„Orașul se deșertase de viață.”
„Eu n‑aveam și poate nici acum n‑am viața mea.”
Pentru locutorul poematic (cf. Patimile, de Mircea Ciobanu), moartea este un prilej de rostire, evident cu rost ori noimă: „Spun acum un cuvânt despre moarte” (Numai o vreme, cât o bătaie de pleoapă). Somnul teluric o închipuie și îi dă chiar un spor de viață: „căzând/ în somn, între zilele drepte,/mă‑ngrop ca‑ntr‑un rodnic pământ” (Somn). Moartea e somn, iar luate împreună fac tot o viață: „Cum morții asudau întinși pe dale,/din somnul lor luam somn cu împrumut…” (Jaf). Singurătatea tragică, oarecum bacoviană, revine în Vântul Ahab: „Singur eram printre morți. Surâdeau sub o ploaie/mai caldă ca ploaia sudorii./Sunt printre morți, ca și ieri…” (Proiect de poem).
Viața devine risipă, pedeapsă, primejdie, trăire idolatră ori transcendență eșuată, în această lume terestră din romanul Martorii al lui Mircea Ciobanu (13 mai 1940‑22 aprilie 1996). Cavalerul aflat pe moarte, din istorisirea lui Lohan, fiul scriitorului, regretă tocmai faptul că nu și‑a trăit cu adevărat viața cu un sens anume. Deplinul risipitor, fără întoarcere, „se gândea cu părere de rău la viața lui irosită”. Nu‑și deplânge pedeapsa, întrucât își (re)cunoaște vinovăția: el a căutat viața în afara acesteia; n‑a trăit „mulțumindu‑se cu darurile simple ale vieții” aflate la îndemână. Într‑un alt spațiu, de realitate și nu de mit, același fiu (bastard) al scriitorului, Lohan, a suportat numai pedeapsa, fiind o victimă: „traiul lui semăna cu al unui condamnat pe viață, într‑o celulă”. Celula nu este nici măcar familia.
Din studiul lui O. Rank despre minciună se desprinde legătura dintre morală și existență, păstrată în două momente de evoluție. După viața fără morală, survine morala fără viață. „Înainte de‑a fi auzit porunca: «Nu minți!» – omul nu se temea decât de primejdiile ce‑i amenințau viața. Când legea i‑a dat conștiința păcatului, a început să se ferească mai mult de minciună și mai puțin de ceea ce‑i primejduia viața.” Prezentul reprezintă cel de‑al doilea stadiu.
În Epilog, naratorul recunoaște un intermediar („între mine și chipul practic al vieții se afla el, mijlocitor și aducător de vești.”), sub incidența legii păcatului: „Omul meu (…) și‑a iubit viața cu idolatrie…”. O fiică, „geamăna Anelidei”, i se dezvăluie anchetatorului‑narator „neliniștită, parcă ar vrea să mă încredințeze că Domnul (…) ar fi fost destinat viețuirii într‑o cu totul altă lume”. O lume ca el de puternică, el fiind nepotrivit pentru lumea slabă a realității.
Bătrânului din Cartea fiilor, recunoscut doar ca cerșetor, i se spune să‑și plângă fiul, și nu: „Ți s‑a făcut de viață, vrei iar să strângi avere, păcătosule.” Viața o are, rămâne ea însăși avere, apoi ea ajunge și mijlocul de a avea. Și nici măcar la urmă viața nu este calea de a fi.
Epistola Despre locul desăvârșirii leagă ușurătatea vieții de deprinderea prejudecății, ca atare indexează „nerușinatul chef de viață al celor ce aleg, fără prea multă chibzuință, căile de judecată bătute…”. Pledoaria subtextuală este pentru o deprindere răspunzătoare și corespunzătoare a vieții. Tocmai această cunoaștere, dacă nu știință, lipsește personajului. La 40 de ani, „domnul Ioan nu se pricepea într‑ale vieții de toate zilele”. Nici mai târziu el nu devine altul. „Nu știa multe lucruri despre viața de toate zilele – ”. El are memoria unor riscuri dramatice, din care nu știe doar cum de a scăpat: „amintirea propriilor fapte îl înfiora și‑l făcea să‑și spună că rămânerea lui în viață e un miracol”. Mult mai interesată de cunoaștere decât Ioan este balerina Lea, femeie din specia, prezentă la Mircea Ciobanu, a acelor care își pun reflexivitatea tăcută și imaginația în slujba puterii asupra existenței. „Lea, în lipsa altor preocupări, își punea întrebări: vie și obosită de propria ei putere de viață.”
Personajul din Tăietorul de lemne trece pe lângă moarte și ia viața în posesie cu o mare sete de eliberare. Pofta sa de viață este deopotrivă instinctuală și spirituală. „Trezit din somnul lui sinucigaș, omul descoperea viața într‑o asemenea stare de ascuțire a instinctelor, încât oricine ar fi putut să prevadă că se pregătește pentru o cât mai grabnică ieșire în libertate.” În cetatea de refugiu pentru acoperirea vinovăției domină o viață stranie, de aparențe. O spune chiar paznicul cetății, care rămâne în afara ei: „Pentru că liniștea de acolo mă sperie – ne răspunde paznicul –, liniștea și părerea de viață firească.” Marea dilemă privitoare la cetatea de refugiu privește aglomerarea ei, până la mortificare, de fugari: „Înmulțindu‑se, vor ajunge, oare, să dispară, odată cu secarea izvoarelor de viață ale cetății?”
În Istorii, Bucureștiul este, în multe notații semnificativ legate, un loc provincial, gol de sens, mai ales de unul omenesc. Apare și o propoziție în care este mortificat: „Orașul se deșertase de viață.” (Istorii, IV, Cartea întâi)
Miron Roșescu, tânărul frumos, un „om cu ochii albaștri, cu părul moale și auriu”, care avea să moară la această vârstă, sinucigându‑se, constrâns de problemele tehnice, profesionale, și de agresiunea sălbatică a lucrătorilor din construcții, înfometați, după Al Doilea Război Mondial, spune și ca să‑și motiveze hotărârea: „Eu n‑aveam și poate nici acum n‑am viața mea.” A nu‑și avea viața: unul care și‑a dat seama devreme că nu are nimic. Pe acest anticipator al său, Gheorghe Palada aproape că l‑a iubit, l‑ar fi dorit cu adevărat fiu. Deși, tot el, i‑a sugerat și chiar regizat scenariul sinuciderii.
Puternicul Gheorghe Palada profită și de slăbiciunea soților Pascal. Pentru că ei se asemănă într‑un punct determinant: s‑au unit ca să nu trăiască. „Știuse că și ea (Iana), și Leon Pascal sunt doi temători de viață…”. Palada își exercitase și asupra lor asprimea lui de ateu, dar un ateu, să spun așa, de substitut divin.
Gheorghe Palada duce o viață secretă. „Tainele vieții lui erau încă ale lui, încă nu le împărțise cu nimeni!” (Istorii, IV, Cartea a treia) Tainele vieții sale se află ascunse în memorie. Nimeni nu‑l cunoaște cu adevărat, dar, constată el, cu adevărat nici el nu se cunoaște și, de adăugat, nu se are în posesie.
Leon Pascal, ratat ca scriitor (poet, eseist), profesor, și peste acestea toate ca om, își face existența prin cărți. În biblioteca unde se regăsește mereu, el „adunase cărți pentru mai multe vieți” (Istorii, IV, Cartea a doua). S‑ar zice că avea în vedere o reîncarnare eminamente livrescă. N‑are o viață a lui decât în această relație cu cărțile. Diabolicul său fiu, Titu, le spune, cu mare dispreț, „cărticelele”. Acest fiu i‑a desăvârșit neîmplinirea chiar a acestei unice vieți. „Din punctul lui de vedere, viața i se sfârșise în zilele când biblioteca i‑a fost prădată de Titu.” Proiectul succesiunii unor vieți eminamente livrești ajunge doar o utopie ironică.
Leon Pascal fusese studentul preferat al „magistrului” său, numit abscons „R. N. D.” Profesor universitar la Literele din Bucureștiul interbelic, el este (ca Mihalache Dragomirescu) teoretician al capodoperei. Aceasta este o temă pe care și Leon Pascal ar vrea să o trateze într‑un eseu dus la proporțiile unui volum. O temă estetică, având ceva esențial sacru, cerând o adecvare identitară. Iar el, Leon Pascal, se crede potrivit, pe când „magistrul” nu. „Magistrul i se părea mult prea lumesc și prea legat de viață ca să propovăduiască despre capodoperă”. Chiar relația intelectuală dintre profesor și student este total nepotrivită. De fapt, unilaterală: profesorul, mai mult decât studentul, vedea în cel din urmă un fel de succesor, și chiar îi asigurase, printr‑un concurs formal, un post de asistent universitar. Tânărul dascăl, pe‑atunci înecat în provincie, parcă instinctual, nu s‑a prezentat la simulacrul de concurs. Gest, s‑ar spune, sacerdotal. E evident ce se observă din afara conștiinței personajului, anume că Leon Pascal gândea ca adversarii lui R. N. D. Lumescul sau, în termeni religioși, lumitul, R. N. D. revine obsesiv în memoria lui Leon Pascal, care‑l leagă de o viață dominant carnală: „trup otova”, „fălci puternice”. Magistrul, calificat fără echivoc drept dogmatic, în estetica sa centrată pe capodoperă, are o înfățișare de jivină.
Sisa Dudescu posedă o minte intuitiv disociativă, fugind dinspre monotonie spre diversitate. Aceasta este un fel de regulă a ei de a trăi. Siguranța Sisei, care‑și găsea terifiante asemănări cu o străină venită din Prundenii Făgărașului, Prundeanca, și moartă curând, stă în faptul că „asemănările și nu deosebirile îți retează cheful de viață” (Istorii, III, Cartea a doua). Ea este o fire activă, care schimbă lucrurile, chiar și de dragul de a le muta de pe locul ori făgașul acestora. Nu lasă viața să treacă, și‑o petrece ea însăși.
Viața rămâne într‑un fragment epico‑liric din Viața lumii dincoace de înțelepciune. Adică în neant. „Un om ca el, cu‑atâta‑nțelepciune,/să nu fi dat pe viața lui nici prețul/pe care‑l dă pe‑o haină ruptă până/și prostul când presimte hula iernii?” (Capul de bronz. Replica)
Patimile antologice ale poetului se deschid într‑o existență confortabilă: „E bine‑aici, de‑ajuns e și atât.” (Augur) Survine și acum dezlegarea ori, în litera poemului, vindecarea de viață: „Bolnav de viață fie altul” (Sub Trapezunt).
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
