„Noi nu eram nici fascişti, nici comunişti ab absurdo, noi căutam să salvăm existenţa poporului nostru şi a culturii noastre. Temeiurile noastre s-au dovedit juste. (…) Trebuia să avem credinţă. Să credem în forţa noastră morală, în inocenţa noastră în faţa istoriei. (…) Ne simţeam liberi, lipsiţi de orice ură, de orice intenţie de violenţă, şi de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile moştenite de geniul poporului nostru. Acesta era felul nostru de a fi naţionalişti”
„Când barbaria se instalează ca o dialectică,
apărarea culturii e o primă urgenţă…”
Virgil Ierunca
Numai memoria „este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală” scria Monica Lovinescu în Seismograme. Tot mai stringentă, necesitatea unei terapii a memoriei, recomandată de ea, se reconfirmă şi în consideraţiile istoricului Tony Judt asupra „prezentului ca epocă a uitării deliberate”. Domină, spune el, tentativa de „eliminare a bagajului intelectual al secolului trecut”, iar din „strategiile şi 
priorităţile ce se instrumentează în sfera culturii” apare „insistenţa perversă a contemporanilor (…) de a încerca din răsputeri mai degrabă să uite decât să-şi amintească”. Previzibil, refuzul sau întunecările la care e supusă memoria creează derapaje, stări de acută disonanţă în raport cu realitatea şi, desigur, reacţii pe măsură.
Pe asemenea coordonate se înscrie o situaţie, care, sub masca falacioasă, deloc inocentă, a unei pretinse corectitudini, pune în joc pretexte şi motivaţii contrafăcute, reeditând imunda cabală menită să-l discrediteze pe Vintilă Horia, singurul scriitor român căruia i se acordase prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Ar fi fost normal ca evenimentul, fără precedent prin anvergura şi onorantele implicaţii, să aducă în sufletul oricărui român o tresărire de satisfacţie. Dar lucrurile, din perspectiva regimului bolşevic de la Bucureşti, căpătau o turnură, nu doar opusă, ci şi aberantă. Succesul devenea instantaneu incomod, dăunător şi, în cunoscutul limbaj de lemn, era catalogat ca duşmănos. Aceasta pentru că autorul refuzase orice apropiere sau contact cu cei care forţaseră ţara să devină republică populară. Era opţiunea unei conştiinţe care îşi asumase ferm condiţia morală şi tragică a exilului, întemeindu-se pe înţelegerea faptului că existenţa lui şi a neamului său fusese traversată de un cataclism al istoriei. De altfel, mai târziu, scriitorul avea să explice temeiurile profunde ale gestului prin care refuza să accepte inacceptabilul: „O întoarcere nu mai era posibilă, în sensul că locul însuşi al întoarcerii dispăruse de pe hartă, fusese scufundat într-un infern schimbător la faţă şi la suflet şi, mai ales, după ce am înţeles că rolul partidului comunist, ca şi al tuturor celorlalte partide, supuse aceleiaşi ideologii, era distrugerea poporului român, trecerea lui din esenţă în inexistenţă, desfacerea lui de Fiinţă. Cred, după atâţia ani de confirmări, că e vorba de un genocid, foarte clar organizat, deghizat în revoluţie, cuvânt care nu mai spune nimic, făcând parte dintr-un proiect nu vital, ci mortal, şi care era destinat convertirii neamurilor în sclavii uniformizate, dezînsufleţite”.
Gândirea şi comportamentele în bolşevism au configuraţii faţă de care nu există abatere. Ca atare, în situaţia de mai sus, totul era previzibil. Atitudinea lui Vintilă Horia trebuia pedepsită cu întreaga mânie proletară. De vreme ce succesul nu servea clamoroasei propagande a ilegitimei guvernării comuniste, percepţia lui trebuia compromisă iremediabil şi în totalitate. Fără scrupule, s-au falsificat documente, s-a întocmit un dosar fictiv şi s-a declanşat linşajul mediatic. Însă efectul violentei campanii de presă a fost contrar celui scontat. Interesul şi notorietatea cărţii lui Vintilă Horia a crescut fulminant. Aceasta este, pe scurt, istoria asupra căreia, după decenii, ne reîntoarcem acum şi se va înţelege de ce. Unele istorii, se pare că şi aceasta, au uneori, tendinţa să se repete. Şi e foarte greu să înţelegem raţiunile în numele cărora se petrece acest îngrijorător fenomen.
Într-un posibil panteon al exilului literar, Vintilă Horia, ca şi Mircea Eliade, savant de autentică altitudine spirituală, are imaginea unui spirit renascentist. Romanele şi eseistica lui ating tulburătoarea „problemă a timpului” în consonanţă cu abordările unor Enstein, Bergson, Husserl, Heidegger, Heisenberg, Pauli, Matyla Ghyka sau cu ezotericii Evola şi René Guénon. Despre el totul poate fi exprimat în numai două cuvinte a căror complementaritate este totală: Credinţă şi cunoaştere. Şi totuşi…
Nu se stinseseră încă, în România şi Spania, ecourile prilejuite de manifestările organizate cu ocazia centenarului Vintilă Horia, când Alexandru Florian, director general al „Institutului Elie Wiesel”, pe un ton imperativ (cu ameninţări de rigoare în subsidiar) cerea primarului din Segarcea retragerea titlului de cetăţean de onoare acordat post-mortem scritorului Vintilă Horia. Textul e o reproducere ad literam a hotărârii nr. 11 din 21 februarie 1946 a Completului II de judecată al Tribunalului Poporului din Bucureşti (?!). Din el aflăm că foarte tânărul Vintilă Horia a „săvârşit infracţiuni de genocid contra umanităţii, e criminal de război, a fost şi fascist, şi legionar”.
Chiar şi pentru un neavizat în ale istoriei, înşiruirea aceasta este ineptă, total aberantă şi, evident, şochează. Parcurgând-o, am fost străfulgerat de gândul că, inflamat de elanuri vindicative, directorul semnatar, a comis (desigur, cu buna credinţă, care, vizibil, îi însufleţeşte fiecare sintagmă printată) o nevinovată translaţie de date? Nu cumva, avându-l în imagine pe Vintilă Horia, scrisese despre Horia Sima? Ori poate despre Corneliu Zelea Codreanu să fi scris? În fond, ce mare lucru! Metoda s-a utilizat cu bune şi apreciate rezultate şi atunci… când cu premiul! Cu alte cuvinte, e omologată. Metodele cunoscute, se ştie, sunt cele mai sigure. Şi apoi chiar dl Alexandru Florian a mai utilizat-o. Aici se întrevăd posibilităţi încă insuficient explorate. Astfel că acad. Basarab Nicolescu a fost silit să semnaleze şi să-i recunoască „eleganţa şi fineţea” cu care a ştiut să pună pe seama lui Vintilă Horia afirmaţii aparţinătoare lui René Benjamin. (Eroare Florianus est!) Asemenea rafinamente n-ar fi tocmai morale? O chiţibuşărie plicticoasă, exagerată şi obositoare ascunde pretenţiile astea cu moralitatea! Mai ales când există un precedent de care tocmai s-a amintit. Prin urmare, mergem înainte, pe drumul (e drept, cam învechit, dar…) deschis de partid! Doar de aceea ne orientăm după antecedente, dar şi după antecesori. N-ar trebui să pierdem din atenţie nici terminologia, cuvintele. Cuvântul, spunea Apostolul Pavel, este mai mare decât vederea. Ca atare, să facem abstracţie de ceea ce s-ar părea că se vede cu ochiul liber. Să examinăm doar unul dintre cuvântele cheie ale directoralei misive privindu-l pe Vintilă Horia. De pildă cuvântul fascism. Utilizarea lui preferenţială se remarca şi la alte personaje care, şi ele, făceau istorie, chiar prin anii ’46, când era cu Tribunalele Poporului. Ne amintim, nu? de Ana Pauker sau de Alexandru Nicolschi. Dar, când e vorba de anumite cuvinte, puţină rigoare nu strică. Şi, apropo de cel în discuţie (fascism), să apelăm şi la istorici. De pildă, la Keith Hitchins, profesor la University of Illinois (specializat în istoria României şi Europei de Sud-Est). Referitor la România interbelică, aflăm de la el următoarele: „Regimul pe care Antonescu l-a instituit la 27 ianuarie 1941 nu poate fi apreciat drept fascist. O definire mai nimerită ar fi aceea de dictatură militară. Spre deosebire de Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, regimul Antonescu era lipsit de o ideologie şi nu era sprijinit de un partid politic de masă. În locul unei justificări ideologice a existenţei sale, Antonescu a făcut din ordine şi siguranţă, pe care le considera indispensabile progresului oricărei societăţi, raţiunea de a fi a regimului său. (…) Scopul său a fost mai curând să clădească naţiunea pentru a o face capabilă să reziste tuturor pericolelor care aveau să-i apară în cale”. (Keith Hitchins, România 1866-1947, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 540)
În siajul citatului reprodus, încă o minoră nedumerire legată de susţinerile şefului de institut: dacă eticheta de fascism nu poate fi totuşi lipită nici asupra diabolizatului Ion Antonescu şi nici asupra regimului său (cu toate tarele şi întunecimile ce i s-au atribuit pe bună dreptate), înţelegem că cea mai proeminentă imagine a fascismului în România o încarnează Vintilă Horia, tânăr în formare, debutant în ale scrisului, abia ieşit din adolescenţă. Nedumerirea noastră continuă din cauza unui amănunt probabil minor: nici atunci şi nici mai târziu (devenit romancier şi publicist, scriind în mai multe limbi şi tradus în nenumărate tiraje, eseist, gânditor, universitar invitat să conferenţieze în cele mai prestigioase universităţi, personalitate de carură renascentistă), Vintilă Horia nu a aderat la nicio grupare politică. Dar să nu trecem nici peste o altă serie de problematici care, şi ele, sunt elocvente şi semnificative din punctul nostru de vedere.
În analiza făcută de Keith Hitchins se vorbea şi de potenţialele ameninţări şi pericole care au avut o influenţă considerabilă asupra societăţii româneşti. Revoluţia bolşevică din Rusia, ateismul şi agresivitatea ei potenţială au determinat orientările tinerei generaţii din interbelic spre dreapta. În conjunctura amintită, firesc, interesul a gravitat în jurul valorilor creştine. În logica acelor situaţii, Vintilă Horia mărturisea: „Noi nu eram nici fascişti, nici comunişti ab absurdo, noi căutam să salvăm existenţa poporului nostru şi a culturii noastre. Temeiurile noastre s-au dovedit juste. (…) Trebuia să avem credinţă. Să credem în forţa noastră morală, în inocenţa noastră în faţa istoriei. (…) Ne simţeam liberi, lipsiţi de orice ură, de orice intenţie de violenţă, şi de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile moştenite de geniul poporului nostru. Acesta era felul nostru de a fi naţionalişti” (v. Vintilă Horia, eseul Despre degradare şi risc)
Se pare că totuşi avem o problemă. Astăzi, a-ţi iubi, părinţii, strămoşii, graiul şi spiritul locurilor în care te-ai născut, te face nefrecventabil. Patriotismul a devenit aproape un delict. Dar nu cumva cei care s-au străduit să distrugă patriotismul au fost Lenin şi Stalin? Iată ceva care, în mod curios, nu dă nimănui de gândit. Cum şi readucerea în actualitate a demascărilor comuniste nu îngrijorează pe nimeni. Nu ştim căror cauze le-ar aduce servicii respectiva idee. Institutului „Elie Wiesel” în niciun caz. Poate doar domnului Alexandru Florian care, în curând, sunt convins, va fi copleşit de un val de recunoştinţă şi mulţumiri din partea prietenilor, admiratorilor şi a tuturor celor care, la Universitatea Alcala de Henares i-au fost studenţi lui Vintilă Horia. Mulţumită directorialei sale iniţiative (judecând şi după cele ce se întâmplă în presă, pe internet şi pe facebook), notorietatea scriitorului Vintilă Horia creşte de la o oră la alta. Aici, unde lectura pare ieşită din preocupări, cărţile lui acum sunt cerute şi de cei care, până mai ieri, n-au ştiut că a existat. Este şi aceasta o întoarcere acasă. Uneori, prea întârziatele acte ale dreptăţii îşi pot afla desăvârşirea şi într-un astfel de chip. Honni soit qui mal y pense!
