Viziunea şi stilul sadovenian se declanşau mai ales stimulate de poveşti care aveau statutul lor bine stabilit în repertoriul sapienţial al culturii est-europene. Scriitorul avea o slăbiciune pentru această zonă răsăriteană, cu imensa ei tradiţie sapienţială.
Se insinuează, în ultimele decenii, senzaţia neliniştitoare că Mihail Sadoveanu începe să iasă din actualitate. Din actualitatea, vreau să spun, literară. Deşi a rămas un autor obligatoriu în programele şcolare, autorul Fraţilor Jderi pare a nu se mai număra printre priorităţile criticii: nici o 
monografie-eveniment nu i s-a mai dedicat în ultimii 25 de ani, într-o perioadă de graţie a noii critici, care a recitit şi a recuperat sistematic foarte mulţi clasici. Nu stau acum să mă întreb riguros cum se explică acest fenomen. În orice caz, faptul că imediat după căderea comunismului s-a manifestat o reacţie de respingere faţă de cel care, prin cărţile angajate şi prin funcţiile politice cauţionase comunismul în perioada sa cea mai atroce, că a luat naştere un fel de vendetă extinsă asupra întregii sale opere – reprezintă doar o rezolvare parţială a problemei. E vorba şi de o nouă sensibilitate, de un alt cod de lectură, cărora opera sadoveniană le va face faţă, fără doar şi poate, dar cu imboldul unei recuperări hermeneutice la zi. Ion Simuţ oferă, în Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, o explicaţie plauzibilă: „Opera sadoveniană nu este o operă modernă, în înţelesul ultimei jumătăţi a secolului XX – ceea ce nu e deloc o carenţă –, ci numai o situare istorică a unei concepţii artistice impermeabile la inovaţiile momentului; ea se adresează clasicismului şi, îndeosebi, romantismului, permanente în noi ca vârste culturale şi de sensibilitate, peste care s-au aşezat neliniştile moderne de o cu totul altă coloratură şi consistenţă. Dacă nu întotdeauna găseşte acorduri, rezonanţe şi afinităţi în actualitatea imediată, în posteritatea capricioasă, carenţa nu e, în mod obligatoriu, a operei sadoveniene; cauza unei eventuale inaderenţe poate fi în noi, în deficienţa noastră de receptare a poeziei arhaice, naturiste sau istorice. Regăsirea în imaginar a paradisului pierdut, a vârstei de aur, a mitului şi a utopiei, întoarcerea la origini sunt nostalgii umane permanente – şi pe această linie trebuie să citim actualitatea operei sadoveniene. Nu Sadoveanu este contemporan cu noi, ci opera lui ne cere să fim contemporani cu ea”.
Dacă marile sale romane, capodoperele au mai fost frecventate, măcar eseistic, de la cartea lui Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, care datează din 1981, nici un efort exegetic care să fi avut în vedere întreaga operă a marelui scriitor nu a mai făcut şcoală. Mai mult decât atât, există romane de foarte bună calitate cărora nu li s-a acordat decât cu jumătate de gură importanţa cuvenită. Printre acestea, Nicoară Potcoavă s-a resimţit, imediat ce a ieşit din vizorul receptării oficiale a anilor ’50, de pe urma unui anumit scepticism al criticilor, care mereu au ezitat să îl pună în rând cu titlurile obligatorii, din perioada interbelică. Nici Al. Paleologu, nici Nicolae Manolescu, nici Ion Vlad, nici Constantin Ciopraga nu îi acordă mare atenţie; unii nici măcar nu o înregistrează printre cărţile importante. De fapt, persistă ideea că lui Sadoveanu nu i-a mai ieşit nici o operă acătării după ce a descoperit (de astă dată nu sub influenţă masonică, ci comunistă) că „lumina vine de la Răsărit”. Extras din context, Nicoară Potcoavă pierde legătura cu celelalte opere ale scriitorului; dar şi amplasat tendenţios în acelaşi context, suferă de o contaminare ideologică abuzivă. Este foarte bine ştiut: romanul a apărut în 1952, deci, după ce Sadoveanu devenise un clasic al realismului socialist, prin titluri de tristă pomenire precum Păuna mică (1948), dar mai ales Mitrea Cocor (1949). Acesta din urmă era un titlu oficial, obligatoriu, un model impus, un manual de realism socialist, care avea menirea de a orienta noile producţii în proză către corecta viziune comunistă. Şi Nada florilor, din 1950, care rescria, actualizând-o ideologic, splendida Împărăţie a apelor din 1928, era tot un compromis. Nu unul politic, pentru că nimeni nu se aştepta la o atitudine impenetrabilă din partea celui care cunoscuse mai multe aventuri politico-oportuniste şi înainte, ci, ceea este mult mai grav, un compromis estetic. Ajuns la senectute, bucurându-se de toate onorurile posibile din partea noului regim, Sadoveanu comunistul îl corijează, tezist, pe Sadoveanu cel adevărat.
Nicoară Potcoavă este tot o rescriere, ba chiar a uneia din cărţile de debut, Şoimii, din 1904. Prin urmare, plasat în această logică a operei, romanul nu are cum să nu stârnească suspiciuni. Dar există, în cazul lui Sadoveanu (iar întrebarea poate fi extinsă asupra oricărui mare scriitor a cărui carieră a fost brusc împărţită în două etape distincte de ghilotina comunismului), o „logică a operei”? În orice caz, textul trebuie citit în raport cu întreaga producţie a scriitorului, nu doar cu cea de după 23 august 1944. Când un autor oficial, de mult clasicizat, oferă o nouă versiune asupra propriului debut, el deschide un generos interval de speculaţii. Este oare naivă, întâmplătoare această revenire asupra începuturilor? Este ea semn de simplă nostalgie? Sau este încă o mostră de corijare, de reciclare ideologică a unei cărţi netarate, dar care conţinea un nucleu epic cu potenţial ideologizant? Nicoară Potcoavă este, oricum, o carte marca Sadoveanu 100%, spre deosebire de titlurile amintite, care nici stilistic, nici ca viziune sau imaginar nu aminteau de scriitorul consacrat. Insist: cum se poate explica această întoarcere tocmai la propriile începuturi? E vorba de gestul firesc de a revaloriza, de la alt nivel, cu altă experienţă, cu maturitate, un subiect socotit ca fiind tratat în mod nesatisfăcător în tinereţe? E modul subtil al scriitorului de a spune că adevăratul Sadoveanu e de căutat în trecut, nu în cărţile anilor ’50? Sau e un semn că imaginaţia a obosit, că scriitorul clasic nu mai are energie, răbdare să defrişeze teritorii noi? Oricum, după cum s-a tot observat, noile realităţi politice, sociale nu au fost în măsură să-i inspire prozatorului nici o capodoperă. Apetitul epic al autorului Crengii de aur nu se lăsa impulsionat de şantier şi uzină. Viziunea şi stilul sadovenian se declanşau mai ales stimulate de poveşti care aveau statutul lor bine stabilit în repertoriul sapienţial al culturii est-europene. Scriitorul avea o slăbiciune pentru această zonă răsăriteană, cu imensa ei tradiţie sapienţială. Or, noile realităţi, mult prea lipsite de fantezie, noua doctrină literară, a realismului socialist, cu schemele sale inevitabile reprezentau un corset mult prea strâmt pentru opulenţa imaginaţiei epopeice sadoveniene.
Ca să-mi traduc metaforele confuze, Sadoveanu nu mai avea cum să rămână Sadoveanu într-un cadru ideologic şi stilistic prestabilit, sărăcit, simplist. Povestitorul din el trebuie să se fi simţit frustrat; orgoliul marelui scriitor, conştient de forţa sa, de atuurile scrisului său nu avea cum să nu realizeze impasul estetic în care se complăcea. Scrisul lui Sadoveanu avea nevoie, în mod evident, de o revitalizare, de o tresărire. Asta pentru că, după Fantezii răsăritene (1946), din cărţile lui Sadoveanu lipsea tocmai sadovenismul. Autorul capodoperelor unanim admirate devenise un spectru, o fantomă scoasă din dulap în scopuri propagandistice. Evident, scriitorul participa la acest spectacol grotesc al propriei îmbălsămări ideologice, dar păstra, probabil, nostalgia reuşitei strict literare. Pentru că, e limpede pentru oricine, cariera lui Sadoveanu după instaurarea regimului comunist era una politică, socială, care profita de autoritatea clădită prin marile opere interbelice. Dacă se recomanda drept „autorul lui Mitrea Cocor” atunci când era avantajat de o astfel de paternitate, scriitorul ştia totuşi (şi există destule mărturii în acest sens) să-şi preţuiască adevăratele reuşite literare. Or, după destule titluri mediocre, se simţea nevoia stringentă ca scriitorul oficializat să îşi întărească încă o dată statutul de clasic. Cum o putea face? Fireşte, printr-o nouă carte care să fi respectat două condiţii dificil de împăcat: pe de o parte să fie legitime ideologic, pe de alta să se revendice de la specificul imaginar şi stilistic al marilor opere sadoveniene. Să reconcilieze, altfel spus, ideologicul cu esteticul. Or, din această perspectivă, cadrul istoric din romanul de debut, Şoimii, îi oferea prilejul cel mai potrivit. Spre deosebire de Şoimii, mult mai epic, mai dumasian şi mai lipsit de teză, Nicoară Potcoavă este, după cum bine observă Cornel Ungureanu într-o carte din 1985, Proza românească de azi , „în spiritul epocii, o carte despre «eliberarea noroadelor».” Mai mult decât atât, continuă criticul, dat fiind statutul de scriitor oficial al prozatorului, cărţile sale din această epocă a angajamentului politic „nu sunt doar opere literare, sunt mesaje, sunt documente diplomatice.” Hagiografia sadoveniană se voia, din această perspectivă, un fel de legitimare a uniunii politice socialiste din răsăritul Europei, un fel de motivare a sovietizării României. Marian Popa formulează categoric, în a sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine, o astfel de ipoteză: „Nu există nimic mai perfid antiromânesc şi mai subtil filorus în această epocă de dominaţie sovietică absolută în România ca acest roman de Sadoveanu.” Explicaţia? Romanul ar acredita existenţa unui spaţiu unitar politic, cultural, trans-naţional ruso-moldovenesc încă din medievalitatea târzie. Moldovenii, cazacii, zaporojenii par a face parte din aceeaşi comunitate, au aceleaşi interese, nu sunt despărţiţi de un hotar. Scriitorul doreşte să prezinte, plusează criticul, „imaginea unui federalism internaţionalist cu bază slavizantă, care ar putea integra totul pe drept, ci şi de drept, constituind astfel o justificare pentru rusificarea postbelică a României.” Nicoară Potcoavă ar realiza, cu alte cuvinte, o mitografie oportunistă, bazată pe un fals istoric. Ipoteza mi se pare, cum să spun?, prea la îndemână ca să o accept fără clipire; e prea facilă, prea conspiraţionistă şi, în cele din urmă, lipsită de pragmatism. Nu aceasta era, oricât de suspicioşi am rămâne faţă de carierismul evident al autorului, miza romanului. Sadoveanu nu avea nevoie să recurgă la parabole cu substrat ideologic ca să mai slujească încă o dată regimul; o făcuse mult mai lipsit de subtilitate în destule cărţi. Mai mult decât atât, regimul nu avea nevoie de o atât de provocatoare desfăşurare de calităţi strident estetice, literare, pentru a sugera unui cititor rafinat un mesaj ideologic care se impune cu brutalitate oficial. Cititorul exersat, dedat la fineţuri literare, ar fi putut avea acces la un astfel de mesaj care nu e de suprafaţă, dar, mai mult ca sigur, nu s-ar fi lăsat convins de el; publicul proletar, cel educabil, nu ar fi avut discernământul să străbată dincolo de ţesătura stilistică a cărţii şi nici răbdarea să suporte tergiversarea programatică a intrigii.
