Ţac‑ţac! În tăcerea deplină a casei, mama taie cu foarfeca un trandafir de ghiveci.
Azi e vizită. Asta vrea să însemne că stăm aşezate în jurul mesei de cristal încastrat în rame de nuc şi ne bem cafeaua.
Masa are o sută de ani, „lucrată de mână, aşa ceva nu se mai face”.
Pentru mama, nimic, dar absolut nimic nu se mai face cum a fost odată făcut.
N‑am dormit. Am tot mai dese tulburări de somn, aşa încât licoarea ei, măcinată acasă, din boabe alese cu grijă, îmi va pune benzină în motoare şi mă va reface.
Ieri n‑am fost în vizită, căci m‑am simţit ca turmentată de moartea atât de grăbită a prietenei mele, editor la o agenţie de ştiri. Avea, ca mine, patruzeci de ani.
„Tu nu eşti pregătită pentru pierderi”. Mamele spun totdeauna esenţialul, fără risipă de cuvinte.
Ţac‑ţac! A încheiat cu trandafirii, se spală pe mâinile ei subţiate şi osoase, ca nişte ramuri desfrunzite.
„Le vezi? Sunt mai frumoase ca la florărie…Vorbim, şi în fiecare zi sunt răsplătită pentru cât am lucrat să le îngrijesc.”
Are orhidee şi gerbere, iar afară, în vase, muşcate sângerii şi narcise aproape trecute.
Deschide şi iese în terasă: „Mă gândesc la ce vremuri trăim. Când e pace şi faptele curg de la sine, viaţa merge după principiul mamelor. Când ai zgomot şi haos, ca în timpurile astea, totul e pe principiul lupilor…”
Zâmbesc pe muteşte la o asemenea filosofare. Ea stă cu spatele şi nu mă vede. Nu m‑ar ucide dacă ar şti ce scriu?
O suspectez că a recitit Forster, fiindcă numai el zice: „Dacă mamele de pe întreag Pământul şi‑ar da mâna, nu ar mai fi niciodată război”.
I‑au plăcut totdeauna englezii şi romanele lor. Eu nu într‑acolo plec cu gândul, ci la o carte a lui Erri De Luca, pe care am răsfoit‑o demult: „În numele mamei”, o punere în poveste a naşterii Mântuitorului. Nu cred că îmi mai amintesc mare lucru. Doar asta: „În numele Tatălui, aşa începe semnul crucii. În numele mamei, începe viaţa”.
Mama e un înger de ipsos de pe care se cojeşte vopseaua. Stă o clipă în cadrul uşii, cu zaharniţa în mână: „Ieri ai fost liberă, ai fi putut să vii. Astăzi, cu siguranţă ai să întârzii”.
Cu siguranţă. După principiul mamelor, de fapt, nimic nu e cu siguranţă. Spune: „Arunci în vânt atâţia bani, când ai putea să‑i pui deoparte pentru ce o să vină.”
Prevestirile ei cad în calm şi în liniştea nefirească a locului, în care ciripea un canar, până mai ieri‑alaltăieri. Mama, cu firea ei, atrage păsările. Avem porumbei şi un corb, la o streaşină a mansardei.
Când vreau să o necăjesc, zic: „Cioara ta de sub grindă”. Ea se întristează şi tace, fiindcă e de părere că trebuie să nu confunzi lucrurile.
Canarul a trăit patru ani. Când l‑a descoperit stând pe o parte, cu picioarele răşchirate, era încă moale, călduţ şi sunt sigură că l‑a plâns. M‑a sunat: „Vino să‑l îngropăm”. „Nu pot, mamă, să plec, nu pot tocmai acum.”
De câteva ori, am răspuns chiar din patul unui bărbat. Aproape minţeam şi precis ştia că o mint. Totdeauna mă simţeam vinovată, dar cearşafurile erau primitoare, fierbinţi, deşi eu încheiasem acolo, de vreme ce îmi auzisem mobilul sforăind uşor pe vibraţii şi întinsesem mâna să răspund.
În martie, a făcut optzeci şi cinci. Plănuisem petrecere pentru cifra asta rotundă, triumfătoare, dar, când a împlinit‑o, prietenele ei de bridge şi de prăjitură mille feuilles dispăruseră. Rămăsese cu mine şi cu florile ei şoptitoare, pe care nu le aud.
„Şi acum, ce urmează? Să mergem la Marcus, să primească şi el nişte tort”.
Zicea tot mai rar: „Să mergem la taică‑tău”, deşi când treceam printre criptele înverzite de muşchi, îi puneam şi lui o garoafă sau câte o crenguţă de brad, dacă era iarna.
Decupasem tortul în şapte, ba chiar în opt felii mari, tot la zece ani câte una. Arăta frumos, ca o stea, ca o piesă electrică de neon, care nu luminează cu toate braţele. Filamentul al optulea era ars, ori abia pâlpâia. La şaptezeci şi cinci făcuse cancer, iar când a primit vestea, a fost ca şi când se obişnuise cu asta şi chirurgul s‑a trezit încurcat de tăria ei parcă indiferentă: „Să mergem. De aici pot să îmi închipui cam ce va fi.”
M‑am întors pe călcâie şi am plecat, dar nu eram în stare să conduc. Era primăvară şi parbrizul ajunsese lipicios de la puful de plop care zbura şi de la gâze, ori ce Dumnezeu or fi fost, fiindcă nu se luau cu nimic.
Am intrat la loc în maşină, unde mama stătea cu soarele în faţă şi am pus capul pe volan. Transpirasem şi am început să hohotesc lângă ea, cu faţa în cercul ăla fără fund, ca într‑un ştreang. „Nu fi proastă, chiar am trăit cât am trăit şi am prins bucurii pe care tu n‑o să le ai împreună cu generaţia ta.”
Vorbea în stilul ei apocaliptic şi am pornit. Eram poate prea tânără, nu mi se cicatrizase nimic din tot ce durea, aşa că am oprit la un moment dat şi am cumpărat nişte burgeri, de la un ghişeu drive, şi nişte tije lungi de gura‑leului.
Le văzusem în stradă, în faţa unei prăvălii de plante, iar cupele lor mătăsoase au ţinut şi după ce i s‑a făcut mastectomia.
Marcus era pe picioare pe‑atunci, am stat cu el sub platani, în curtea spitalului, şi am aşteptat. Avea nouăzeci şi şase de ani şi o fiică septuagenară, pentru care spunea rugăciuni, pe sub pleoapele pe jumătate lăsate. Niciodată nu l‑am privit atât de neocolit şi intens, ca în după‑amiaza aceea, când murmura: „Are inima slabă, te poţi aştepta la orice. Sper să nu mi se dea chinul ăsta, să o văd cum mă lasă în urmă.”
Pentru mine, ei doi păreau atât de cernuţi de o viaţă care nu mai era, încât acceptam pentru întâia oară că sunt tatăl şi fiica. Dacă nu ar fi fost atât de târşiţi prin vămile a două războaie, ale unui secol trecut şi ale altuia abia început, mi‑ar fi lăsat mie poate ştiinţa de a înţelege că nu murim copleşiţi de vârstele noastre, ci de cotiturile drumului pe care umblăm.
Seara, la terapie intensivă, m‑au trimis la alt pat decât al ei şi, pentru că apunea soarele, lumina filtrată pieziş printre storurile ferestrei tăia cu săbii de jăratic corpul unei femei întubate şi care nu se mişca. Era înaltă, osoasă, corpul ei îmi părea nesfârşit şi delicat totuşi, străin şi familiar laolaltă, dar nu pricepeam ce nu desluşesc. Stăteam ca trăsnită, nu era mama mea, i‑am văzut dintr‑odată cerceii, în şuvoiul portocaliu al apusului, şi nu era ea.
Uşurată până în rărunchi, străbătută de sporul unei alte nădejdi, am ieşit pe culoar şi am început să alerg, să mă ciocnesc de cărucioare, de oameni şi poate de o uşă larg deschisă, până când Marcus mi‑a ieşit în cale. Apăruse acolo, în halat, doctorul din el renăscuse, ca în copilăria mea, când aşteptam la intrarea de la etaj a blocului operator şi el întârzia ore întregi.
Ei bine, o singură dată ajunsese şi el când trebuia, ajunsese înaintea mea şi avea acea hotărâre care îl făcea zvelt şi tânăr. Dintr‑odată am ştiut că sunt zile în faţă şi poate ani, iar greutatea care mă strivea, trecuse la el. Mă simţeam din nou apărată de timpul dintre fiică şi tată, ca sub o plapumă, în ger.
Iar azi, în vizita asta de luni, mama mea e o amazoană bătrână, într‑o tăcere albă şi năucă, plină de trandafiri. Umbra ei care trece dintr‑o parte într‑alta a casei, e ca o pată pe covor. Am s‑o uit. Voi avea tresăriri doar cu pielea încreţită şi palidă, de pe sânul ei lipsă, pe care am văzut‑o demult şi pe care am s‑o revăd la sfârşit.
„Eu, când eram de seama ta, puneam în rame pozele cu tine blondă, guralivă, cu părul rar, lipit de cap. Odraslă rea, de vară indiană”.
Odrasla rea apare ca din nori, când ai patruzeci şi patru de ani. Odrasla rea nu‑ţi aduce nepoţi. Nu te face părtaşă la întâlnirea cu părinţii străini ai unui ins pe care să‑l adopţi, nu te lasă să rupi ceea ce ai crescut ca pe un crin şi să îl dai orbeşte fitecui.
Când sorbea din cafea, cu amicele ei jucătoare, mama nu ştia replicile din sceneta lor, fiindcă mă avea doar pe mine.
Ca vizita de azi să fie lină, depănăm întâmplările în care am fost împreună, ca în fotografiile de grup.
Nu avem amintiri de la nunta Prinţului. Întristatei, care se da în vânt după fructele confiate şi carnea de ied scufundată în mirodenii, i‑a lipsit această petrecere. Tocmai ea, care era starostele, dresoarea, stăpâna Stăpânilor şi de veghe Curţii chiar şi când dormea – nu a fost de faţă. Pur şi simplu, nu a fost invitată. Împăratul a spus că se face o nuntă doar în familie, deşi au avut şase sute de invitaţi.
Şase sute de scaune şi vreo sută şaizeci de mese, comandate special şi puse sub cort.
Gazonul uscat a înverzit dintr‑odată ca un trup viu. Au sădit flori înalte, care îmi veneau pân’ la piept. Nu că ar fi avut vreun parfum. Dar erau gingaşe, în culori atât de curate, că‑mi ajung şi astăzi în vis.
Nu ştiam atunci cine cu cine se mărită sau se însoară. Nici nu mă interesa. Întristata e mama mea şi ea înghiţea umilinţa asta, prima din viaţa ei, dar trăia mai departe printre miniştri, secretari personali, dregători şi slugi de corvoadă, oblingându‑mă într‑un fel să îi fiu alături.
Toată vara a suferit: nu era invitată! Dar a fost luată în conciliul celor care au ales voalul, cupele de şampanie, linguriţele de argint, cureaua şi butonii pentru cămaşă ai mirelui.
Chiar la toate astea nu am fost lângă ea. Însă se vorbea prin toate cotloanele despre ce avea să se întâmple, ori se auzea desluşit de pe unde eram ascunsă. Fiindcă mă ascundeam ca un şarpe în ierburi, ca o nevăstuică în lan, ca noaptea de zi. Îmi plăcea la nebunie să stau în bezna dulapurilor, în sertarele cu mirosuri, în cămara plină de saci. În pivniţă şi sub scară, în ascunzătorile mele de sub draperii, dintre perne, din mansarda administratorului. Chiar şi în coşmelia atât de strâmtă şi întunecată a paznicului rămâneam uneori, până când căldura după‑amiezii mă lăsa fără suflu şi aţipeam.
Mama mă striga îndelung. Fiindcă nu răspundeam, trimitea după mine măcelăreasa, vreo infirmieră a dispensarului de la fema de nutrii, vreo cameristă.
Dar cu nunta e altceva. La nuntă am putut sta în faţă, chiar în şirul de copii îmbrăcaţi anume să ţină ghirlandele mov de organza şi coşurile mici de satin, cu orez şi confetti. Unde mama nu fusese inclusă, puteau fi văzute odraslele, eu adică şi progenituri ale curtezanelor şi nevestelor care nu figurau.
„Eşti domnişoară de onoare?”.
Eram!
Şi, din tot, numai partea cu „de onoare” mă ameţea. Domnişoara mai putea să aştepte. Avuseserăm repetiţii pe iarbă, despre cum să ne rotim toate odată, în rochiile noastre de fluturi, iar băieţii să dea drumu’ în aer porumbeilor albi ca laptele, cu picioarele stacojii, învelite în panglici.
Când s‑au înălţat către cer, mulţi s‑au găinăţat peste naşi şi peste nuntaşii din primul rând, strânşi în jurul tăvilor cu fructe şi sucuri. Doar copiii au mai băut, după asta, din paharele pline ochi cu siropurile brumate şi strălucind, ca nişte bucăţi de meteorit.
Când rahatul păsărilor s‑a‑ntins, apos, peste coiful de dantelă al soacrei, puştii au râgâit, iar unul, înţepat în gât cu un papion de mătase, a trimis înspre ceilalţi sifonul şi berea pe care o gustase de pe mesele din grădină.
Însă eu eram „de onoare”. Când mireasa a pus piciorul pe treptele învelite în roşu, am luat partea dinspre mine a vălului, care unduia ca un râu, despletit şi mai lung decât şirul nostru de puşti – şi am mers cum mă învăţaseră, cu anume solemnitate. Atunci, da, „domnişoara” şi „de onoare” s‑au ajutat, fiindcă am mers frumos, nu împiedicat, cum făcuse abia măritata, la braţul Principelui.
Unii îi ziceau Prinţişorul, („Prinţişorul s‑a însurat”), dar părea cogeamite mirele, cu o floare mov la rever. Doar nevastă‑sa mergea împletit, chiar dacă pe jos erau preşuri moi, dalii veştejite deja şi petale de trandafiri.
Noi, copiii, eram asudaţi, nu un cor de îngeri, cum ni se spusese să fim, ci o turmă de draci îmblânziţi de vederea tortului aşezat ca o cazemată, ca un soi de zambilă mare, între mesele legate cu funde. E de ipsos, a spus cineva, nu ar rezista în căldură, tortul adevărat e mai mic, nu ajunge la toată lumea, stă aproape topit, în bucătărie.
Brusc, am vrut cu toţii o îmbucătură din mormanul ăla încălzit, dar nu au primit decât cei care aveau locuri, cu părinţi presăraţi printre etichete cu numele lor, cu domnul… şi doamna… Mama mea scrisese cu mâna ei acele bilete, deşi Doamnă era doar ea, iar ea mă născuse pe mine, care îi semănam.
■ Fragment de roman
Daniela Zeca
