Asociaţia Contemporanul, în parteneriat cu Academia Română, Institutul Cultural Român şi Muzeul Municipiului Bucureşti, a organizat – în cadrul Centenarului Marii Uniri – o serie de conferinţe, prelegeri şi lecturi publice cu genericul Trianon. După 100 de ani. Ce semnificaţie are Tratatul de la Trianon? Cum arată acest eveniment major, aşezat în contextul istoric al primelor decenii ale secolului al XX‑lea? Cum e perceput evenimentul desfăşurat la Palatul Marele Trianon de la Versailles în ziua de vineri, 4 iunie 1920 – un eveniment de anvergură, la care au participat reprezentanţi ai 22 state?
„Pentru România – afirmă istoricul Vasile Puşcaş –, semnarea Tratatului de la Trianon (1920) a însemnat recunoaşterea internaţională a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o consecinţă a aplicării principiului autodeterminării naţionale, cel care a fost considerat principalul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârşitul Primului Război Mondial. Dar un Tratat de pace conţinea şi alte aranjamente între părţile semnatare, care intenţionau să aşeze evoluţiile viitoare pe o cale juridico‑politică, economică, financiară, socială, culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de momentul semnării Tratatului de pace, «dinamica păcii» – cum o numea Nicolae Titulescu – depinzând de modul în care părţile adoptau o atitudine constructivă sau distructivă. Aceasta este o concluzie evidentă a raportării părţilor la sistemul Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv Tratatul de la Trianon”. (Din vol. Trianon! Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă, Coordonatori: Vasile Puşcaş, Ionel N. Sava. Prefaţă şi postfaţă de Vasile Puşcaş. Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” al
Academiei Române şi a Fundaţiei Transilvania Leaders, Editura Şcoala Ardeleană, 2020)
În cadrul proiectului naţional Trianon. După 100 de ani, iniţiat de Asociaţia Contemporanul şi revista Contemporanul. Ideea europeană – care apare sub egida Academiei Române – au ţinut conferinţe şi prelegeri scriitorii, istoricii, diplomaţii şi profesorii Dumitru Preda, Eugen Uricaru, Adrian Majuru, Vasile Puşcaş şi Mircea Platon. Poeţii Aura Christi, Ion Mureşan şi pianistul Josu De Solaun ne‑au oferit prilejul să vedem România, credinţa, iubirea, frumuseţea, solidaritatea şi prietenia prin ocheanul poeziei şi, respectiv, al muzicii.
Evenimentele au fost difuzate în spaţiul on line între 4 iunie 2020 şi 4 iulie 2020. Calde mulţumiri tuturor partenerilor, inclusiv directorului Visual Joy Production, Marian‑Cornel Merinţoni.
Parteneri: Academia Română, Institutul Cultural Român, Muzeul Municipiului Bucureşti, TVR Cluj, Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (instituţie sub a cărei egidă funcţionează peste 80 de publicaţii de cultură şi edituri), Visual Joy Production, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Fundaţia Culturală Ideea Europeană, Agentiadecarte.ro, Revista Contemporanul
Florin Abraham
Tratatul de la Trianon şi mitologia politică revizionistă
Ipoteza noastră este aceea că mitologia revizionistă în jurul Tratatului de la Trianon a fost produsă în Ungaria interbelică pentru a păstra statu‑quo‑ul politic şi social, ulterior fiind utilizată, în contexte istorice diferite, ca un instrument pentru conducerea autoritară a societăţii maghiare. Funcţionarea mitului s‑a bazat pe o spirală a acţiunilor interne şi internaţionale, fiecare dimensiune având rolul de a legitima şi energiza mitologia politică. Dacă excludem perioada totalitarismului comunist (până în anii 1970), perioada de maximă libertate şi democraţie în Ungaria (1990‑2010) coincide cu cea în care mitologia Trianonului avea un rol politic secundar/marginal. În celelalte perioade din istoria Ungariei, mitologia Trianonului a fost principalul combustibil ce a pus în mişcare resorturile profunde ale sistemului politic maghiar.
Ceea ce maghiarii denumesc „cea mai mare tragedie naţională”, dezmembrarea Regatului Ungariei, poate fi înţeleasă din perspectiva dimensiunii statului şi populaţiei: de la 325.411 km2 s‑a redus la 92.833 km2, iar populaţia de la 20,8 milioane la 7,9 milioane locuitori. Nu se menţionează în naraţiunea mitologizată a Tratatului de la Trianon că aşa‑numitele „teritorii pierdute” erau parte a Regatului Ungariei nu în virtutea unui proces electiv democratic, ci erau consecinţa unor situaţii istorice din Evul Mediu. De exemplu, în Burgenland (cedat Austriei prin Tratatul de la Saint‑Germain) populaţia maghiară era doar 9%. În teritoriile „pierdute” către Slovacia sau Serbia (Voievodina) grupul etno‑confesional al ungurilor nu depăşea 30%, potrivit recensământului efectuat de Budapesta în anul 1910. În privinţa Transilvaniei (Marele Principat al Transilvaniei, cu cele 15 comitate) datele din recensămintele oficiale arată efectele politicii de maghiarizare: în 1869 erau 1.428.299 (59,7%) români şi 735.085 (30,7%) maghiari, iar în 1910 erau 1.608.108 (55,3%) români şi 1.005.526 (34,6%) maghiari. Chiar şi în solicitările teritoriale extinse ale României la Conferinţa de Pace, cele bazate pe Convenţia politică dintre România şi Antantă, din august 1916, românii reprezentau majoritatea etnică, potrivit rezultatelor recensământului din 1910.
Este Tratatul de la Trianon un „dictat al Marilor Puteri”?
Au fost deciziile de la Conferinţa de Pace luate în privinţa Ungariei absurde, imorale şi lipsite de fundament, adică rodul unei acţiuni despotice de pedepsire? A fost Ungaria împiedicată să‑şi exprime propriile interese, iar semnarea Tratatului de la Trianon s‑a produs prin ameninţarea cu distrugerea statalităţii sale, astfel încât să putem discuta în mod veridic de un „dictat”? A fost Regatul Ungariei o „victimă inocentă” sau crearea statelor succesorale era soluţia viabilă pentru rezolvarea problemei naţionalităţilor din Austro‑Ungaria?
Conferinţa de Pace de la Paris, ce şi‑a început lucrările la 18 ianuarie 1919, a fost construită nu ca o simplă adunare a conducătorilor statelor învingătoare, care să ia decizii abrupte în privinţa statelor învinse, ci a fost pregătită să ia hotărâri plecând de la recomandările grupurilor de experţi. În cazul concret al graniţelor României trebuie menţionat că după prezentarea punctului de vedere de către conducătorul delegaţiei, premierul Ion. I.C. Brătianu (31 ianuarie‑1 februarie 1919), la 3 februarie 1919 a fost numită de către Consiliul Suprem (principalul organ decizional) o comisie de studiu formată din opt experţi (francezi, englezi, americani şi italieni). O procedură similară a fost utilizată şi în cazul frontierelor Cehoslovaciei. În cadrul lucrărilor comisiei teritoriale însărcinată cu analizarea solicitărilor României a fost respinsă ideea transferurilor de populaţie şi a schimburilor de teritorii pentru a se crea zone omogene etnic. Ca atare, principiile agreate şi în cazul României au fost cele ale autodeterminării, securităţii militare şi eficienţei economice. Dintre propunerile discutate în cadrul comisiei de experţi cea mai îndepărtată de solicitările româneşti era cea americană, care lăsa Ungariei oraşele Satu Mare, Oradea, Carei, Arad, sub argumentul etnic. Este adevărat că în aceste oraşe prezenţa românească era una minoritară, însă în zonele rurale din proximitatea acestor oraşe etnicii români erau majoritari. În includerea oraşelor de pe zona de vest în teritoriul României a contat voinţa Franţei şi Angliei de a consolida economic şi militar statul român (includerea căii ferate care lega aceste oraşe), care trebuia, în viziunea Parisului şi Londrei, să constituie o contrapondere, împreună cu Polonia, la Germania şi pericolul bolşevic. În iunie 1919 Consiliul Suprem a căzut de acord să urmeze recomandările comisiei de studiu în privinţa graniţelor României cu Ungaria şi Regatul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor, în pofida nemulţumirii guvernului de la Bucureşti condus de Ion I.C. Brătianu. Trebuie menţionat în acest context faptul că la Conferinţa de Pace nu au fost acceptate cererile maximale ale României.
În privinţa graniţei româno‑sârbe, interesele strategice ale Marilor Puteri au vizat întărirea politico‑militară a Belgradului, motiv pentru care o parte semnificativă a Banatului a rămas Serbiei, inclusiv românii din Valea Timocului (regiunea în dreapta Dunării, situată în vecinătatea sud‑vestului României). Experţii şi liderii politici decidenţi erau conştienţi de faptul că pe teritoriul României rămâneau importante comunităţi de maghiari, germani sau evrei ş.a., însă au fost incluse clauze privind protecţia minorităţilor în Tratatul de la Trianon (art. 54‑60). De asemenea, România a semnat în 9 decembrie 1919 un Tratat al Minorităţilor, prin care se angaja să le respecte acestora drepturile, „fără nicio deosebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religie” (art. 2). Acelaşi principiu al echilibrului a fost urmat de experţi şi stabilirea graniţelor dintre România şi Cehoslovacia: Maramureşul din dreapta Tisei a fost lăsat Pragăi, în timp ce frontiera românească a fost stabilită pe râul Tisa, considerat a fi o frontieră naturală. Soluţiile găsite la Conferinţa de Pace nu mulţumeau în chip absolut niciuna din părţi, însă reprezentau un compromis considerat echitabil de Consiliul Suprem.
Nici România, nici Ungaria nu au fost reprezentate în comisiile de experţi care au analizat chestiunea frontierelor dintre cele două state. Atât guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Budapesta au căutat să influenţeze deciziile Conferinţei de Pace nu doar prin instrumentele mai puţin vizibile ale lobby‑ului, ci şi prin transmiterea unor puncte de vedere scrise, menite a influenţa deciziile finale. În contradicţie cu teza „diktatului”, Ungaria şi‑a făcut cunoscută poziţia prin 38 de note diplomatice, punând la dispoziţie un vast material documentar, prin care spera să influenţeze deciziile conferinţei.
Este important de menţionat faptul că finalizarea Tratatului de pace cu Ungaria s‑a realizat doar după ce România, care ocupase Budapesta în august 1919, a primit solicitarea de retragere (7 noiembrie 1919). Până la 28 martie 1920 armata română s‑a retras din întreg teritoriul Ungariei (la est de râul Tisa), potrivit înţelegerii cu Consiliul Suprem. Ungaria a fost invitată să‑şi expună propria poziţie în faţa Conferinţei de Pace, fiind primită „cu răceală, dar corect” de gazdele franceze. Conducătorul delegaţiei maghiare, contele Albert Apponyi, ce încarna Ungaria aristocratică şi conservatoare, a vorbit în faţa Consiliului Suprem în ianuarie 1920, exact cum făcuse cu un an în urmă şi primul conducător al delegaţiei României, Ion I.C. Brătianu. Nu au avut loc negocieri verbale, însă delegaţiei maghiare i s‑a permis să depună documente scrise, în sprijinul poziţiei sale. Plecând de la condiţia de ţară responsabilă de izbucnirea războiului, stare stabilită încă de la începutul Conferinţei de Pace, Ungaria trebuia să convingă asupra faptului că a înţeles noile realităţi, iar opresiunea asupra minorităţilor va înceta definitiv. Dimpotrivă, contele Apponyi, sfidător faţă de naţionalităţile emancipate ale Austro‑Ungariei, a susţinut inferioritatea rasială a românilor, de exemplu. În faţa noii situaţii create de atitudinea delegaţiei maghiare la Paris, în 24 februarie 1920 Consiliul Suprem primeşte o scrisoare comună a delegaţiilor Cehoslovaciei, României şi Regatului Sârbo‑Croato‑Sloven, în care este avertizat că orice modificare a frontierelor deja convenite va însemna o „trădare”.
Budapesta a încercat o acţiune de ultim moment. Contele Apponyi a refuzat semnarea Tratatului de pace şi au fost deschise tratative secrete cu Franţa, guvernul maghiar încercând să obţină sprijinul Parisului pentru modificarea frontierelor, în schimbul unor avantaje pentru oameni de afaceri francezi (de exemplu, firmele Schneider‑Creusot). Turnura pro‑franceză a Budapestei nu a avut şanse de reuşită deoarece Parisul ar fi trebuit să ofere explicaţii pentru schimbarea sa, atât anglo‑americanilor, cât şi aliaţilor săi din Europa central‑răsăriteană. Ca atare, Parisul a abandonat jocurile oportuniste şi Ungaria nu a mai putut tergiversa încheierea Tratatului de pace, semnat la Trianon în 4 iunie 1920. În faţa eşecului cu adevărat istoric, elita politică maghiară s‑a derobat de responsabilitate, a evitat asumarea realităţilor, aruncându‑se cu fervoare în teoria conspiraţionistă a „diktatului”.
Iredentismul maghiar, politică de stat
Tratatul de la Trianon a fost supus unui rapid proces de mitologizare, devenind evenimentul fondator traumatic al Ungariei. Funcţia lui fundamentală era de a păstra statu‑qou‑ul politic, social şi economic, în condiţiile în care pretenţiile elitei maghiare de a conduce o „mare putere” s‑au dovedit iluzorii. A fost refuzată reforma agrară, deşi doar 745 magnaţi deţineau o treime din teritoriul agricol, iar 1,2 milioane de ţărani nu aveau proprietăţi funciare. Societatea maghiară nu a urmat un proces de democratizare internă, ci s‑a menţinut un regim parlamentar caricatural, fiind refuzată introducerea scrutinului universal masculin, precum în celelalte state din vecinătatea Ungariei. Premierul István Bethlen (1921‑1931) spunea că votul secret „nu era compatibil cu caracterul deschis al naţiunii maghiare”. Dimpotrivă, societatea maghiară, având avantajul relativei omogenităţi etnice (cca 90% erau etnici maghiari), se afla într‑o permanentă stare de mobilizare şi tensiune, pentru himerica refacere a Regatului Sfântului Ştefan. Mitologia Tratatului de la Trianon era parte esenţială a politicii revizioniste, prin care Ungaria spera la redobândirea fostelor teritorii din perioada dublei monarhii, ori măcar o parte a acestora, prin alianţe cu statele revizioniste, Italia fascistă şi Germania nazistă.
Teza fundamentală prezentată de delegaţia maghiară în cadrul Conferinţei de Pace, dincolo de argumentele tehnice privind distribuţia etnică, pentru care Marile Puteri trebuiau să menţină Ungaria Mare, era presupusa superioritate civilizaţională a ungurilor în raport cu celelalte populaţii. Funcţiile acestei teorii a superiorităţii civilizaţionale maghiare, manifestate în cadrul Austro‑Ungariei, erau de a menţine statu‑quo‑ul: între maghiari/austrieci şi restul naţionalităţilor, care trebuiau să le accepte dominaţia în baza presupusei superiorităţi, respectiv în interiorul societăţii maghiare. Aristocraţia şi‑a inventat rolul de garant al prezervării superiorităţii naţiunii, ca atare ţărănimea, proletariatul şi mica burghezie trebuiau să accepte o piramidă socială imuabilă.
În constelaţia de idei a mitologiei revizioniste argumentele de ordin juridic (care ar trebui să aibă prioritate într‑o confruntare pe tărâmul dreptului internaţional, căreia îi şi aparţine speţa Tratatului de la Trianon) au o importanţă marginală. Contestarea în sine a valabilităţii juridice a Tratatului de pace cu Ungaria, invocată în spaţiul public maghiar drept o consecinţă a „diktatului”, nu s‑a dezvoltat ca o temă importantă, deoarece guvernul maghiar a participat la Conferinţa de Pace, iar textul juridic a fost semnat de împuterniciţi legali ai Ungariei, dobândind valabilitate prin ratificare şi înregistrarea în Seria de tratate a Ligii Naţiunilor (1921).
Un alt argument de factură legalistă este cel al aplicării principiului autodeterminării popoarelor. Cu vădită neplăcere şi încercând să‑i diminueze impactul, guvernul Ungariei a recunoscut la Conferinţa de Pace valabilitatea acestui principiu. Nici nu putea fi altfel, deoarece nu doar că se afla la baza existenţei noului stat maghiar, ci s‑a manifestat şi în relaţie cu România. În contextul semnării Tratatului de la Bucureşti (7 mai 1918), care consacra înfrângerea militară a Bucureştiului, Puterile Centrale (implicit Ungaria) se angajau să nu se opună unirii Basarabiei cu Regatul României, decizie rezultată prin aplicarea principiului naţionalităţilor.
Mitologia revizionistă încearcă să şubrezească forţa principiului autodeterminării naţiunilor prin relativizare. Este adevărat că principiul nu avea la momentul Conferinţei de Pace de la Paris o valoare universală, că el nu a fost aplicat în cadrul coloniilor puterilor învingătoare decât după al Doilea Război Mondial, iar cazul elocvent de inconsecvenţă este blocarea unificării Austriei cu Germania, din raţiuni privind securitatea europeană, aşa cum aceasta era definită la confluenţa intereselor anglo‑franceze.
Ungaria nu a recunoscut decizia de unire cu România luată la Alba Iulia, solicitând organizarea unui nou referendum. Consiliul Suprem a respins cererea contelui Apponyi, considerând‑o inutilă, deşi acesta se angajase să respecte decizia rezultată dintr‑o nouă consultare a populaţiei, „oricare ar fie ea”. Mitologia revizionistă exagerează consecinţele referendumului de la Sopron (vestul Ungariei), care a fost iniţial acordat Austriei, care însă în urma unui proces plebiscitar în 1921 a revenit Ungariei. După decenii de opresiune, ostilitatea împotriva maghiarilor era atât de extinsă încât nu poate fi imaginată dorinţa românilor, slovacilor ori a sârbilor de a reveni sub conducerea Budapestei, doar pentru că ei îşi declamau superioritatea civilizaţională/rasială. Dimpotrivă, dispreţul arătat faţă de identitatea naţionalităţilor în Austro‑Ungaria le‑a lăsat acestora o traumă greu de vindecat în cadrul statelor succesorale.
În lipsa unor argumente juridice şi demografice imbatabile, la Conferinţa de Pace delegaţia maghiară a prezentat argumente emoţionale, care au fost ulterior înglobate în mitologia Trianonului. Echipa contelui Apponyi a considerat că va trezi empatia membrilor Consiliului Suprem prezentând un argument geopolitic îmbrăcat într‑o haină istoristă: Regatul Sfântului Ştefan nu trebuia dezmembrat deoarece, încă din perioada Evului Mediu, împreună cu polonezii au reprezentat un „scut” al creştinătăţii împotriva ameninţării mongole şi turce. Subsecvent, acestei idei a „recunoştinţei” pe care Occidentul ar trebui să o poarte Ungariei, se afla ideea superiorităţii rasiale a maghiarilor. Românii arau consideraţi o populaţie inferioară, deoarece erau o naţiune tânără, spre deosebire de „Ungaria milenară”. Teza inferiorităţii rasiale şi civilizaţionale a românilor transilvăneni, ce a fost utilizată la finalul perioadei interbelice în joncţiunea dintre iredentismul maghiar şi nazist, se dorea a fi „demonstrată” prin teorii istorice revolute. Maghiarii încercau să‑şi fundamenteze dreptul asupra Transilvaniei prin teza preeminenţei lor istorice în regiune, respectiv prin dreptul generat de cucerirea unui teritoriu. În acest sens a fost reînviată teoria istoricului austriac Robert Rösler (publicată în 1871) potrivit căreia românii ar fi ajuns în Transilvania în secolele XIV‑XV, populaţia latinofonă dispărând în urma retragerii romane din secolul al III‑lea. Această teză istorică asumată de guvernul maghiar şi‑a găsit ulterior numeroase ecouri în istoriografia maghiară, care a dorit cu orice preţ să dovedească întâietatea maghiarilor în Transilvania, ignorând sau contestând nu doar sursele maghiare care atestau prezenţa populaţiei neo‑latine în Transilvania în zorii Evului Mediu, ci şi dovezile arheologice ale continuităţii aceleiaşi populaţii în Ardeal. Dar cum în naraţiunile de tip mitologic nu este esenţială coerenţa internă a argumentaţiei, ci doar capacitatea ei de seducţie emoţională, delegaţia maghiară la Conferinţa de Pace afirma că Transilvania este cu „100 de ani mai avansată decât Regatul României” (cu toate că românii transilvăneni erau consideraţi o rasă inferioară!), punând astfel bazele teoriei transilvanismului. Românii era blamaţi că nu erau recunoscători „conducătorilor maghiari” pentru că, din nobleţe superioară, i‑ar fi civilizat, oferindu‑le cu „generozitate” şcoli şi instituţii politice. Contele Apponyi, autor al politicii de asimilare etnică în Austro‑Ungaria, nega în cadrul Conferinţei de Pace orice politică opresivă în monarhia dualistă. Cu un astfel de arsenal ideatic, în condiţiile în care situaţia politicilor de asimilare a minorităţilor din Austro‑Ungaria era cunoscută în detaliu de diplomaţiile occidentale, membrilor Consiliului Suprem le‑a fost uşor să respingă orice revendicări teritoriale maghiare. Adevărata tragedie a Ungariei la Conferinţa de Pace a fost, de fapt, lipsa de realism a elitelor conservatoare maghiare, care au transformat propriul eşec în administrarea unui imperiu multinaţional într‑o uriaşă temă propagandistică, eludând realitatea, pentru a‑şi păstra statutul privilegiat.
În Ungaria interbelică iredentismul propagat de stat se împletea cu cel izvorât din interiorul societăţii. Educaţia şcolară (limbă şi literatură, istorie, geografie, economie) în integralitate era aservită obiectivelor revizioniste. Manualele de istorie construiau nu doar imaginea unei Ungarii istorice glorioase, ci transmiteau mesajul iredentist în formule explicite, statul maghiar fiind prezentat drept o „victimă”. Simultan era afirmată ideea unei „misiuni divine” a maghiarilor de a‑i supune pe slavi şi români (denumiţi în mod peiorativ „olahi”), deoarece erau slabi şi necivilizaţi şi au „invadat teritoriile maghiare” (ideea inferiorităţii civilizaţionale/rasiale este o constantă a naraţiunii iredentismului maghiar). Mesajul politic, accentuat din 1936, odată cu dinamizarea politicii iredentiste la nivel statal, era de a se trece la acţiune pentru anularea „crudului Trianon”, iar condiţia de „victimă” trebuia transformată în cea de „învingător”.
La un secol de la Conferinţa de Pace, putem constata cu serenitate că existenţa naţiunii maghiare nu a fost pusă în realitate în primejdie. Tratatul de la Trianon a curmat utopia Ungariei imperiale, prin aducerea ei la condiţia de stat‑naţiune. Este adevărat, au rămas în afara graniţelor Ungariei un număr important de etnici maghiari, însă acestora le‑a fost recunoscută calitatea de membri cu drepturi depline.
Morala acestei situaţii seculare este că un consum ridicat de mitologie istorică dăunează sănătăţii naţiunilor!
Alexandru Porţeanu
Centenar Trianon
Încetarea operaţiunilor militare prin capitulările şi armistiţiile succesive din octombrie‑noiembrie 1918 a menţinut starea juridico‑politică de război, a cărei soluţionare a revenit Conferinţei de Pace de la Paris. Revoluţia democrată din Ungaria (30‑31 octombrie 1918) a adus la putere guvernul contelui Karolyi Mihaly, care a semnat armistiţiul de la Belgrad (13 noiembrie 1918).
Conferinţa de Pace începută în ianuarie 1919 a notificat guvernului de la Budapesta (Nota Vix, 20 martie 1919) condiţiile păcii, în principal configuraţia teritorială a Ungariei, substanţial redusă la dimensiunile corespunzătoare majorităţii maghiare. În această situaţie, guvernul Karolyi nu şi‑a asumat răspunderea semnării Tratatului de Pace. Celelalte forţe politice s‑au complăcut în aceeaşi postură. Riscul vidului politic l‑a determinat pe Karolyi să aducă la putere noua grupare politică a comuniştilor maghiari reprezentată de aventurierul Bela Kun, care a instaurat „Republica Ungară a Sfaturilor”, inclusiv în zona nord‑vestică din Transilvania (Bihor, Sătmar).
În primăvara anului 1919, Conferinţa de Pace s‑a concentrat pe elaborarea şi încheierea Tratatului de Pace cu Germania (28 iunie 1919).
La 1 august 1919, regimul comunist din Ungaria a fost înlăturat, fiind înlocuit – în cele din urmă – de regimul lui Horthy Miklos şi de „teroarea albă”.
Conferinţa de Pace s‑a consacrat finalizării Tratatului cu Austria şi negocierilor Tratatului de Pace cu Ungaria. Delegaţia ungară a tergiversat şi prelungit abuziv tratativele, astfel că, la 6 mai 1920, Conferinţa de Pace a adresat Ungariei nota ultimativă de rigoare („scrisoarea Millerand”).
În după-amiaza zilei de vineri 4 iunie 1920 a avut loc în palatul Micul Trianon de la Versailles solemnitatea semnării Tratatului de Pace dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, în prezenţa oficialităţilor şi a unui public select. Momentul principal a fost chiar cel iniţial, în care cei doi reprezentanţi ai Ungariei au fost invitaţi să‑şi depună semnăturile pe pagina finală a Tratatului, fapt consemnat la ora 16.32. La exact aceeaşi oră, în Ungaria au răsunat clopotele şi sirenele, iar timp de 10 minute a încetat întreaga activitate publică. Ziua de 4 iunie 1920 a fost declarată ca zi de doliu naţional. Semnarea Tratatului a fost întâmpinată în Ungaria prin ample manifestări de protest.
Tratatul de la Trianon are 14 părţi, ce cuprind 364 articole, grupate în Secţiuni, Capitole şi Paragrafe, incluzând diferite Anexe, Tabele şi Protocoale. În fruntea fiecăruia dintre Tratatele de Pace din 1919‑1920, inclusiv a celui de la Trianon, era înserat ca Partea I‑a Pactul Societăţii Naţiunilor, care proclama ideea cardinală a asigurării Păcii. Tratatul de la Trianon instituia încetarea stării de război la data intrării sale în vigoare prin ratificarea de către Ungaria, „când vor exista relaţii oficiale între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria”, care redevenea astfel stat independent, după aproape patru secole. Tratatul fixa frontierele Ungariei cu vecinii săi (Austria, Statul Sârbo‑Croato‑Sloven, România, Cehoslovacia). El stabilea pentru Ungaria clauze politice europene şi extraeuropene, determina clauze militare, navale şi aeriene, pe cele referitoare la prizonierii de război şi morminte, apoi Sancţiuni pentru încălcarea legilor războiului, reparaţiuni, clauze financiare, economice, privitoare la porturi, căi de apă, căi ferate, regimul muncii, Declaraţiuni, Dispoziţii speciale ş.a. Statele semnatare ale Tratatului însumau majoritatea statelor lumii de atunci şi majoritatea populaţiei planetei.
Pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Trianon era necesară ratificarea sa, conform procedurii stabilite în articolul 364 din finalul Tratatului. Data de referinţă pentru intrarea sa în vigoare urma a fi data ratificării de către Ungaria şi de către trei dintre Principalele Puteri. Intrarea în vigoare pentru fiecare Putere se va produce la data depunerii ratificării. Desfăşurarea calendaristică a ratificărilor de către Puterile semnatare a început imediat, în vara anului 1920.
România a îndeplinit această prevedere a Tratatului prin dezbaterea ratificării sale în Senat şi în Camera Deputaţilor, în perioada 14‑26 august 1920. Dezbaterile au fost ample, consistente, sintetizându‑se în remarcabilele discursuri ale lui Take Ionescu (la Senat) şi Iuliu Maniu (la Cameră), principalii reprezentanţi ai Puterii şi Opoziţiei.
Ratificarea Tratatului de la Trianon de către Ungaria, care făcea obiectul reglementării în cauză, a fost întârziată şi prelungită abuziv de către Ungaria. La 15 noiembrie 1920, propunereea legislativă a guvernului Teleki Pal privind „organizarea păcii de la Trianon” a fost întâmpinată de Adunarea Naţională printr‑o „Declaraţie solemnă de protest”. Dezbaterile s‑au desfăşurat în lunga perioadă dintre 15 noiembrie 1920 ‑ 26 iulie 1921, încă puţin studiată de către istorici, necesitând exercitarea demersurilor ferme ale Conferinţei de Pace.
În cele din urmă, ratificarea ungară a trebuit să fie totuşi asumată de către aceleaşi oficialităţi ale noului stat, cunoscute pentru atitudinea lor profund potrivnică Trianonului. Acestea au fost obligate prin însăşi poziţia lor să procedeze împotriva propriilor lor convingeri, apelând la argumentele supreme ale raţiunii de stat, printr‑o îndelungată persuasiune în rândurile colegilor, dar şi ale adversarilor parlamentari, recurgând la orice artificiu procedural, oricât de firav, pentru obţinerea votului de ratificare, pentru evitarea activării stării de război, adică a ocupării militare a Ungariei, care ar fi însemnat un adevărat dezastru politic, fără precedent. Prin diverse compromisuri de acest fel, au fost salvate cât de cât aparenţele soluţionării oricât de formale, prin adoptarea „articolului de Lege XXXIII privitor la Tratatul de la Trianon”, la pachet cu alte reglementări curente. Acest procedeu a fost acceptat tacit, ca un fel de echivalent al ratificării, deşi el rămânea deficitar în privinţa formulării explicite a semnificaţiei sale.
După 26 iulie 1920 au depus ratificările respective SUA, China, Cuba, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, precum şi alte 10 state semnatare ale Pactului Societăţii Naţiunilor, inclus în Partea I‑a a Tratatului de la Trianon.
Aplicarea completă a Tratatului în teren s‑a prelungit până prin anul 1924.
Pe baza experienţei nefavorabile privind desfăşurarea negocierilor finale, factorii de conducere ai Puterilor Aliate au adoptat măsuri de precauţie. În cursul aceleiaşi zile de miercuri 26 iulie 1921 au avut loc trei momente din istoria finalizării Tratatului. Dimineaţa, la Budapesta, Adunarea Naţională a votat „articolul XXXIII privitor la Tratatul de Pace de la Trianon”, fapt comunicat imediat Guvernului Franţei, depozitarul tuturor actelor Tratatului. Ca urmare, în seara aceleiaşi zile, la ora 18.00, a fost semnat la Paris Protocolul preliminar care preciza că „în momentul procedării la prima depunere a ratificărilor, Puterile Aliate şi Asociate declară că îşi rezervă toate drepturile ce le‑ar putea aparţine ca urmare a neexecutării clauzelor de armistiţiu sau a executării lor incomplete din partea Ungariei”. Al treilea moment era întocmirea „Procesului-Verbal de depunere a Ratificărilor Tratatului de Pace semnat la Trianon, remise Guvernului Republicii Franceze”. Depunerile au fost executate de către patru dintre Principalele Puteri Aliate şi Asociate (Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia), precum şi de către altele cinci (Belgia, România, Statul Sârbo‑Croato‑Sloven, Siam şi Cehoslovacia).
Orice încercare de punere sub semnul întrebării a semnificaţiei Tratatului (ca fiind un „Diktat” pentru detractorii săi extremişti) riscă alunecări periculoase, pe panta descendentă a tendinţelor revizioniste, contrare Trianonului.
În ansamblul său, Tratatul de la Trianon a reprezentat o operă monumentală de drept şi relaţii internaţionale. El rămâne un reper fundamental al istoriei universale contemporane. Studierea, cunoaşterea şi cercetarea sa necesită o abordare ştiinţifică, obiectivă, înţelegerea sa ca fapt istoric, ca act de cultură istorică.
Vasile Puşcaş
Trianon, Trianon!
Ultimele decenii au arătat omenirii că trăieşte nu doar într‑o lume foarte complexă, dar şi că evenimentele vieţii sociale se derulează cu o viteză deosebită. Motiv pentru care fiecare cetăţean simte nevoia de a descifra cât mai repede şi extins căile de evoluţie. Crizele internaţionale care se succed la intervale de timp tot mai scurte au relativizat la maxim modelele matematice de previzionare. De aceea, acum se face apel şi mai frecvent la fenomene şi procese istorice contemporane pentru a găsi explicaţii la fapte prezente şi eventuale reconstituiri seriale care să indice măcar viitorul imediat.
Iniţiativa editării acestui volum a venit dinspre interesul manifestat de studenţi, dar şi de opinia publică generală care a receptat din mass‑media lansarea subiectului Tratatului de la Trianon (1920). După ce, în anii anteriori, s‑a scris despre Centenarul declanşării
Primului Război Mondial (1914), al terminării conflictului (1918) şi s‑a celebrat un secol de la desăvârşirea Marii Uniri (1918), aducerea agresivă a subiectului Trianonului cu ton contestatar la momentele istorice menţionate a stârnit nedumerire printre consumatorii ştirilor lansate de media şi îndeosebi media socială. Iar mediul de receptare a unor astfel de opinii a fost mult viciat de intensificarea discursului politic populist, naţionalist, xenofob, care a proliferat în spaţiul public european şi cu deosebire în cel central‑sud‑est european. Pe când istoricii de profesie au abordat aceste teme în conferinţe restrânse ori publicaţii de specialitate, aşa‑numita „istorie jurnalistică” a accentuat doar aspecte pe care redacţiile ori cercurile emitente le considerau a corespunde „cererii pieţei”. De unde a apărut nevoia de a veni spre publicul larg şi cu opinii istoriografice ori ale ştiinţelor sociale care să ofere cititorilor puncte de sprijin pentru gândirea raţională.
În volumul de faţă propunem opinii ale câtorva experţi din domeniile istoriografiei, sociologiei, dreptului, ştiinţelor politice şi relaţiilor internaţionale etc., deoarece am dorit să facilităm realizarea unei analize interdisciplinare care să asocieze demersului istoric şi elemente de cunoaştere şi înţelegere ale fenomenelor contemporane care au fost intenţionat sensibilizate de politizarea nedisimulată pe care au propus‑o unele partide, grupări culturale, personaje publice în căutare de glorie electorală şi de putere clădită pe schelete ale trecutului. În altă ordine de idei, am dorit să atragem atenţia asupra faptului că şi popoarele din această parte a Europei ar trebui să se raporteze constructiv la contextul zonal, continental şi global. Doar liderii politici şi statali slabi văd mereu o primejdie în tot ceea ce se întâmplă în jur şi caută să se salveze doar pe ei, ataşându‑se la structuri conjuncturale unidirecţionale de putere, sacrificând şanse de parteneriate de durată lungă pe care le‑ar putea obţine printr‑o cooperare sinceră şi sistematică.
În urmă cu mai bine de două decenii am publicat un volum (Pulsul istoriei în Europa Centrală, 1998) în care am încercat să explic de ce istoria este atât de importantă pentru definirea identităţii naţiunilor din Europa Centrală. Mesajul principal al acelui volum a fost inspirat de celebra carte a lui Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts (1993). În primul deceniu post‑1989, Europa şi întreaga lume au fost oripilate de violenţele etno‑religioase din Balcani, iar Kaplan avertiza liderii regionali şi pe cei ai Europei să nu se lase pradă fantasmelor istorico‑politice de tipul celor care tulburau sud‑estul continentului. Atunci am atenţionat liderii României, ca şi pe cei din Europa Centrală, să ia aminte la spusele lui Robert D. Kaplan, să aibă grijă să nu dea şi ei drumul „strigoilor” central‑europeni, deoarece şi în această zonă unii politicieni erau tentaţi a aduce în prim‑planul vieţii sociale fantasmele conflictualităţilor trecute. Odată potolit avântul liderilor post‑comunişti din statele Europei Centrale pentru aderarea la NATO şi UE, recursul la „strigoii” istoriei a revenit, iar ceea ce se spera că va deveni calea de viaţă europeană, în sens occidental, ni se înfăţişează astăzi tot mai clar ca o îndreptare spre calea inspirată de vechile obiceiuri estice. Prilej în care unii lideri central‑europeni dovedesc o orientare politică asemănătoare celor care au dat drumul „strigoilor” din Balcani la sfârşitul secolului al XX‑lea, dovedind lipsa voinţei de a învăţa din lecţiile celor două conflagraţii mondiale care au însângerat veacul trecut şi din suferinţele naţiunilor din această regiune datorate fascismului şi bolşevismului.
Pentru România, semnarea Tratatului de la Trianon (1920) a însemnat recunoaşterea internaţională a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o consecinţă a aplicării principiului autodeterminării naţionale, cel care a fost considerat principalul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârşitul Primului Război Mondial. Dar un Tratat de pace conţinea şi alte aranjamente între părţile semnatare, care intenţionau să aşeze evoluţiile viitoare pe o cale juridico‑politică, economică, financiară, socială, culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de momentul semnării Tratatului de pace, „dinamica păcii” – cum o numea Nicolae Titulescu – depinzând de modul în care părţile adoptau o atitudine constructivă sau distructivă. Aceasta este o concluzie evidentă a raportării părţilor la sistemul Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv Tratatul de la Trianon.
Volumul de faţă include câteva studii care prezintă istoria ideii şi construcţiei statului naţional modern în Europa Centrală, ca şi a contextualităţii europene şi central‑sud‑est europene de la sfârşitul Primului Război Mondial. Întrucât această contextualitate a fost dominată de evenimente sistemice, am propus o analiză bazată şi pe metode analitice formale pentru a circumscrie cât mai logic deciziile Conferinţei de Pace de la Paris (1919‑1920). O lectură juridică a Tratatului de la Trianon şi a principiului naţionalităţilor, aşa cum opera imediat după terminarea conflagraţiei, este urmată de câteva studii care prezintă unele consecinţe culturale, politice şi instituţional‑statale ale elaborării şi aplicării aceluiaşi tratat. Un capitol consistent este dedicat analizei istorico‑istoriografice a miturilor politice construite în Ungaria pe seama Tratatului de la Trianon, cu scopul susţinerii unei politici revizioniste şi revanşarde care şi‑a prelungit manifestările până în zilele noastre. Două analize aparţin unor sociologi care evaluează discursul politic şi atitudinea unor curente, grupări, personaje politice contemporane care şi‑au făcut din Tratatul de la Trianon nu doar o ţintă critică, ci mai ales un suport pentru lansarea unor politici radicale destinate consumului electoral intern, dar şi cu certe tendinţe de destabilizare a regiunii central‑europene. Motiv să reamintim de posibilitatea conflictualizării zonei, cu efecte continentale şi internaţionale încă nebănuite, dar mai ales pentru a relansa cooperarea şi conlucrarea între statele şi naţiunile Europei Centrale care, astăzi, au şi un obiectiv comun de mare însemnătate – integrarea europeană.
Toţi autorii înscrişi în cuprinsul acestei cărţi apreciază deosebit munca redactorilor Editurii Şcoala Ardeleană (Cluj‑Napoca) care au contribuit profesionist şi cu dedicaţie la apariţia acestui produs editorial. Mulţumim îndeosebi domnilor Vasile George Dâncu, directorul editurii, şi Andrei Doboş, destoinicul cititor şi redactor de carte, deoarece ne‑au fost alături de la lansarea proiectului editorial şi până la finalizarea lui, cu destinaţie spre cititorii dornici de cunoaşterea istoriei contemporane.
■ Prefaţă la vol. Trianon, Trianon!…, Editura Şcoala Ardeleană
Ionel N. Sava
De la nostalgie politică la trauma culturală? Dilema europeană a Ungariei la 100 de ani după Trianon
Centenarul european: celebrare sau comemorare?
Contextul în care s‑a marcat 1918 drept anul reconcilierii şi reconstrucţiei în Europa a probat o dată în plus că Franţa şi Germania, adversarii ireconciliabili de la 1914, învinsul şi învingătorul de la 1918 şi 1945, sunt astăzi model de reconciliere şi construcţie europeană.
În Europa Centrală şi de Est, urmând modelul franco‑german, ideea de reconciliere a pătruns la scurt timp după 1989. La mijlocul anilor 1990 a fost iniţiat primul proiect româno‑maghiar de bună vecinătate, după căderea Zidului Berlinului. Franţa şi Germania au acordat sprijin însemnat. Misiuni diplomatice la Bonn şi Paris, urmate de iniţiative bilaterale între Bucureşti şi Budapesta, au asigurat un climat favorabil proiectelor de reformă şi integrare ale celor două ţări[1]. Reconcilierea din anii 1990 a netezit calea Ungariei şi apoi a României către organizaţiile europene şi atlantice. Ulterior integrării, începând cu 2004 şi, îndeosebi după 2010, lucrurile s‑au schimbat. Bucureştiul a asistat surprins, alături de alte capitale europene, la o schimbare de perspectivă în Ungaria.
Astfel că, în prezent, în Europa Centrală şi de Est accentele regionale sunt diferite şi, pe alocuri, chiar contradictorii. Polonia a marcat cu optimism centenarul reconstrucţiei sale politice. Cehia s‑a asociat iniţiativelor europene, spre deosebire de Slovacia, care a dat o notă naţională evenimentului.
România s‑a remarcat prin menţionarea sprijinului Franţei, celebrarea intensă a Reginei Maria şi, într‑o oarecare măsură, a Regelui Ferdinand, ca figuri emblematice ale Marii Uniri de la 1918.
Doar Ungaria a anunţat oficial că nu are nimic de aniversat în 2018‑2019, şi cu atât mai puţin în 2020. La Budapesta se comemorează 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon.
O certă preferinţă pentru interbelic s‑a reinstalat în ţara vecină, la început sub forma disimulată a nostalgiei rolului istoric şi apostolic al Ungariei şi, la scurt timp după, în formele severe ale traumei Trianonului.
Devine astfel relevant a cerceta resorturile sociale şi culturale care întreţin nostalgia politică maghiară interbelică şi generează o formă actualizată a traumei Trianonului.
Pentru noi este un prilej de a acorda interes eforturilor, altfel insistente, ale vecinilor maghiari şi de a conforta eventuale neînţelegeri mai vechi. România nu are nimic de revendicat de la Ungaria, cu excepţia reconcilierii cu trecutul. De la 1918 încoace, mesajul nostru constant a exprimat dorinţa de conlucrare pentru un viitor european mai bun.
Ce este nostalgia?
Constatăm că angoasa trecutului, deşi s‑a ameliorat, nu s‑a consumat în totalitate în Europa Centrală. În chiar miezul Europei unite, nostalgia îmbracă în hainele simbolice ale prezentului evenimente din trecut considerate traumatizante. Sunt modalităţi, exprimări actualizate ale unui trecut pierdut. Astfel că, prin intermediul proceselor colective, devenim nostalgici faţă de evenimente pe care nici măcar nu le‑am trăit. Aşa s‑ar explica modalitatea prin care un tânăr maghiar în vârstă de 25 de ani sau un prim-ministru de 56 privesc astăzi nostalgic la harta Ungariei Mari.
Nostalgia încearcă să confirme sau, dimpotrivă, să corecteze circumstanţele extraordinare ale trecutului prin intermediul unei culturi conformiste sau revizioniste din prezent. Dacă s‑a produs o nedreptate, ne împotrivim în prezent acelei nedreptăţi. Întrucât nu am participat la producerea ei, nu putem decât interpreta respectivul eveniment precum o piesă de teatru cu publicul, actorii, scena şi culisele sale. Astfel, de fapt, s‑ar reinterpreta, pe baza scenariului nostalgic despre trecut, trauma culturală a prezentului.
În treacăt fie amintit aici, pentru a transmite experienţele neplăcute ale trecutului, grecii au inventat tragedia, adică teatralizarea unei experienţe sociale negative din care să se degaje învăţăminte colective. Tragedia antică era un ritual ce se desfăşura pe o scenă amenajată în faţa unui public invitat sau selectat. Epoca modernă a inclus în tehnicile sale interpretative trauma, adică suferinţa colectivă şi mobilizarea socială pentru ameliorarea nedreptăţii. Societatea întreagă devine o scenă.
Obsesia despre trecut a fost până relativ recent tratată cu mijloacele medicinei şi psihanalizei. În anii 1970, sociologia a produs o schimbare de perspectivă. Astfel, s‑a constat că nostalgia nu este nicidecum o patologie şi nici cu necesitate o angoasă (depresie), cât mai degrabă exprimă dispoziţia curentă în raport cu experienţele din trecut.
În formele colective, nostalgia este un pretext pentru a reflecta la realităţile din prezent. Selecţia evenimentelor are drept criteriu utilitatea lor pentru confortul nostru curent. Diferiţi autori insistă asupra conţinutului pozitiv, plăcut, reconfortant al evenimentelor din trecut pe care le actualizăm în prezent pentru a ne procura plăcere, satisfacţie, împlinire, confirmare. Amintirile copilăriei au o asemenea funcţie. Ne amintim ce ne place.
Ce se întâmplă însă cu lucrurile negative, cu cele care provoacă neplăcere, suferinţă? Psihanaliza a sugerat că ele sunt represate, uitate intenţionat, abandonate. Din inconştient s‑ar întoarce, eventual, în forme deplasate sau derivate. Totuşi, sociologia proceselor mentale, inspirată de teoria cadrelor, consideră că abandonarea trecutului are sens doar atunci când viitorul este optimist, promiţător. Când în mod colectiv avem o aşteptare proastă pentru ziua de mâine, atunci cel mai probabil se declanşează nostalgia pentru ziua de ieri. Dacă există, depresiile colective îndeamnă la căutarea în trecut a unui viitor mai bun. Nostalgia devine astfel opoziţie la propagarea stării de lucru din prezent, adică la stagnare sau, dimpotrivă, la progres. Pare a fi o reacţie identitară, întrucât nostalgia este unul dintre mijloacele pe care le angajăm în lucrul neîncetat pentru a construi, menţine şi reconstrui propria identitate. Trianonul poate fi, aşadar, acreditat ca expresia crizei identitare din prezent a Ungariei.
Despre condiţiile suficiente ale traumei
Mai departe, nostalgia este cultura despre trecut care se asociază cel mai adesea cu neîncrederea în viitor. Este o criză despre trecut transferată în sarcina viitorului. Dacă, de pildă, viitorul este dogmatic adulat sau renegat, nostalgia este reacţia la fel de dogmatică de adoraţie sau de renegare a trecutului.
Progresul cu orice preţ, altfel numit şi dogmatismul despre viitor, este, în această privinţă, poarta de trecere către trauma socială. Proiecţia unui viitor peste puterile noastre generează o criză a trecutului. Forţăm, cu alte cuvinte, memoria trecutului pentru a servi un viitor închipuit, imaginat, exaltat. Putem, de pildă, să aşezăm o mie de ani de istorie în serviciul unui mit a cărui împlinire este din ce în ce mai îndepărtată. În acest mod, istoria recentă a transformat (şi) cultura despre trecut într‑o traumă. Memoria trecutului nu mai este, ca la renascentişti, înălţătoare, ci este retrogradă. Cu cât trecutul este mai recent, cu atât ar fi mai traumatic.
Europa Centrală a fost, din păcate, expusă acestui trecut traumatic.
Astfel că, în zilele noastre, trauma este înţeleasă nu atât ca instituţie (cum ar fi sclavia sau captivitatea) şi nici măcar ca experienţă (a fi sclav sau deţinut), cât mai ales ca memorie colectivă (amintirea servituţii la afro-americani, de exemplu).
De aceea, americanul J.C. Alexander defineşte trauma ca o sumă de condiţii. Astfel, când suferinţa este însuşită colectiv ca o criză socială sau politică de anvergură, atunci devine o criză culturală (de identitate), adică o traumă culturală. În oricare dintre variante sau interpretări, acest text sugerează că trauma Trianonului este o criză a modului maghiar de a se raporta la trecut ca la o suferinţă a prezentului. Suferinţa a renăscut în postcomunism, adică atunci când libertatea a permis exerciţiul memoriei colective.
Trauma maghiară este astfel (re)construită ca traumă culturală pentru ca suferinţa trecutului să fie inclusă în repertoriul faptelor prezentului. Devine parte a daily life. Este adică interpretată în cele mai diverse medii sociale, menţionată în manualele şcolare, înscrisă în memoria urbană cu nume de străzi, pieţe şi locuri publice, ilustrată de personaje literare, comemorată în ocazii oficiale, exprimată în scrierile universitare, propagată în mediile internaţionale.
Muzeul este viu, trecutul este trăit în viaţa de zi cu zi, trauma este cotidiană. Suferinţa reală sau doar închipuită sau imaginată este astfel politizată, colectivizată, stimulată ca sursă de emoţie şi transformată, în cele din urmă, în cauză culturală. Trauma este ulterior asociată cu turnee sau trasee ale expunerii publice a actorilor, beneficiază de recuzită şi repertoriu, audienţă şi sprijin. Devine o acţiune colectivă ce exprimă deziderate sociale, unitate pentru împlinirea lor, număr semnificativ de aderenţi şi devotament în susţinerea cauzei.
Noul regionalism central european. Laicizarea mitului istoric maghiar
Astfel interpretat, Trianonul este un pretext de mobilizare în sprijinul crizei identitare maghiare, după cum argumentăm mai departe.
Reamintim aici că, în anii 1980, Mitteleuropa a dominat extensiv dezbarea publică pentru ca, imediat după 1990, scrierile lui Milan Kundera şi mai ales ale lui György Konrad să devină abecedarul cultural al post‑comunismului maghiar. Nostalgia Secession‑ului, pictura lui Klimt, arhitectura art nouveau, literatura lui Stefan Zeig şi Claudio Magris, admiraţia multiculturalismului kakanian inundă minţile şi inimile central‑europenilor. Astfel că, după 1990, nu întâmplător Budapesta a găzduit laboratorul acestui curent care a fost, desigur, Universitatea Central Europeană.
Resuscitarea fin‑de‑siècle‑ului vienez, în anii 1980 şi imediat după 1990, a oferit intelectualităţii central europene oportunitatea de a discuta şi finalul acestei epoci care a fost, desigur, declinul dualităţii.
Pentru maghiari, 1900 este luminos, însă 1918 este de‑a dreptul întunecat, poate chiar odios. Pe acest fundal, anticipând parcă manifestările Centenarului european ale anului 1918, prim-ministrul maghiar Viktor Orbán s‑a folosit de prilej pentru a readuce în atenţie nu ce ar avea Europa de sărbătorit, ci mai degrabă ce ar avea Ungaria de revendicat. Budapesta a anunţat astfel că nu are nimic de celebrat în 2018‑2019, şi cu atât mai puţin în 2020.
Dacă acceptăm că există evenimente traumatice colective ce nu pot fi nicicând celebrate sau reconciliate, chestiunea devine de ce ar fi Trianonul traumatic şi deci ireconciliabil mai mult decât altele? Transfomarea Trianonului în traumă culturală înseamnă interzicerea contestării sale în public şi transferul în registrul evenimentelor istorice ireconciliabile.
Motiv pentru care este semnificativ să descriem pe scurt mecanismul substituirii altor cauze sociale asociate cu suferinţa colectivă – Holocaustul evreiesc, ocupaţia sovietică, revolta din 1956, detenţia şi deportările – de către suferinţa maghiară a Trianonului, care devine astfel causa prima.
Traseul este unul sinuos. Începând cu anii 2000, Viena sfârşitului de secol al XIX‑lea este înlocuită de mitul istoric al Visegradului şi de amintirea Trianonului. Fără Mitteleuropa, atât de intens resuscitată de literatura dizidenţei, tema Visegradului ar fi fost mai degrabă obscură pe scena culturală a postsocialismului. Când s‑a creat grupul de la Visegrad (1990), intenţia a fost de scurtare a traseului integrării fostelor state socialiste. Nimeni nu s‑a gândit că acest grup va deveni, într‑o bună zi, autonom şi va afişa chiar o frondă în raport cu aliaţii occidentali.
În interpretarea noastră, în ţările grupului de la Visegrad, 1920 a căpătat prioritate în raport cu 1900 sau chiar cu 1940‑1944. Avem astfel suficiente motive să considerăm că interbelicul marchează debutul trecutului traumatic al Ungariei, iar postcomunismul maghiar tinde să (re)devină interbelic, adică revendicativ şi revizionist. Nimic nu este mai important decât revendicarea trecutului şi obsesia măreţiei de odinioară, emoţia istoricităţii şi, desigur, hibrisul monarhiei imperiale şi regale.
Atunci când, începând cu 2001, chiar 2004 şi, mai ales, cu ascensiunea la guvernare a Fidesz în 2010, preferinţa maghiară s‑a mutat către interbelic, iar trauma produsă de tratatul de la 4 iunie 1920 a devenit tema culturală dominantă, Mittelleuropa s‑a estompat până la dispariţie în Ungaria. O altă Europă Centrală, degajată din saloanele Visegradului, şi‑a făcut apariţia în discursul public maghiar. Cu alte cuvinte, un nou regionalism s‑a insinuat în discursul public.
Este explicaţia pentru care Budapesta gândeşte misiunea sa europeană la nivel regional, ceea ce reprezintă o variantă laică a mai vechii misiuni apostolice a regatului maghiar în „Bazinul Carpatic”. Invocată în discursurile prim-ministrului maghiar, regiunea desemnată se suprapune geografiei etnoculturale maghiare dinainte de 4 iunie 1920 şi actualizează conturul central european al naţiunii maghiare istorice.
Multiculturalismul Vienei a fost astfel înlocuit de individualismul şi noul regionalism al Visegradului, care substituie, în numele Ungariei, solidaritatea simbolică a Austriei Mari, adică a imperiului central european. Imperiul este substituit de regenţă. Amiralul Horty şi alte câteva personaje ale interbelicului maghiar au luat, cel puţin parţial, locul lui Konrad şi Kundera. Dovadă că, la scurt timp după, Central European University a trebuit să se refugieze la Viena.
În acest mod, 1920 a căpătat prioritate şi acesta e mecanismul substituirii traumei Trianonului altor cauze sociale asociate cu memoria colectivă.
Ce urmează după postcomunism?
În înţelegerea Budapestei, postcomunismul s‑a încheiat atunci când fostele ţări socialiste au (re)descoperit vocaţii politice şi regionale proprii. Dovadă, de exemplu, redescoperirea vocaţiei europene a Cehiei sau, şi mai evident, Intermarium‑ul polonez (nostalgia regatului polono‑lituanian), reluat după 2015.
Din motive pe care, pentru a fi descrise, spaţiul nu ne permite să le discutăm aici, această mutaţie culturală nu s‑a produs şi la vecinii valahi. În România, o bună parte din dezbaterile culturale ale anilor 1990 au migrat tot către sfârşitul de secol al XIX‑lea. Îndeosebi în Ardeal, unde amintirea Vienei nu a putut fi oprită la Arad sau Oradea. La Timişoara, de exemplu, s‑a instalat unul dintre cele mai active centre de evocare a nostalgiei mitteleuropene, cu traduceri literare, colecţii publicistice, simpozioane, catedre şi altele asemenea.
În discursul cultural, începând cu 1990, românii ardeleni s‑au întors la 1900 pentru că aceasta a fost paradigma culturală regională post‑socialistă disponibilă. Astfel că discursul unui distins istoric de la Cluj precum Ioan-Aurel Pop a actualizat mesajul memorandist în postcomunism. Este motivul pentru care 1918 este relatat în termenii jutificativi ai memorandismului de la 1900. Ardelenismul sau discursul memorandist a devenit astfel o replică cultural întârziată în raport cu renaşterea regionalismului postcomunist maghiar. Atât timp cât brătienismul (atitudinea liberalilor români, în speţa lui I.I.C. Brătianu, la Conferinţa de Pace) nu se sesizează în raport cu dinamica noilor regionalisme, în cultura română chestiunea Europei Centrale rămâne o problemă pur ardeleană.
Similar se poate remarca, de exemplu, dedicaţia cu care autorităţile din Oradea au reconstituit înfăţişarea arhitecturală de la 1900, cu splendidele sale clădiri art nouveau. Doar că edificiile de după 1918 din vechea cetate a lui Ladislau I‑ul îşi aşteaptă şi ele rândul.
Consecvenţa diasporei maghiare
În Ungaria, reînvierea temei Tratatului din 4 iunie 1920 este marcată de disputa istoricilor din Academia de Ştiinţe a Ungariei şi din Universitatea Central Europeană şi este indubitabil legată de accederea la guvernare a lui Viktor Orbán şi a formaţiunii sale politice, Fidez.
- Kovacs crede că, începând cu 2012, un fel de Historikertstreit (controversă) s‑a produs în cultura maghiară: trauma Trianonului a fost ridicată la statut de traumă naţională, alte suferinţe fiind secundare în raport cu aceasta. Practic, disputa a doi istorici – András Geró, director al Institutului Istoriei Habsburgice şi profesor la Universitatea Central Europeană, şi Ignác Romsics, membru în Academia de Ştiinţe a Ungariei – a prilejuit angajarea unei dezbateri publice în legătură cu teme fundamentale precum Holocaustul, Trianonul şi persecuţia stalinistă din comunism.
Este o mutaţie la care a contribuit şi diaspora maghiară, care a proiectat în mentalul vest‑european şi american o hartă etnică şi culturală mitteleuropeană, cu frontiere politice estompate şi margini culturale pronunţate. Diaspora maghiară, în raport cu alte comunităţi de migranţi, este una dintre cele mai cultivate şi influente.
În străinătate, resuscitarea fin‑de‑siècle‑ului vienez în anii 1980 şi imediat după 1990 a oferit intelectualităţii maghiare oportunitatea de a trata chestiunea Ungariei Istorice în cadrul legitim al fostei monarhii imperiale şi regale. Înainte de acesta, antisovietismul de la 1956 şi anticomunismul din anii 1980 au asigurat un cadru de afirmare legitim în Occident. În definitiv, dincolo de Cortina de Fier, ce ar fi putut fi mai potrivit pentru cauza maghiară decât evocarea fin‑de‑siècle mitteleuropean? Cu atât mai mult cu cât destinaţia finală a acestei evocări – Viena – era chiar acolo, alături de blocul comunist, dar dincolo, ca mărturie a libertăţii, a prosperităţii capitaliste şi, mai ales, a măreţiei de odinioară. Dincolo era Occidentul şi, desigur, acolo se adăpostea şi diaspora maghiară.
György Schöpflin, etnic maghiar şi profesor la Colegiul Universitar din Londra, remarca, la începutul anilor 1980, că imperiul maghiar supravieţuieşte la două generaţii după Trianon datorită maghiarilor din afară.
A fost făcută o nedreptate la 4 iunie 1920?
Sistemul de la Versailles este dilema maghiară a secolului al XX‑lea. Pentru că este vorba despre frontiere, şi nimic nu este mai problematic în Europa. Reamintim aici că, în 1918, pentru prima dată într‑o conferinţă de pace, propunerile delegaţiilor au fost formulate pe baza unor evaluări tehnice şi studii de teren. Poziţiile britanice, americane, franceze şi italiene au fost întemeiate pe recomandările şi rapoartele unor comisii de studiu. De exemplu, delegaţia britanică, cea mai apropiată de poziţia maghiară, a susţinut că avizele tehnice au fost precise în susţinerea poziţiilor politice întrucât „frontierele de pe noua hartă a Europei se conformau mult mai apropiat cu diviziunile etnografice decât oricare altele din istoria precedentă” (Charles Seymour, 1951).
În afara studiilor de teren, s‑a menţionat în ultima vreme rolul determinant al lui de Martonne în trasarea frontierelor. Astfel, se crede că „opţiunile geografice pe care le‑a angajat pe harta sa au oferit de fapt un punct de vedere subiectiv în ce priveşte naţiunea română, inspirat în principal de viziunea şcolii franceze de geografie regională” (G. Palsky, 2010). Totuşi, să consemnăm că, în ciuda preciziei şi imparţialităţii, în ce priveşte utilitatea studiilor de teren, contrar opiniilor vehiculate în prezent, echipa tehnică franceză de fapt deplângea neglijarea recomandărilor sale (prin vocea lui Charles Benoist, şeful comitetului de studiu).
Criteriul după care s‑au stabilit noile diviziuni geografice în Europa Centrală şi în Balcani a fost acela al raportului dintre populaţia stabilă şi cea flotantă. Conceptul era oarecum nou în epocă, asociat cu şcoala franceză de geografie umană (Vidal de la Blache). Presupunea prevalenţa populaţiei stabile, preponderentă în zonele rurale, în raport cu populaţia flotantă (funcţionari imperiali, militari, comercianţi), aşezată îndeosebi în zonele urbane. Delegaţia americană a utilizat, de asemenea, această clasificare în stabilirea balanţelor etnice ale populaţiilor şi linia frontierelor. S‑a adăugat distincţia dintre provinciile imperiale şi regiunile naturale, altfel o temă aflată în atenţia şcolilor de geografie franceză şi germană (Fr. Ratzel), dar din unghiuri diferite. Regiunile geografice (numite „pays” sau „ţări”) au fost, în mare măsură, reconstituite în detrimentul vechilor provincii imperiale.
Evident, multe alte lucruri ar mai putea fi scrise pe această temă. Nu acredităm însă aici că realitatea politică ar fi arătat diferit dacă recomandările tehnice ar fi fost integral luate în considerate. Este doar evident că s‑a obţinut echilibrul necesar prin intermediul comparării datelor tehnice şi, ulterior, prin mecanismul negocierilor politice. Benoist chiar considera că „munca noastră a rămas secretă, necunoscută şi, ceea ce a fost cel mai neplăcut, pe jumătate inutilă” (Palsky, 2010: 116).
Nu putem, aşadar, aşeza în sarcina specialiştilor francezi, şi cu atât mai puţin a lui Emmanuel de Martonne, responsabilităţi suplimentare sau simpatii personale pe care, chiar dacă le‑a avut, ele nu par să fi influenţat, cum se susţine, deznodământul negocierilor de pace de la Paris din 1918‑1920.
Conchidem că sistemul de la Versailles a fost expresia voinţei politice a aliaţilor care au aşezat, înaintea preferinţelor personale şi naţionale, idealurile păcii şi reconcilierii europene. Credem, de aceea, că dilema maghiară a amânării sau reconcilierii beneficiază astăzi de un context european dintre cele mai favorabile.
Trauma Trianonului, dacă există cu adevărat, ar trebui compensată cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la semnarea tratatului de la care i se trage numele. O Ungarie europeană nu poate fi decât în consonanţă, adică în reconciliere cu vecinii săi europeni, iar orice amânare n‑ar face decât să afecteze viitorul lor comun.
■ Dosar alcătuit în colaborare cu Editura Şcoala Ardeleană
Note:
[1] Autorul a fost implicat în acest proiect în calitate de consilier, la acea vreme, a ministrului apărării de la Bucureşti. Vizitele de documentare la Bonn şi Paris din anii 1995 şi 1996 au contribuit decisiv la stabilirea unor măsuri de cooperare româno‑maghiare după modelul franco‑german.
