serviciul unei ţări româneşti, o viziune europeană occidentală. Prin aceasta, Stolnicul Cantacuzino îl prevesteşte pe Dimitrie Cantemir. Fireşte, la o atare viziune au contribuit studiile sale (de logică, fizică, matematică) de la Universitatea din Padova, una dintre cele mai vechi şi prestigioase din Europa. A mai exprimat un punct de vedere aproape similar umanistul Nicolae Românul (Nicolaus Olahus), care a trăit între 1493 şi 1568, numai că el a fost în serviciul Regatului Ungariei. Au făcut‑o, în parte, şi cronicarii umanişti moldoveni Grigore Ureche (1590‑1647) şi Miron Costin (1633‑1691), influenţaţi de studiile lor la colegii iezuite poloneze, dar lucrările lor de istorie sunt redactate încă în stil cronicăresc, iar ei sunt tributari unei anumite viziuni medievale târzii. Opera Stolnicului a rămas mult timp umbrită şi i‑a fost greu atribuită şi apoi contestată (fără serioase temeiuri), iar viaţa lui s‑a confundat cel mai adesea cu scena politică foarte frământată de la finele domniei nepotului său, Constantin Brâncoveanu, mort ca martir creştin. El însuşi, protagonist al acestei scene şi tată de domn, a pierit ucis la Constantinopol pentru „vina” de a fi persistat întru creştinism, întru alianţele creştine şi de a fi crezut în forţa recuperatoare a Europei creştine occidentale, căreia i se alăturase în secret.
În al doilea rând, remarc ceea ce nota despre Stolnic, acum peste jumătate de secol, marele istoric Virgil Cândea: „Judecăţile şi atitudinile ştiinţifice […] fac din el un istoric modern, modern prin metodă, procedee şi soluţii”. Apoi, paradoxal, Virgil Cândea numeşte „Istoriia Ţărâi Rumâneşti” – opera fundamentală a Stolnicului – un „monument al scrisului nostru medieval”, deşi îi subliniază apăsat „actualitatea ei şi, astfel, continuitatea de preocupări şi convingeri ce caracterizează întreaga noastră istoriografie, de la cronicari până la cercetătorii contemporani”. Termenul de „medieval” nu ar avea ce să caute în acest context dacă nu s‑ar şti că regimul comunist identifica Evul Mediu cu ceea ce se numea atunci „orânduirea social‑economică feudală” şi, prin urmare, considera, în conformitate cu „învăţătura marxist‑leninistă”, că medievalitatea românească se prelungea până în secolul al XVIII‑lea, ba uneori până în prima jumătate a secolului al XIX‑lea. Este drept că, de prin 1964‑1965, s‑a derulat, timp de circa un deceniu, o perioadă de deschidere şi de destindere a societăţii româneşti, permisă de partidul unic aflat la putere, dar ea nu s‑a reflectat în toate sectoarele vieţii intelectuale. Între acestea din urmă, rămase oarecum închistate, au fost şi periodizarea istoriei şi succesiunea cronologică a epocilor istorice, încât Evul Mediu românesc a rămas defazat în raport cu mai toate istoriografiile din ţările vecine, ca să nu mai vorbim despre istoriografiile occidentale. Stereotipul impus demult, privitor la scrisul românesc înapoiat, întârziat şi modest, îi făcea pe mulţi exegeţi români să fie reticenţi în a considera că ritmurile româneşti de dezvoltare fuseseră corelate cu cele europene. Pe de altă parte, cenzura regimului comunist nu ar fi permis ca Stolnicul să fi fost declarat pe faţă drept „modern”. Dar este uşor de constatat dacă istoricul şi geograful Constantin Cantacuzino, alumn al Universităţii din Padova, a fost modern sau medieval. Nu este nevoie decât de studierea, fie şi parţială, a unor aspecte din conţinutul operei sale.
Se poate porni încă de la titlul cărţii menţionate: „Istoriia Ţărâi Rumâneşti, întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum, cum s‑au tras şi stă”. Se înţelege de aici că Ţara Românească a avut un alt nume „dintâi” (Dacia), că a mai avut un descălecat (afară de cel medieval), că a ajuns să fie stăpânită de alte puteri (decât cea romană) de‑a lungul timpului. Examinarea conţinutului „Istoriiei…” Stolnicului, închinată descrierii Daciei preromane, cuceririi romane, originii poporului român, romanizării, continuităţii de locuire şi numelui românilor este grăitoare în acest sens chiar şi prin subtitlurile sale: „Numele aceştii ţări den vechi cum îi era şi cine o stăpâniia; Stăpânitorii şi lăcuitorii aceştii Dachii cine au fost întâi; Traian Ulpie, puindu‑se împărat romanilor, au supus Dachia desăvârşit; De Dachia pe scurt… cât zic că au fost de mare şi cu ce părţi s‑au hotărât; Vlahii de unde să zic vlahi… şi mai ales de unde să trag ei”. Tematica aceasta a marilor probleme tratate de autor arată nu un cronicar, ci un istoric axat pe o probleme aflate în pas cu timpul său de la cumpăna secolelor al XVII‑lea şi al XVIII‑lea.
Autorul „Istoriiei…” defineşte sub aspect geografic şi istoric subiectul despre care vorbeşte: „Însă, de cătră amiazăzi, Dachia să hotărăşte cu Dunărea şi de cătră apus, zice Filip[1], cu apa ce să chiamă Patisul [Tisa], întru care hotară cuprindu‑să astăzi, zice, partea Ţării Ungureşti […] şi Ardealul şi Valahia (adecăte ţara aceasta) şi Moldova”. Apoi arată că vlahii trăiesc în toate aceste ţări, dar că cele două ţări româneşti cu putere politică românească au rezultat din împărţirea târzie a Daciei: „Apoi [după ce Transilvania fusese deja desprinsă] o împarte în doao, una de sus, alta de jos, îi zic; le zic şi mai mare şi mai mică; cea de sus, adecăte şi mai mare, Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulţi aşa, că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă şi doar unii den ardeleni rumâni[i], pentru că şi aceia şi ceştea numai când să întreabă: ce iaşte?, ei răspund: rumâni”. Deşi moldovenii se cheamă pe sine şi cu numele lor regional – adaugă Stolnicul – „şi ei sunt de un neam şi de un rod cu ceştia”, mai exact cu muntenii şi cu ardelenii. Mai departe, preluând ca argument o relatare a istoricului sas Laurenţiu Toppeltin, Constantin Cantacuzino reia aceeaşi idee: „Şi încă pentru că şi până astăzi vedem şi auzim, zice Topeltin, că de întrebăm pe un valah: Ce eşti?, el răspunde: Rumân, adecăte roman, ci numai au stricat puţin cuvântul, den roman zic rumân, iar acelaşi cuvânt iaste”. Importantă este şi înţelegerea corectă a romanizării, în Dacia şi în Europa: „Dachii aceia, carii era, învăţând de la romani limba letinească, pentr‑atâţea şi lor supuşi fiind, şi cu dânsa deprinzându‑se, o făcuse apoi că iaste a lor de moşie şi o au ţinut. Carea dupre aceia, mai pe urmă stricând‑o într‑acest feliu au venit şi au rămas, precum şi astăzi iaste; aşa făcând cum şi ispanii, şi galii, şi italianii, adecăte spaniolii, franţozii şi frâncii, că aşa le zic ei, au făcut. Care neamuri ei încă până astăzi n‑au a lor limbă, de feliul lor osebită, nici cea veche, ce oarecând vreodată vor fi avut, nu să ştie, ci dintr‑a romanilor ţin, rău şi grozav stricând‑o. Deci dară precum ispanii, galii, italii nu sunt romani, aşa nici valahii nu sunt romani”. Dacii, ca şi hispanii (celţii iberici), ca şi galii (celţii din Galia), ca şi italicii (locuitorii vechi ai Peninsulei Italice), au învăţat de la cuceritori limba latină, încât aceasta a devenit limba lor firească în ţara de baştină (limba „de moşie”). Dar apoi „au stricat‑o”, exact cum au făcut şi hispano‑romanii/ spaniolii, şi galo‑romanii/ francezii, şi italo‑romanii/ italienii. Călătorii şi martorii străini, trecători prin Ţările Române şi Transilvania încă în secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea, spun că româna este o latină „coruptă”, adică „stricată”. Stolnicul şi Dimitrie Cantemir sunt primii români care aşeză româna între limbile romanice mai importante, aşa cum făcuseră unii importanţi savanţi străini cu ceva timp înainte de ei.
În aceste pasaje se cuprinde o întreagă concepţie despre perioada veche a istoriei românilor, verificată de cercetările ulterioare. Remarc ideea unităţii politice vechi a romanilor prin provincia Dacia romană. Pentru Stolnic, românii nu mai sunt chiar romanii cei vechi, dar totuşi ei sunt, aşa cum au dăinuit la Dunăre şi la Carpaţi: „Valahii, cum le zic ei [istoricii străini, începând cu cei greci şi latini], iară noi [le zicem] rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i‑au aşezat aici în urma lui Decheval, după ce de tot l‑au supus şi l‑au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i‑au ţinut şi i‑au lăsat aşezaţi aici şi dintr‑acelora rămăşiţă să trag până astăzi rumânii aceştea”. Dacă nu am şti că este vorba despre un text al Stolnicului, l‑am putea încadra uşor între scrierile Şcolii Ardelene din Secolul Luminilor. Despre faptul că românii erau adevăraţi romani avea să scrie, aproape concomitent cu Stolnicul, Dimitrie Cantemir, pe care istoriografia l‑a încadrat de mult timp curentului preiluminist sau iluminist timpuriu. De regulă, specialiştii atribuie ideea romanităţii „pure” a românilor învăţaţilor Şcolii Ardelene, care au scris o istorie militantă, în conformitate cu idealul emancipării naţionale moderne a românilor transilvăneni. Dar, după cum se vede, această idee (din care componenta dacică nu era exclusă, ci subînţeleasă, pentru a evidenţia nobleţea poporului român) a fost susţinută în jurul anilor 1700, de către Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir. Dacii nu au pierit cu toţii în crâncenele războaie traiane – spun aceşti doi istorici – dar au rămas puţini şi au fost apoi copleşiţi prin romanizare.
Românii, crede Stolnicul, adică romanii, au avut o unitate a lor veche, genuină, întruchipată de Dacia. Români sunt romanii aşa cum au dăinuit ei la Dunăre şi la Carpaţi, pe teritoriul rămas unitar al Daciei. Aceasta s‑a împărţit ulterior (cândva, după înstrăinarea Ardealului) în două, „de sus” şi „de jos”, adică Superior şi Inferior. Apoi, autorul zice că aceste părţi se mai numeau „mare” şi „mică”. Dar, printr‑o metamorfoză situată destul de departe de adevărul istoric, continuă şi spune că cea de sus, care era şi mare, ar fi fost Moldova, iar cea de jos, care era mai mică, ar fi fost „Ţara Muntenească”, pe care doar locuitorii săi şi românii ardeleni o cheamă Ţara Românească. Nici sub aspect istoric şi nici sub aspect geografic nu este corect: Moldova era mai jos (adică mai spre vărsare) pe Dunăre, pe când Ţara Românească era mai sus (adică mai spre izvoare). Deşi Moldova era mai întinsă din punct de vedere teritorial, ea nu era numită în surse „cea mare”, ci Ţara Românească se bucura de acest nume, fiindcă era mai veche, mai bătrână, adică „mai mare” ca vârstă. Moldovenii nu‑i numeau pe munteni „rumâni”, fiindcă şi ei, moldovenii, erau tot români şi trăiau tot în ţară românească. Românii ardeleni îi chemau şi pe munteni şi pe moldoveni „rumâni”, dar pentru ei, care nu trăiau în ţară politiceşte românească, ci ungurească, prototipul ţării româneşti era Ţara de la sud de Carpaţi, aceea care îşi asumase misiunea de reconstituire a unităţii politice a poporului al cărui nume îl purta. Cronicarii moldoveni se află pe aceeaşi lungime de undă cu Stolnicul, iar Dimitrie Cantemir exprimă aceeaşi idee, dar cu alte cuvinte. Învăţatul prinţ moldovean îşi subintitula cu tâlc Hronicul vechimei a romano‑moldo‑vlahilor, publicat într‑o primă ediţie la Sankt Petersburg, în anul 1717, de la Naşterea Mântuitorului (sau 7225, de la Facerea Lumii). Aici, autorul afirmă clar, din primele pagini, că neamul romano‑moldo‑vlahilor „necurmat lăcueşte în Dachia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şi în Ardeal)”. Unitatea şi romanitatea apar însă exprimate peste câteva pagini, înainte de Prolegomena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării şi tâlcul de care spuneam mai sus: „Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s‑au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele[2] carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii cari de atunce într‑însa aşăzindu‑să, într‑aceiaşi si pănă acmu lăcuesc”. În lucrare Cantemir, ca şi Stolnicul, îi aşază pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc. Cu puţine decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi‑strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”, făcea şi el o pledoarie în acest sens. Ca să fie şi mai clar, Stolnicul scrie: „Vede‑să dară că toţi scriitorii ţărilor şi istoricii într‑aceasta să tocmesc, cum şi ţara aceasta [Ţara Românească], cuprinsă fiind cu Ardealul şi cu Moldova, îi zicea Dachia şi Ghetia”. Unitatea se vede clar, chiar dacă între români – ca în cazul tuturor popoarelor – sunt şi deosebiri: „Şi mai chiar [adică clar] vedem că rumânii din Ardeal, moldovenii şi ceştea den ţara aceasta [Ţara Românească], tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânşii mult să osebesc […] den amestecătura vecinilor lor”. Precizări de acest fel vin de mai multe ori în „Istoriia…”, autorul polemizând de fapt cu denigratorii, cu autorii care nu pricepeau trecutul românilor sau nu voiau să‑l priceapă (din cauza intereselor politice), în ciuda evidenţelor: „Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici [din Ţara Românească], ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într‑altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecătura altor limbi, cum s‑au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr‑o fântână au izvorât şi cură”.
Trecând peste frumoasa metaforă a fântânii, unii s‑ar putea întreba de ce – în viziunea Stolnicului – românii transilvăneni sunt „mai neaoşi” decât ceilalţi români. Pe de o parte, fiindcă autorul ştia că acolo, în Ardeal, fuseseră marile centre ale provinciei romane Dacia, că acolo fusese cel mai intens proces de romanizare. De asemenea, acolo erau păstrate cele mai multe urme: „Aşa dară, Traian au aşezat lăcuitori romani în Dacia, cum toţi istoricii adeverează şi aiave şi până astăzi în Ardeal, în multe locuri, să văd în pietri scrise epigramata şi altele în numele lui”. Dar mai era ceva: Transilvania conservase etnia romană, adică românească, prin aspectul ei de cetate naturală. Cei mai mulţi români găsiseră adăpost acolo. Stolnicul spune cu vorbele sale că Transilvania era şi este rezervorul etnic şi demografic românesc şi cetatea păstrătoare a neamului, de unde a pornit şi scânteia politică medievală: „Ardealul, înconjurat de munţi fiind şi loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vremea de trebuinţă fiind, plin de oameni era. Iar de când şi acolea osebită domnie iarăşi s‑au aşezat (de la Topeltin istoric, pre larg va neşcine afla), de unde şi Radul‑Vodă Negru aici în ţară au pogorât, precum letopiseţele cele de obşte arată”. Pentru Constantin Cantacuzino unitatea românilor este clară sau – cum ar spune, influenţat de limba italiană – „chiară”. Ardealul, înconjurat de cununa munţilor ca o cetate – idee care l‑a inspirat apoi pe Nicolae Bălcescu – „plin de oameni era”. Din aceşti „oameni” mulţi – de fapt români – când peste ei a venit stăpânirea străină ungară („osebită domnie iarăşi s‑au aşezat”), unii, conduşi de Negru Vodă, „aici în ţară au pogorât”.
Letopiseţul Cantacuzinesc vorbeşte de „descălecatul dintâi” al lui Traian şi apoi de al doilea descălecat, petrecut sub Negru Vodă. Este vorba despre două întemeieri echivalente, care au pus bazele unităţii româneşti. Toate aceste aspecte erau socotite de către istoriografia pozitivistă (de „Şcoala critică”) legendare, fantastice, rodul imaginaţiei populare. Gheorghe I. Brătianu a spulberat neîncrederea, arătând cu argumente indubitabile că tradiţia istorică privind descălecatul medieval dinspre Transilvania are temeiuri istorice solide. Iar Nicolae Iorga, după îndelungate cercetări, a revenit la ideile lui Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, exprimând unitatea românească eternă, de la romani încoace: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N‑aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l‑au uitat şi unii nu l‑au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”. Această Ţară Românească întinsă, aflată oriunde se găseau români, s‑a împărţit de la o vreme „în două domnii şi, alături, o stăpânire străină”. „Domniile” însemnau cele două „libertăţi româneşti” (prima, Ţara Românească şi a doua, Moldova), iar „stăpânirea străină” erau Transilvania cu Părţile Vestice (ajunse sub unguri), păstrătoare ale unei majorităţi etnice româneşti, dar fără putere politică românească. Convingerea legată de retragerea românilor timpurii înspre zonele de deal şi de munte, împădurite, înspre depresiuni şi podişuri, de conservare a lor în adăpostul natural care era Transilvania a fost demonstrată şi susţinută apoi de mari istorici precum Constantin şi Hadrian Daicoviciu sau Constantin C. Giurescu. Salvarea aceasta a localnicilor în cetatea naturală a Transilvaniei s‑a manifestat mai ales în perioada migraţiilor, când „barbarii” atacau pentru jaf mai ales regiunile deschise, neîmpădurite. Jaful sau preda era atunci principalul lor mijloc de viaţă a acelora care, spre deosebire de băştinaşii sedentari, „nu arau şi nu semănau”. Apoi, treptat, Transilvania a fost cuprinsă prin cucerire în Regatul Ungariei, între secolele XI şi XIII (circa 1050‑1200). „Stăpânirea străină” a devenit apăsătoare şi i‑a determinat pe unii conducători ai românilor, cum au fost voievozii Radu Negru şi Bogdan, să treacă munţii cu cetele lor, spre sud şi, respectiv, spre est şi să „descalece” ţări noi peste cele vechi existente. Istoriografia recentă a dovedit că aceste aserţiuni din vechile cronici şi istorii sunt reale, verificabile prin izvoare.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Note:
[1] Geograful german Philippus Cloverius (Cluwer), care a trăit între 1580 şi 1622.
[2] „Numerele” înseamnă la Cantemir „numele”.
Ioan‑Aurel Pop
