„Sine ira et studio.”
Cornelius Tacitus, Annales, I, 1
„În războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde ajunge armata sa. Altfel, nici nu poate fi!”
Stalin către Tito, aprilie 1945
Ziua de 23 august 1944 a fost una, prin implicațiile sale, mai lungă decât veacul, un moment astral datorat curajului și hotărârii Regelui Mihai. În 1916 și 1918 România cunoscuse momente de mare cumpănă, când existența ei a fost salvată de Regele Ferdinand şi Regina Maria. În 1940, Carol al II‑lea nu a mai fost la înălțimea predecesorilor săi, țara fiind adusă pe marginea prăpastiei. A urmat „salvatorul mesianic” Ion Antonescu și campania sa dezastruoasă din Est. În 1944 România se afla din nou pe marginea prăpastiei, iar saltul în abis dorit de Antonescu a fost oprit la timp de Regele Mihai. În ciuda tăvălugului Armatei Roșii și a deciziilor de la Teheran, la 23 august 1944 s‑a înregistrat prima rezistență la sovietizare și singura desprindere reușită din alianța cu Germania nazistă. Un dezastru național a fost evitat, au fost salvate numeroase vieți, iar războiul a fost scurtat semnificativ. În condițiile instaurării totalitarismului, perspectiva asupra acestui moment istoric a cunoscut o serie de deformări impuse de ideologie, Actul de la 23 August fiind prezentat succesiv drept „lovitură de stat”, „răsturnarea de la 23 August” (Lucrețiu Pătrășcanu), „eliberarea țării de către glorioasa Armată Sovietică, sub conducerea genialului Stalin”, „insurecție armată antifascistă și antiimperialistă”, pentru ca în ultimii ani ai ceaușismului să devină „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”.
După 1989, în loc de repunerea adevărului istoric în drepturile sale, am asistat la continuarea seriei mistificărilor interesate. Cum o mare parte dintre istorici au abandonat subiectul din diferite motive, în golul lăsat liber au năvălit politrucii de pripas, frizerii și gazetarii semidocți, liber cugetători fără aplecare pentru studiul sistematic și critica izvoarelor, fără experiența răscolirii munților de documente, dar cu mare drag de senzațional și interpretări după ureche ori bine ideologizate. Așa ne‑am trezit atât cu reluarea cultului mareșalului, cât și cu revenirea, în forme adaptate vremurilor neomarxiste, a interpretărilor și mistificărilor din perioada sovietizării României. Din nou, la fel ca în perioada comunistă, trecutul este văzut cu ochii prezentului, fiind reconstituit fără respectarea regulilor cercetării istorice. Mai mult ca niciodată, astăzi avem nevoie să restabilim semnificațiile Actului de la 23 August 1944, plecând de la respectarea metodologiei cercetării izvoarelor și a logicii reconstituirii istorice, în conformitate cu îndemnul lui Tacitus.
Camaradul lui Hitler, de la dezastrul din Est la imposibilul armistițiu
Pentru înțelegerea dezastrului în care a fost atrasă România, trebuie să aruncăm o privire asupra personalității lui Ion Antonescu. „Mareșalul – conducător” și „dezrobitor” suferea de megalomanie, paranoia eroică, mesianism militar, dorind să decidă totul fără a fi contrazis. Se considera infailibil și punea onoarea sa de militar mai presus de soarta poporului român. De fapt, mereu a identificat interesele țării cu cele personale, de aici încăpățânarea lui de a nu semna armistițiul în 1944, pentru a nu încălca cuvântul de militar dat lui Hitler. Delirul sistematizat îl făcea să se compare cu Hannibal și Napoleon, să‑l treacă pe Hitler în categoria geniilor militare și să inventeze principii de strategie, precum acela al urmăririi inamicului, într‑un război de coaliție, „până în fundul pământului”. Acest principiu a fost înghițit pe nemestecate de către unii istorici, grăbiți să găsească o justificare a trecerii Nistrului și a lansării unei campanii catastrofale în Est. Ar fi trebuit să se observe că acest obiectiv nu era unul legitim, că nu a existat o înțelegere prealabilă cu aliatul privind modul de atingere a lui, că ne depășea posibilitățile. Astfel, „războiul sfânt”, chipurile paralel, însemna în fapt participarea la o agresiune, la un „război de exterminare”, cum îl definea Hitler, iar aceasta fără un acord cu Germania privind condițiile și limitele colaborării. Practic, jucând destinul țării la ruleta rusească, Antonescu a trimis în mod iresponsabil aproape întreaga armată la mare distanță (în primăvara anului 1942 a fost trimis și eșalonul doi pe front), lăsând țara fără apărare. A ignorat aspectele legate de înzestrare, instrucție, comandament, logistică, de conducerea trupelor și s‑a înconjurat de militari obedienți, având grijă să‑i îndepărteze pe cei care‑l contraziceau. Era încredințat de victoria Germaniei și îl admira pe Hitler, căruia i s‑a supus necondiționat, împărțind cu acesta o bulă ideologică din care a luat decizii catastrofale. El a hotărât singur angajarea României în război fără consultarea Regelui sau a Guvernului, fapt unic în istoria noastră, semnificând abandonarea suveranității statale, recunoașterea statului de vasalitate, nefiind încheiată nici măcar o convenție militară cu Germania. Propaganda privind „războiul sfânt”, „paralel”, „misiunea dezrobitoare” și „cruciada antibolșevică” a fost foarte eficientă, ea fiind și astăzi colportată. Loialitatea față de Hitler a fost deplină, mergând cu Reich‑ul „până la capăt” și „cu orice preț”, fapt confirmat și de mareșalul Erich von Manstein, acesta declarând că Antonescu a fost „cel mai loial aliat al nostru”.
Dacă este unanim acceptat faptul că Antonescu a fost un om politic naiv, încă se mai consideră că el a fost un militar remarcabil. Faptele dovedesc contrariul. Un exemplu doar: în bătălia Odessei l‑a înlăturat pe generalul Nicolae Ciupercă pentru că propunerea lui de atac pe un sector limitat era opusă soluției antonesciene a atacului pe tot frontul. Realitatea a arătat că nu avea dreptate, rezultatul fiind pierderi mari și ocuparea orașului după ce a fost abandonat de sovietici, în loc de o „victorie rapidă și ușoară”. Odessa nu a fost o necesitate strategică și nici o obligație, ci o ambiție a generalului fanfaron. Angajând forțele principale în Est, Antonescu a sacrificat principalul instrument militar al statului român, punând existența sa în mare pericol și dovedindu‑se un agent involuntar al sovietizării de mai târziu. Antonescu a lăsat armatele române la discreția germanilor într‑un conflict asimetric, cu un adversar extrem de puternic. Deciziile sale politice au dus la uriașe pierderi umane, jertfa soldaților noștri fiind inutilă pentru atingerea obiectivului declarat, servind doar justificării ulterioare de către sovietici a ocupării teritoriului național peste un deceniu, la reclamarea unor uriașe despăgubiri de război, la jefuirea României și persecutarea generației participante la războiul antisovietic.
Apologeții lui Antonescu l‑au descris ca pe un om providențial, salvator al României de pe marginea prăpastiei, un om cinstit, promotor al unui stil de guvernare numai bun de imitat astăzi. În realitate, a fost un dictator, un criminal de război, dar vinovăția sa nu poate fi extinsă asupra poporului român, ori asupra generațiilor actuale, în numele unei vinovății colective transgeneraționale. Chiar dacă nu a acceptat deportarea evreilor din România în lagărele din Polonia, el a ordonat deportarea evreilor din Basarabia în Transnistria, fiind responsabil și de incapacitatea autorităților de a preveni masacrul de la Iași, precum și de represaliile de la Odessa.
Regele destinului în lunga vara fierbinte a anului 1944
Un puhoi de mistificări distorsionează și astăzi percepția Actului de la 23 August 1944. Să studiem faptele în contextul lor și să vedem dacă a fost sau nu necesar, dacă a produs sau nu efecte pozitive, dacă putem vorbi sau nu de un moment astral. În primul rând, situația României era extrem de gravă: ofensiva sovietică amenința să transforme toată țara în câmp de luptă, germanii erau hotărâți să reziste cu orice preț, în timp ce Antonescu ezita să scoată țara din război, invocând tot felul de soluții fantasmagorice. În condițiile date, desprinderea de Axă era absolut necesară, neexistând altă alternativă.
Curajul Regelui Mihai, norocul de a se fi aflat că Antonescu urma să plece pe front și insistențele generalului Constantin Sănătescu, în urma cărora mareșalul a fost convins să vină la Palat, au asigurat succesul acțiunii. Cum Antonescu nu dorea să facă pasul necesar în acel ultim ceas, singura soluție rămasă era aceea a demiterii mareșalului din funcția de premier. Regele avea această prerogativă, astfel că juridic nu am avut o lovitură de stat.
Pregătirea minuțioasă și acțiunea la timp au fost esențiale în reușita singurei desprinderi de Axă. Predarea lui Antonescu lui Lucrețiu Pătrășcanu, nu lui Bodnăraș, era justificată de nevoia de asigurare a secretului, pentru ca germanii prin agenții lor să nu descopere locația și să‑l elibereze, așa cum s‑a întâmplat în Italia cu Mussolini în 1943, eliberat de trupele speciale conduse de Otto Skorzeny. Comuniștii, prin sistemul lor de case conspirative, nu erau prea bine cunoscuți de germani ori SSI. Evoluția evenimentelor a arătat că toate precauțiile au fost justificate cu asupră de măsură, pentru a se evita eșecul acțiunii prin intervenția germanilor, Regimentului „Ion Antonescu” ori a SSI‑ului. Eliberarea lui Antonescu și arestarea Regelui și a artizanilor Actului ar fi dus exact la scenariul italian, unde germanii au dezarmat armata regală, au reocupat țara, anglo‑americanii având nevoie de un an și jumătate pentru a o elibera, ca să nu mai vorbim și de bonusul războiului italiano‑italian. În Ungaria, după două tentative eșuate și aplicarea Planului Margareta I, s‑a ajuns la transformarea țării în câmp de bătălie, o soartă asemănătoare urmând să avem și noi cu Planul Margareta II. Când Miklós Horthy nu a reușit să scoată Ungaria din război, ea a fost ocupată de germani, marea majoritate a evreilor a fost deportată la Auschwitz, iar Budapesta a fost distrusă într‑o bătălie urbană, urmată de foamete. Am fi împărtășit soarta Ungariei dacă Actul eșua, ori a Varșoviei, pentru că, la fel ca în Polonia, sovieticii au așteptat la Poarta Focșanilor o săptămână, pentru ca represaliile germane să ducă la eșecul Actului și a putea defila mai apoi în calitate de eliberatori.
Fragment
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
