„In Tristia Hilaris, in Hilaritate Tristis.”
Giordano Bruno
Ray Bradbury, în 451 grade Fahrenheit, afişa programul distrugerii valorilor: „Luni ardem Miller, miercuri ardem Whitman, vineri – Faulkner”. Prozatorul Mirel Taloş şi‑a găsit titlul: Să ardă cărţile! Sunt, cu toatele, „gunoiul vechiului”. Literatura română este scoasă la tablă, examinată politic şi interzişi cei incorecţi, puşi iarăşi la colţ roşu. „Nerecunoaşterea valorii naşte monştri”, notează Const. Trandafir. Oamenii de apă, care iau imediat forma vasului Cancel Culture, sunt gata să rescrie tot, de la Biblie la V. Voiculescu. Să‑l rescrie şi pe Eminescu? Ei, e mai greu să vâri soarele‑n sac (vorba lui Ion Creangă), dar se tot încearcă. Nu‑i lipsit de dificultate s‑o faci, dar T.O. Bobe a încercat. Culmea ironiei, a luat un premiu Eminescu. Banii nu miros a flori de tei. După Caesar Vespasianus Augustus: „Pecunia non olet!”
Criticii de direcţie nouă, de‑constructivistă, vor să‑l vadă altfel: făcătură, fake. Ca istoricul dez‑unirii, Lucian Boia, pentru care Unirea e doar o ipoteză. Ce dacă Emil Cioran a scris: „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”?
Opera lui Eminescu, ni se spune, e a unui „organism uzat”. Să fie Rugăciunea unui dac (o capodoperă, după Cioran) expirată? Odă în metru antic – un semn de întunecare a minţii şi Scrisoarea a III‑a, şcolărească?
Un Scărlătescu (altul decât Mastercheful cu cuţite în dotare) contrazice ideea de poet nepereche. Găseşte trei: Creangă, Caragiale, Maiorescu. Doar că numiţii, trei, Doamne, şi toţi trei, n‑au fost poeţi, atâta tot. Alţi exegeţi scot la iveală poeme la care Eminescu mai avea de lucrat, ca să‑l elimine din canon. Ioanei Bot (Both) îi displace sintagma de poet naţional şi român (v. Eminescu – poet naţional român). Fiind canonic, e ilizibil, crede Bot (Both).
Multora le pică „adevărul” din bot că Eminescu e „frigid”, „mortificant”, „ilizibil” şi că‑i intangibil, fiind prea sus, pesemne. Dintr‑un sondaj stradal, ar fi aflat că niciun om simplu, dintre cei intervievaţi, nu era străin de Eminescu: ştiau câteva versuri măcar. Deci, nu‑i nici intangibil, nici ilizibil. Ca publicist, a fost persecutat şi de P.P. Carp, şi de liberali, neîntrecuţi nici azi în a huli, a batjocori. A fost demis din postul de revizor şcolar de un ministru liberal Chiţu (Cîţu, contemporanul nostru, scrie esee), pentru a‑şi aduce în locul lui Eminescu un ins din suită. Vă sună cunoscut?
Un personaj al meu, din romanul Strigă acum…, avea dreptate să spună: „Adevărul nu e la mijloc, ci deasupra”. Goma a provocat crize de ură şi de furie cu adevărul lui. România literară i‑a închis paginile, după cel mai „sângeros” adio: „Adio, Domnule Goma!”, de parcă murise. Iar Goma şi‑a purtat războiul, în numele adevărului, cu neînfricare şi risc.
Tot în R.L. (nr. 3, 1993), Zigu Ornea executa Omul. Tratat de filosofia creştină, vol. I, Ed. Timpul, 1993: „Valoarea acestui tratat filosofic este inexistentă”. Afirmaţii sub orice critice, cum i‑a spus Maiorescu lui Gherea despre micii restauratori, pe peronul gării din Ploieşti. Gherea nu are statuă de păstrat, în timp ce Goga e taxat „fazcist” (cum pronunţă Ion Iliescu, preşedintele). Blaga e pus la zid de liber‑pansişti, iar Saşa Pană e scos mereu din pălăria avangardistă. Dan Anghelescu e şi el taxat „fazcist” pentru că scrie repetat despre Vintilă Horia, care, da, ca să‑şi suporte cei 46 de ani de exil, l‑a transformat în literatură: Dumnezeu s‑a născut în exil. Operă deschisă, neavând alt acoperiş decât cerul.
Edgar Papu a fost acuzat de Gogu Rădulescu (România literară, 1986) că „propagă idei de extremă dreaptă”. N‑a primit drept la replică. Papu calomniat, Moşu Gogu reabilitat şi înscris în GDS. Să‑l pui pe eruditul cărturar Papu lângă N. Dragoş, pe Cezar Ivănescu lângă acelaşi Dragoş, pe Ion Gheorghe lângă… Ţociu şi Palade, treabă‑i asta? E creditat etic Ţărnea, că‑i talentuos; Nichita Stănescu, nu, că n‑are talent şi‑i continuu blamat pentru Roşu vertical.
Radu Cosaşu, drag mie ca „extremist de centru” (centrul său, desigur), ironiza „omul şi sindromul”. Mulţi au sindromul Călinescu. Domnul Ghiţă de la Craiova le are pe toate: sindromul Călinescu, dar şi sindromul literaturii române per total. Hasdeu? Pentru habilitatul prof. univ., Ghiţă, autorul sintagmei „naţionalism creator”, B.P. Hasdeu, e doar autor de proză porno. A tolera aşa ceva într‑o universitate şi a nu reacţiona e inconştienţă. Numai că se excelează în a tolera ce nu‑i de tolerat.
Un sindrom de tratat are şi domnul Florian (şi‑i tolerăm intoleranţa), fiul marxistologului Radu Florian. Domnul Florian nu‑l iartă ciclic pe Gyr, care a stat închis cam jumătate din viaţa de om matur. A avut parte doar de înfrângeri pentru credinţa sa şi s‑a rugat Cărţii: „Tu fii triumf/ Smulge‑mă, Carte, morţii şi durerii”. Nu i se iartă faptul că a colaborat la Glasul Patriei, revistă de propagandă destinată exilului, comandată de PCR. Gyr, în opinia mea, rămâne cel mai talentat poet al închisorilor. Şi el, nu altcineva, a înfiinţat Teatrul Evreiesc Baraşeum.
În vremi normale, Anton Golopenţia (nelegionar) făcea schimburi de scrisori cu Traian Herseni şi cu Ernest Bernea (legionari); tot Anton Golopenţia recomanda lucrarea lui P.P. Panaitescu (legionar), Interpretări istorice. Dialogul nu era blocat de o convingere de extremă dreapta. Să nu uităm că Mihail Sebastian a publicat în Cuvântul lui Nae Ionescu până în ultimul număr al revistei, interzisă de Carol II.
E cam de multişor poveste, nu? Acum, confraţii împărţiţi pe baricade luptă pe viaţa şi pe moartea celorlalţi. Cei mai duri hunteri ţintesc proza amprentată naţional. Uite că nemţii nu‑şi denigrează Heimatliteratur. Noi, da. Rebreanu şi Preda sunt mereu ţinte predilecte. Parantetic spus, mi‑a fost dat să aud, pe un canal, că personajul cel mai cunoscut din Preda este Ion. De Rebreanu! Mă mir că mă mai mir. Rebreanu e pe ducă din manuale, în favoarea lui Băjenaru cu Cişmigiu & Comp. Pentru clasele V‑VIII, recomandat e Florin Bican, autorul volumului Cântice Mârlăneşti, mici „poveşti cu rimă şi fără tâlc”. Or, mârlănia prinde şi se deprinde pe posturile televizuale.
Prolet‑scriitorii „turciţi” (cum îi numeşte Virgil Ierunca) sunt recompensaţi cu premii de excelenţă, ca D. Ignea, şef la ziarul Canalului morţii, Dunăre‑Marea Neagră. Când i‑am reproşat asta, Cezar Ivănescu, mereu inflamat, mi‑a urlat că mă dă în judecată. Totuşi, nu mi‑a plăcut deloc atunci când a fost numit proto‑anarhist.
Hingherii ideologici din timpuri ceauşii îşi pot repara volumele omagiale: pe Ceauşescu îl şterg, îl pun în loc pe Ştefan cel Mare şi iau premii, după câte ştiu, şi mai generoase. Multe ciudăţenii se pot afla din culisele premiilor literare. Şi sunt în acord cu Nicolae Panaite, care constată, în Expres cultural, că sunt în USR „susţineri pentru unii în detrimentul altora”. Buba e spiritul critic. La noi, în Târgul Ieşilor, Dulcele, atmosfera e salubră, în continuare, pentru profitorii realismului socialist, cărora li s‑a asigurat o existenţă prelungită şi confortabilă de şefi ai „punctelor de cultură”. Ca bonus, sunt cetăţeni de onoare. S‑au mai împrumutat şi din Valahia. Probabil doamna Ioana Diaconescu a fost crezută când s‑a mărturisit fiică sau nepoată a lui Ştefan cel Mare. Altfel de ce ar fi fost aleasă cetăţean de onoare al Ieşilor?
Ştiu de la Theodor Codreanu: când a fost vorba să se acorde titlul de cetăţean de onoare al municipiului Huşi, unde s‑a născut, lui Costache Olăreanu, un consilier s‑a opus, pe motiv că el n‑a auzit de Olăreanu. Pe cale de consecinţă, Olăreanu nu există! N‑ai cultură, n‑ai opinie, obişnuia să repete la cursuri Mihai Drăgan, deocamdată ultimul eminescolog al Universităţii „Al.I. Cuza”, sacrificat postdecembrist de cabala mediocrilor.
Christian Schenk se simte nedreptăţit (pe dreptate!) de USR şi de ICR. Pentru că propagă cultura română de 50 de ani, fără a confunda cultura cu culturnicii. Şi nu cred că a vrut să‑şi dea demisia din USR, Filiala Iaşi, unde e respectat şi apreciat pentru realizările sale. Despărţirea, retragerea, demisia din munca de traducător cu har e o metaforă. Cum altfel? Schenk a promovat aproximativ 380 de autori români, clasici şi contemporani, în antologii. Procesul de difuzare al celor 150 de cărţi de autori români este în dinamică. Nu cred să existe un premiu pentru traducători ca el. Şi de ce ar fi blamabil să‑ţi spui deschis opinia despre situaţia reală a actualităţii literare? Cum ar fi ca USR să aibă secţia sa de traducere şi promovare a literaturii noastre în străinătate. Că ICR ştim cum şi pe cine promovează.
Herta Müller a fost nobelizată pentru că a trântit uşa literaturii române. Când i‑a murit mama,Virgil Ierunca n‑a putut veni în România. Nici n‑a ştiut că a murit. Poşta i‑a returnat mandatul cu menţiunea decedată. N‑a trântit uşa culturii române. Şi nu s‑a sfiit să afirme că Iorga e „un Erasmus al Balcanilor”. În Creangă, Ierunca a văzut un Hesiod. Steinhardt l‑a comparat pe Caragiale cu Rabelais; pentru el, Luceafărul era „Faustul românesc”. Iată că un evreu poate fi cel mai bun român, iar un român get‑beget poate fi anti‑român, după cum bate vântul.
Oare Aura Christi sau Radu Ulmeanu nu pot primi premiul unei luni a anului, în valoare de aproximativ 300 de milioane lei vechi? Oare Lucia Negoiţă nu poate aspira la un premiu la Ipoteşti? Nici Şerban Codrin Denk sau Virgil Diaconu? Un nesupus nu ajunge sus.
Trăim vremi antibeletriste, cum le‑a numit C. Stere, absent din manuale. Nu se mai poartă atitudinea morală? Cam da. Cum am mai spus, e mai uşor să‑i scuipi pe înaintaşi, supunându‑te blestematei corectitudini politice, ca să salţi tu deasupra. Ideologia asta neomarxistă ne duce spre iraţional, spre absurd, e teribil de distructivă, dar e suficient s‑o iei în braţe şi poţi să ajungi la vârful ierarhiei literare.
Cei care, în urmă cu 30 de ani, vedeau în sertar spaţiul libertăţii de gândire şi nu îngenuncheau la auzul discursului ceauşist, sunt ameninţaţi acum de ceea ce se cheamă political correctness. Cancel Culture e şi mai aspră, dacă Shakespeare a devenit rasist antisemit, Romeo şi Julieta – psihopaţi, iar preoţii – criminali. De la Christian Schenk ştiu că nici Lorelay nu se simte mai bine. Şi, cum de departe se vede mai bine, Eugen D. Popin, redactorul-şef al revistei Alternanţe, îmi scrie: „Dragă Magda, de ce vor cioclii să‑l înmormânteze pe Eminescu lunar? Că eu nu am auzit Niciun Cioclu Teuton să vrea să‑i înmormânteze pe Goethe, ori pe Schiller, ori pe Thomas Mann”. Cauza: firfirici, steluţe şi petliţe aurite, crede poetul Evanescenţelor.
Ce se poate face contra barbariei?, se întreba în Bucovina literară (1‑2‑3, 2022) Matei Vişniec, referindu‑se la altfel de barbarie: a războiului de la hotarele noastre prescurtate de barbari. Soluţia e dată: Să avem curajul întrebării, dar şi al răspunsului.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
