Cutremurul de pământ din 4 martie 1977 a avut loc la ora 21:22 şi a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter. Nicolae Ceauşescu se afla într‑o vizită în Nigeria, vizită care făcea parte dintr‑un turneu în ţările africane, turneu pe care îl va întrerupe odată cu aflarea situaţiei din ţară. Bilanţul catastrofei are următoarele componente: 1.570 de victime omeneşti şi peste 11.300 de persoane accidentate, peste 32.900 de locuinţe s‑au prăbuşit sau au fost grav avariate, lăsând aproximativ 35.000 de familii fără locuinţă. Pe lângă locuinţe, au fost afectate total sau parţial imobile aparţinând sistemului de educaţie, sanitar, comercial, cultural, administrativ, cât şi monumente istorice. Au suferit pagube importante un număr de 763 de întreprinderi aparţinând industriei, construcţiilor şi transporturilor, cu repercusiuni asupra producţiei, ca urmare a avarierii instalaţiilor şi utilajelor acestora. În agricultură au existat atât pierderi la baza materială, la construcţii agro-zootehnice, ateliere mecanice, silozuri, sere etc., cât şi pierderi de animale şi păsări. Pierderile au totalizat 2 miliarde de dolari. Nicolae Ceauşescu afirma că se vor construi în mediul urban suplimentar 20.000 de noi apartamente, urmând a fi sistematizate în jur de 20 comune grav afectate – din care 4 fiind comune suburbane ale oraşului Bucureşti – în care vor fi construite 10.000 de locuinţe.
Lungul şir de evenimente ce urmau să schimbe definitiv aspectul Bucureştilor este prevăzut prin următoarea declaraţie pe care Ceauşescu o face în cadrul aceleiaşi expuneri: „Pentru realizarea unei mai raţionale concentrări a diferitelor instituţii de stat şi obşteşti apare necesară construirea unui nou centru politico‑administrativ. De asemenea, se va trece la realizarea unor noi edificii culturale, ca, de pildă, Biblioteca Naţională, Muzeul de Istorie Naţională, Opera de Stat şi altele. Realizarea noilor construcţii de locuinţe, a noului centru politico‑administrativ şi a noilor aşezăminte cultural‑artistice trebuie să ducă la refacerea într‑o viziune nouă a capitalei noastre, pe baza afirmării, într‑o îmbinare armonioasă, a elementelor arhitecturii româneşti şi a cuceririi arhitecturii şi tehnicii construcţiilor pe plan mondial”.
La doar patru zile de la cutremur, Ceauşescu îi convoacă pe arhitecţii Octav Doicescu, Cezar Lăzărescu şi Constantin Jugurică în vederea prezentării soluţiei pentru noul centru politico‑administrativ ce urma să fie amplasat pe terenul bazei hipice a M.Ap.N. din str. Ştirbei Vodă, o zonă care nu presupunea demolări. Noul sediu, pe lângă funcţiunile specifice, urma să fie dotat şi cu o tribună destinată marilor demonstraţii. Decizia amplasamentului s‑a modificat în scurt timp, la 22 martie Nicolae Ceauşescu anunţând că noul edificiu urma să fie construit în dealul Arsenalului, iar pe lângă acesta un „număr important de edificii social‑culturale şi monumente de artă, care să confere Capitalei calităţi şi valori urbanistice arhitecturale superioare. Toate acestea urmează să fie construite pe baza unei concepţii noi, diferită de cea practicată în decursul ultimilor ani, care să împletească principiile de estetică şi construcţie moderne cu elementele arhitecturii tradiţionale romaneşti, astfel încât să se realizeze un stil specific, original, care să poarte atât amprenta geniului artistic al poporului nostru, cât şi pe cea a epocii de edificare a socialismului în România”. Se prevedea ca această lucrare ambiţioasă să fie demarată în anul 1978 şi finalizată până în 1984. Din acest material reies mai multe aspecte, în primul rând decizia de a realiza mai mult decât centrul politico‑administrativ, prin completarea cu componenta culturală. Un alt aspect este cel al creării unui nou stil arhitectural, idee asupra căreia Ceauşescu revine pe parcursul deceniului al nouălea, un stil care enunţă de fapt concepţia stilului realist‑socialist promovat de Stalin şi de care, se pare, Ceauşescu nu se poate desprinde.
La 7 martie, Ceauşescu decide stoparea oricăror demolări pentru că problema cazării, chiar şi provizorie, a celor demolaţi era mai grea decât îşi imagina conducerea centrală de la acel moment. Pentru persoanele sinistrate, ale căror locuinţe nu mai pot fi utilizate, s‑a stabilit să primească locuinţă mobilată, lenjerie, vesela, tacâmuri, pahare, îmbrăcăminte, câte 500 de lei de persoană pentru alimente dar şi posibilitatea, celor care doresc, de a pleca o săptămână în concediu. Pentru pensionari a fost propusă soluţia de a locui mai multe familii în acelaşi apartament, exceptându‑i pe cei cu copii.
De asemenea, este solicitată găsirea şi pedepsirea vinovaţilor prăbuşirii blocurilor construite recent şi care s‑au prăbuşit la cutremur, înlăturarea molozului rezultat de la dărâmături şi repunerea în condiţii de siguranţă a reţelelor edilitare.
În Comunicatul şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 7 martie 1977 apare următoarea menţiune: „În ce priveşte acţiunea de demolare a clădirilor grav avariate de cutremur, aceasta se va face ulterior, în cadrul activităţii normale desfăşurate de organizaţiile de construcţii şi în cadrul planului general de sistematizare a Capitalei şi a celorlalte localităţi”. Acesta poate fi considerat începutul procesului de distrugere a Bucureştiului, momentul zero al planului de schimbare a aspectului centrului oraşului sub pretextul planului de reconstrucţie în urma calamităţii.
Desfiinţarea muzeelor şi a caselor memoriale a fost una dintre soluţiile avansate pentru eliberarea unor spaţii pentru ministere. Iată cum vedea Nicolae Ceauşescu această problemă: „În legătură cu casele memoriale să găsim spaţii să le expunem, ca să terminaţi cu casele memoriale, acestea vor rămâne locuinţe şi această situaţie să fie în toată ţară. Pe acestea le punem în muzeu şi acolo spunem că este colecţia cutare, colecţia Zambaccian, pe spaţiul corespunzător, şi lichidăm cu toate muzeele. Atrag atenţia, ca să fie clar, că nu este vorba de o mutare provizorie, ci de a prelua spaţiile şi a le da pentru locuinţe, ceea ce se ştie că au fost clădiri în fond. Muzeul lui Coandă îl mutăm la Muzeul de Etnografie”.
Dacă în şedinţa C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. din 9 martie Ceauşescu se plângea că: „unii spuneau, într‑adevăr, să distrugem Bucureştiul. Iată ce oameni avem?! Şi, tovarăşi, într‑adevăr aceşti oameni trebuie să‑i scoatem din munca de răspundere, pentru că reprezintă un pericol felul lor de gândire”, la 30 martie 1977, el deschidea lucrările şedinţei Comitetului Politic Executiv a Comitetului Central al P.C.R. cu următoarea afirmaţie: „Să ştiţi că, dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos”. În fapt, o reiterare a ideii pe care o exprimase cu câteva zile înainte, la 22 martie, când discutase despre sistematizarea Capitalei cu arhitecţii şi inginerii: „Deci să nu ne legăm că trebuie demolate clădiri, ci trebuie făcută o sistematizare, ca să spun aşa, ca şi cum nu ar fi nimic, ca şi cum aţi lucra pe o zonă liberă”. Ne aflăm în faţa unei schimbări de poziţie la doar câteva săptămâni de la momentul seismului, când discursul anti‑demolări al lui Ceauşescu este total opus, fapt ce denotă o dualitate şi un caracter extrem de schimbător, aşa cum vom vedea în evoluţia ulterioară a evenimentelor.
Odată stabilită zona de sistematizare a Bucureştiului, imobilele avariate ca urmare a seismului au fost excluse de la reparaţii şi consolidări. Aceasta va rămâne ca definitivă zona Uranus, unde urma să se construiască noul Centru Civic.
În ajutorul autorităţilor din Capitală au venit un număr de 19 judeţe şi unităţi militare care au pus la dispoziţie unităţi de construcţii care au participat la repararea imobilelor avariate şi la ridicarea noilor blocuri de locuinţe. Se afirmă în continuare că au fost realizate modificări ale planurilor de sistematizare, astfel încât reconstrucţia „să se facă pe baza unor criterii noi, constructive, perfecţionate, într‑o concepţie arhitectonică superioară”.
Pe lângă aceste efecte imediate ale cutremurului, au existat şi urmări pe termen lung, cutremurul permiţându‑i lui Nicolae Ceauşescu să pună în aplicare un plan de sistematizare al Bucureştiului care va modifica aspectul centrului oraşului, prin dispariţia cartierelor Uranus, Unirii, Văcăreşti sau Vitan şi, cu acestea, a unor monumente de arhitectură precum Arhivele Statului, Spitalul Brâncovenesc, Institutul Medico‑Legal, Biserica Sfânta Vineri şi alte lăcaşuri de cult ortodoxe sau evreieşti şi construirea pe locul lor a unui nou Centru Civic ce avea în prim-planul său Casa Republicii. Prin demolarea cartierelor amintite a fost distrus un stil de locuire patriarhal, specific Bucureştiului.
▪ Muzeograf, Secţia Istorie Muzeul Municipiului Bucureşti
Cezar Petre Buiumaci
