Biolog specializat în microbiologie şi patologie celulară, după impresionanta colaborare în laboratoarele vestitului cercetător premiat Nobel, profesorul George Emil Palade, doamna Maya Simionescu ne reaminteşte de fiecare dată că celula este o lume fascinantă, cu reguli ce ne pot fi exemplu şi în viaţa de toate zilele. Director al Institutului de Microbiologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu”, fost vicepreşedinte al Academiei Române şi acum preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Biologice, invitata noastră ne poate purta din vârful muntelui până în întunericul peşterilor şi de acolo până în miezul celulelor, într‑un domeniu atât de vast pe care‑l aprofundează în fiecare zi, împreună cu toţi colegii săi, cercetătorii.
Mihaela Helmis: Între ştiinţele pe care omul, în încercarea de a se cunoaşte, le‑a dezvoltat, domeniul acesta larg al biologiei v‑a captivat şi în ce vă priveşte şi în ce ne priveşte, iar acum, coordonând această impresionantă alcătuire de institute de biologie şi secţia de specialitate a Academiei Române, cred că trebuie, doamnă academician Maya Simionescu, să ieşiţi cumva din zona de confort, aceea a lumii în care v‑aţi cufundat în cercetare, pentru a trata, evident nu doar administrativ, marile teme pe care le‑aţi abordat în pas cu lumea, în pas cu cercetarea de cel mai înalt nivel de pe plan mondial.
Maya Simionescu: Într‑adevăr, Secţia de ştiinţe biologice a Academiei Române e una foarte interesantă şi diversă. Pentru că biologia este ştiinţa despre viaţă, iar viaţa este atât de diversă! Membrii secţiei noastre sunt specialişti în diverse domenii ale biologiei. În secţie sunt 13 membri: biologi, zoologi, microbiologi, biochimişti, neurobiologi, specialişti în biologie celulară, patologie celulară ş.a.m.d. Dacă am avea mai multe locuri, ar fi mai mulţi specialişti, dar aproape tot ceea ce cuprinde ştiinţa noastră este reprezentat în această secţie prin nişte biologi remarcabili prin studiile lor efectuate până acum.
Nu vorbim numai despre specialitatea dvs., biologia celulară, ci şi despre ştiinţele vieţii care sunt reprezentate aici şi care încearcă, prin aceşti specialişti, să rezolve teme majore ale existenţei.
Exact. Asta încercăm. Secţia a avut şansa să aibă doi preşedinţi profesori de biologie, profesorul Gheorghe Zarnea şi prof. Botnariuc, pe care i‑am iubit foarte mult şi i‑am stimat pentru ştiinţa lor şi pentru cunoştinţele lor. Au fost nişte preşedinţi de secţie excepţionali; ei au reuşit să coordoneze toată activitatea aşa cum încerc s‑o fac şi eu acum. Pentru că secţia noastră are patru institute: Institutul de Biologie, Institutul de Biochimie, Institutul de Speologie, care are şi o filială la Cluj, şi Institutul de Biologie şi Patologie Celulară. Avem, aşadar, patru institute care au proiecte diverse, care se pot aduna, se adună în marea ştiinţă a biologiei. Până la urmă, dacă vreţi, totul e biologie. La aceste patru institute, în secţie se mai adaugă un Centru de cercetare. Mie mi se pare foarte interesant. De aceea l‑am şi dorit, şi l‑am alăturat; este vorba de colectivul de cercetare de la Muzeul Grigore Antipa, care a introdus o metodologie modernă şi o tehnologie modernă de biologie moleculară în studiile de specialitate, ceea ce mie mi s‑a părut remarcabil.
Ca o continuitate, cred, domnul Dumitru Morariu este membru al secţiei.
Da! Este directorul Institutului de Biologie. Pe lângă cele patru institute, secţia mai are şi nişte comisii importante, foarte importante după mine: Comisia de Oceanologie şi Limnologie, care se ocupă cu apele interioare, exterioare; apoi Comisia pentru organisme modificate genetic, iarăşi, o comisie foarte importantă, condusă de un membru al secţiei noastre – academicianul Octavian Popescu, care are o misiune „la zi”, ca să spunem aşa, pentru că mereu sunt întrebări apropo de aceste organisme modificate genetic, cât, cum şi când putem să le folosim fără să impieteze cu nimic viaţa.
Ne‑am cam temut de aceste organisme modificate genetic, mai ales când e vorba să fie introduse în alimentaţia noastră.
Exact. S‑a dovedit totuşi că unele sunt fără probleme. Mai există şi Comisia pentru monumentele naturii, foarte importantă şi aceasta, pentru că dă avize şi pentru activităţile economice, colecţia de ciuperci şi de alte bunuri din lumea biologică; de asemenea, pentru problemele cu urşii, cu ursul brun ş.a.m.d. Comisia monumentelor naturii, cu minunatele noastre comori care sunt parcurile naturale, cum e Parcul Retezat, de care ar trebui să avem mai multă grijă. Această minunată diversitate în care existăm a făcut ca proiectele noastre să se concentreze pe probleme sociale şi pe probleme ale vieţii noastre de zi cu zi. În primul rând, pentru toate institutele noastre problema este cercetarea fundamentală de bună calitate; al doilea lucru, la fel de important, e pregătirea viitoarei generaţii de cercetători. Există Şcoala doctorală a Academiei Române care, după mine, este o şcoală foarte bună şi foarte serioasă, post doctoral. De mare importanţă e cercetarea de zi cu zi în care lucrăm noi, alături de tinerii noştri, pentru că se învaţă cel mai mult aici. Îmi pare foarte rău că există această concepţie că nu se face cercetare în ţară, că nu trebuie să investim în cercetare. E teribil de greşită concepţia că putem importa rezultatele cercetării. Nu este aşa. Chiar dacă imporţi date, trebuie să se găsească cercetători pregătiţi să înţeleagă ce importă. Aşa încât nu se poate importa dacă nu ai tu o bază bună de cercetare în ţara ta.
Este un domeniu în care, cu siguranţă, ştacheta noastră, a dumneavoastră, este la acelaşi nivel cu cercetarea de pe plan mondial.
Sigur. Sunt complet de acord să colaborăm cu cei din străinătate, să ne aliniem proiectelor din străinătate importante şi să le aducem în ţara noastră, dar mai ales să beneficiem de fonduri de cercetare, dacă s‑ar putea pe cinci ani şi nu cum se acordă acum numai pe trei ani. Cei care intră în cercetare trebuie să aibă chemare. Aceia sunt cercetătorii buni.
Şi să accepte şi evaluările…
La cinci ani ar trebui ca orice cercetător să fie evaluat şi să vadă dacă i se potriveşte ceea ce face. Nu zic mai repede. Eu sunt pentru un control reglementat, de rezultate şi de performanţă a cercetătorului. Revenind la institutele noastre, Institutul de Biologie are 67 de cercetători şi media de vârstă este 43 de ani. Şi asta e cam în toate institutele noastre, ceea ce mi se pare foarte bine. Au făcut recent un laborator de Inteligenţă Artificială în biologie. E un semn că vrem să ţinem pasul cu cercetarea modernă. Au fost identificate specii noi din fauna, din flora României; a fost publicată, de exemplu, Cartea roşie a nevertebratelor, coordonator fiind academicianul Dumitru Murariu şi doamna dr. Sanda Maican. Cartea a apărut la Editura Academiei Române cu participarea unui număr de 49 de cercetători. Alt institut performant este Institutul de Biochimie care are cercetări importante, de o evidentă originalitate, în ştiinţele vieţii, în ştiinţele moleculare ale vieţii.
Şi mai este unul pomenit recent de dl academician Marius Andruh, la întâlnirea între biologie şi chimie, care, cu o contribuţie din ambele părţi, ar putea să ducă la lucruri şi mai interesante din punct de vedere teoretic şi practic.
La ora actuală cercetările tind să fie interdisciplinare, multi‑disciplinare, le zicem cum vrem, dar în orice caz nu se mai poate face cercetare liniară. Institutul încearcă să înţeleagă şi are proiecte foarte frumoase: cum se recunosc celulele, care sunt moleculele care fac aşa încât celulele să se înţeleagă una cu alta, să discute, să dialogheze; cum semnalizează pericolul, cum semnalizează fericirea… Cum comunică între ele celulele.
Asta cred că era una dintre temele pe care şi dvs. le‑aţi cercetat.
Este o temă internaţională în momentul acesta, pentru că şi noi… nu că ne inspirăm, dar cercetarea are un mers în lume mai mult sau mai puţin egal. Şi noi, şi alţii în lume lucrăm proiecte care se impun de la sine. Vine întrebarea! Pentru că orice rezultat în ştiinţă aduce o întrebare. Şi, cum am învăţat cât am învăţat până acum despre celule, molecule, ţesuturi, organe, acum am ajuns la un nivel în care vrem să înţelegem cum vorbesc unele cu altele, cum îşi semnalizează pericolul, pentru că există molecule care duc informaţia între celule şi între ţesuturi, deci între organe, aşa încât ne ţin pe noi cât mai echilibraţi şi fericiţi.
Să ne reamintim că sunt 200‑300 de tipuri de asemenea celule care trebuie cunoscute pentru a le înţelege funcţia, funcţionalitatea şi modul de comunicare.
Exact. Cifra de 200‑300 e foarte impresionantă! Vorbim despre tipuri de celule, dar ele există în milioane şi milioane de exemplare în organismul nostru. Pe lângă aceste milioane de celule avem şi milioane de bacterii cu care convieţuim. Unele, cum se ştie, rele, altele bune.
Şi pe toate, nu avem încotro, trebuie să le cunoaştem şi chiar sunt teme de cercetare pe care dvs. le aveţi în grijă.
Chiar de aceea zic eu şi de aceea cred că se şi numeşte cercetarea noastră cercetare fundamentală, pentru că trebuie să le cunoaştem. E cercetare de bază. Nu te poţi lupta sau nu te poţi îndrăgosti de o celulă dacă nu o cunoşti, dacă nu ştii ce se întâmplă cu ea, dacă nu vezi dacă ea e folositoare sau din contră. Cunoaşterea este cel mai important lucru. Dacă nu le cunoaştem, n‑o să putem avansa cu nimic în rezolvarea problemelor sociale. Şi o să revenim la asta. Acest Institut de Biochimie are în perspectivă să detecteze biomarkeri care sunt importanţi în diagnosticul precoce al cancerului de piele. Dau un exemplu: cercetătorii vor să dezvolte nişte kituri cu care să pună în evidenţă virusul hepatitei B, C şi D. Deci, e vorba de lucruri foarte importante social şi medical vorbind. În plus, să nu omitem un alt aspect: avem în cadrul Secţiei de ştiinţe biologice Institutul de Speologie, foarte interesant, cu o filială la Cluj.
Cel căruia Emil Racoviţă îi punea bazele.
Exact. Şi‑mi pare bine, Clujul respectă foarte mult – ca şi Bucureştiul – memoria lui Racoviţă. Acolo colegii noştri au nişte proiecte, iarăşi, foarte importante, unul fiind legat, de pildă, de comportamentul experimental. Sigur că e cercetare fundamentală, folosesc nişte larve de salamandră, le cresc într‑un laborator subteran în Peştera de la Cloşani timp de două luni şi văd cum reacţionează la lumină sau în lipsa luminii, la hrană sau în lipsa hranei. Sunt experimente foarte interesante pentru a înţelege evoluţia şi comportamentul uman. Cercetătorii au un proiect interesant despre extincţie şi evoluţia biologică. Ei caută răspunsuri la nivelul unor molecule ancestrale. Aici au o bază de date foarte importantă cu urşii de peşteră şi dieta acestora. Această bază de date o folosesc în condiţii climatice diferite şi e foarte importantă, pentru a înţelege dinamica omului, reconstrucţia dinamicii omului, ca şi a altor mamifere. Şi, în sfârşit, ajung la institutul de care mi‑e teamă să nu vorbesc prea mult, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară…
… care se dezvolta, spuneam, pornind de la un vis al dvs. de a înţelege fiziologia şi mai ales patologia bolilor cardiovasculare.
Exact. Aici avem circa 65 de cercetători, 70% sub 40 de ani, ceea ce e un semn bun; am un sentiment special pentru aceşti tineri care, în condiţiile dificile de a lucra în cercetare la noi în ţară, aleg totuşi să facă cercetare. Ei sunt tinerii cei mai preţioşi; fac, prin alegerea lor, cercetare, deci asta vor să facă şi vor reuşi.
Nu e mai puţin adevărat că îi încurajaţi să accepte şi să urmeze burse în străinătate şi fiecare, ca şi dvs., la vremea respectivă, se întorc cu ştiinţa acumulată, dar şi cu ştiinţa de a face cercetare! Un mod de lucru pe care apoi sunteţi gata, liberi, dispuşi să‑l implementaţi şi aici, pentru că lucrurile aşa merg mai departe, prin puterea exemplului.
Absolut. Din acest motiv susţin că e foarte importantă colaborarea cu colegii din străinătate, e important să‑ţi ţii proiectele în pas cu lumea modernă. E o modă şi în ştiinţă, ca şi în alte domenii. Şi se cuvine să ţii pasul. Într‑adevăr îi încurajez pe tinerii cercetători să meargă la burse. Sunt foarte mulţi tineri la noi, în special tineri care merg la congrese, la specializări; încerc să‑i trimit cât pot mai mult. Şi lor le place. Pentru că e singurul mod în care noi ne expunem ştiinţa; şi e foarte important să vezi cum e privită de alţii, pentru că evaluarea ţi‑o face societatea ştiinţifică. Aceea e adevărata evaluare. Poţi să publici oricât de multe lucrări, dacă societatea ştiinţifică din jur şi cea specializată nu te citează, nu consideră că rezultatul este important, înseamnă că ai o problemă. Şi dacă ai o problemă, trebuie să o corectezi. În orice caz, recunoaşterea este semnul nostru bun; suntem pe linia bună, suntem pe cercetare modernă, bună.
Deci, verigile ar fi: identificarea temei, proiectul, recunoaşterea importanţei sale, dotarea cu… ceea ce duce mai departe cercetarea, şi comunicarea rezultatelor. Dacă am pierdut vreo verigă, vă rog să mă corectaţi.
Nu, aşa este. Şi mai e ceva: să fii constant în tema pe care lucrezi. Trebuie să fii recunoscut prin ceva anume. Nu poţi să treci să lucrezi astăzi un proiect, mâine alt proiect cu totul diferit, să obţii câteva rezultate aici, câteva dincolo. Sigur, şi asta e tot cercetare, dar este foarte important să mergi pe o temă. Îl ofer ca exemplu pe profesorul George Palade, care exact asta a aplicat: să mergi pe o temă, s‑o urmăreşti şi să intri adânc în tema respectivă, să nu mergi la suprafaţă, să mergi în adâncime. Pentru că fiecare rezultat e o nouă întrebare. Nu există un rezultat final. Finalul este întrebarea următoare. Profesorul Palade…
Pe care l‑aţi evocat atât de impresionant şi de cald la aniversarea din toamnă de la Academie…
Da, pentru că este un om extraordinar. Profesorul Palade a descoperit ribozomii; e o descoperire importantă, mare, în jurul anilor ’50, alături de alte organe celulare. Atunci toată lumea a vrut să colaboreze cu el, să vină unul din neurobiologie, unul din biochimie, să lucrăm în colaborare, şi n‑a acceptat. Profesorul Palade, după ce a descoperit aceste particule negre, osmeofile, ataşate de nişte membrane în celulă, putea să zică: „Se găsesc la toate celulele, să vedem şi la celula aia sau aia…”. Dar nu! El a vrut să urmărească mai departe ce fac ele, care e rolul lor în celulă, şi a început cu întrebarea următoare: dacă particule apar în toate celulele, înseamnă că trebuie să aibă un rol important. A continuat cu nişte experimente excepţional de inteligente; experimentul trebuie să aibă ceva inteligent în el. Cunoscându‑i exemplul şi rezultatele, reafirm: trebuie să fii cunoscut printr‑un domeniu în care ai apărut cu cele mai multe lucrări bune, şi atunci te recunoaşte societatea.
Aici e vorba despre indexul citărilor internaţionale, care sigur ar fi un criteriu în acceptarea, în primirea între membrii corespondenţi sau membri titulari ai Academiei, dar şi în ce îi priveşte pe cercetătorii în dezvoltare, sunt la fel de importanţi.
Unul dintre…
Iar a comunica, sigur, se învaţă. În ce vă priveşte, în afară de coordonarea impresionantă a unui institut şi a unei secţii a Academiei Române, ce anume aţi comunica? Pentru că, trebuie să mărturisesc, aveţi în faţă o adevărată cercetare, în detaliu, a Secţiei de cercetare academică pe care o conduceţi. În plus, în laboratoarele institutului N. Simionescu despre ce ne vorbiţi?
O să vă vorbesc despre ceva care mi‑e foarte apropiat de suflet, sunt nişte proiecte absolut palpitante. Este vorba de terapii ţintite. De pildă, terapia ţintită pentru reducerea arterosclerozei. Ce vreau să spun cu asta?
Medicină personalizată!?
Absolut! Şi numai asta o să ne ducă la medicina personalizată. Proiectul este palpitant. Cauţi şi găseşti o moleculă, o proteină care are un rol foarte important, chiar major, în debutul aterosclerozei. În primul rând, trebuie să o găseşti. Ele sunt multe, dar trebuie să găseşti două‑trei dintre cele mai importante în debutul formării plăcii de aterom. După care vrei s‑o ţinteşti, s‑o anihilezi, s‑o reduci la tăcere. Deci, molecula aceea care e foarte activă să formeze placa de aterom sau să ducă la ateroscleroză, molecula respectivă vrei s‑o ţinteşti. Este vorba despre ţintire foarte bine direcţionată, ca să reduci la tăcere această moleculă. Şi, într‑adevăr, noi avem nişte proiecte în institut, şi un laborator foarte active. Toate persoanele din colectiv sunt foarte harnice şi extraordinar de inventive. În laborator s‑au găsit asemenea molecule pe suprafaţa unor celule bolnave din placa de aterom. Şi atunci colegele mele s‑au gândit să le ţintească. Cum să le ţinteşti? În primul rând, îţi trebuie un cărăuş. Îl ţinteşti cu un medicament, bineînţeles, sau cu un inihibitor.
Aici e locul colaborării cu domenii mai largi.
Da, sau introducerea domeniului mai larg la tine în institut. Şi noi l‑am introdus la noi în institut. Ce am făcut? Colaboratorii mei au găsit nişte nano‑particule, nano‑cărăuşi să zicem, în care poţi să introduci un medicament sau un inhibitor, iar pe suprafaţa nano‑cărăuşului pui o moleculă care se duce la adresă. Pui o moleculă care recunoaşte molecula bolnavă şi se poate duce direct la adresă.
Este impresionant şi ne simţim fiecare dintre noi cumva prinşi în acest val care ne dă speranţa că, dacă vom avea o asemenea suferinţă, se va găsi şi soluţia pentru fiecare dintre noi. Cât de departe este în aplicarea pe persoane cunoscute, din preajma noastră, a unui asemenea nivel de tehnică, tehnologie, ştiinţă?
Nu este departe şi asta vine ca răspuns la munca noastră. Încă o dată, este ştiinţă modernă şi la noi în ţară, şi în lumea întreagă; toată lumea lucrează cu asta şi toată lumea vrea aşa ceva. Deci, vă gândiţi, să pui un antiinflamator pe care în loc să‑l iei ca tabletă sau injectabil şi să se ducă în tot corpul, mai degrabă îl pui într‑un cărăuş care‑l duce la ţinta pe care o vrei. Noi avem aceste studii pre‑clinice, dar contează conceptul, contează ideea şi conceptul, şi dacă ai conceptul clar în minte, e posibil să fie aplicat. Şi dacă l‑ai făcut pe animale, şi la noi experimentele s‑au făcut deja pe animale cu ateroscleroze avansate, şi dacă reduce inflamaţia, reduce ateroscleroza, înseamnă că eşti pe drumul bun.
Sunt atâtea lucruri interesante şi cuvinte‑cheie care ne‑au stârnit imaginaţia şi speranţa; este şi punctul în care simţim bogăţia pe care o aveţi în secţia dvs. şi vă mulţumim, doamnă academician Maya Simionescu, pentru toate acestea, urmând, de bună seamă, să ne mai întâlnim.
Cu siguranţă! Pentru că mai avem o preocupare importantă, după părerea mea, şi un proiect important este legat de ceea ce se întâmplă cu inima post‑infarct. Avem o colaborare foarte bună şi un proiect împreună cu profesorul Vinereanu şi cu doctorul Şchiopu de la Târgu Mureş, şi de la Bucureşti. Ei au un blocant care, am putut să dovedim!, reduce inflamaţia post‑infarct. Cred că e foarte important! Toate proiectele noastre arată câteva lucruri: în primul rând, dimensiunea socială a proiectelor din secţia noastră, a proiectelor de cercetare de biologie. Toate au o dimensiune socială, tot ce v‑am spus e legat de problemele actuale ale societăţii moderne, inclusiv ale societăţii româneşti.
Sunt achiziţii, sunt probleme pe care le‑am strâns în timp şi pe care n‑aveţi decât să le rezolvaţi!
Al doilea lucru care cred că e important: tot ce v‑am spus arată că cercetarea fundamentală românească din Academia Română e activă, are o viteză ca oricare cercetare fundamentală, dar e singura cale pentru rezolvarea problemelor sociale pe care le avem azi şi pe care o să le avem şi mâine.
Vă mulţumim şi, aşa cum am promis, revenim la dvs. Este cazul s‑o facem în fiecare din punctele în care se găsesc soluţii, dar de care trebuie să ţină cont şi alţii. Comunicându‑le, s‑ar putea să avem succes. Să aveţi!
Vă mulţumesc şi eu pentru încrederea în Institutele Academiei Române.
Mihaela Helmis în dialog cu Maya Simionescu
