Bogdan Petriceicu Hasdeu ajunge la spiritism pe fondul căutării febrile a semnelor unei vieţi de dincolo, declanşată de moartea fiicei sale, Iulia.
Deloc surprinzător, unul dintre cei mai dedicaţi hermeneuţi ai lui Hasdeu în perioada interbelică este Mircea Eliade, care consacră câteva zeci de studii şi o serie de conferinţe recuperării personalităţii şi operei acestuia. Analizând opera istorică hasdeiană, Eliade observă copleşitoarea „intuiţie magică a Lumii şi a istoriei”1, propensiunea către corespondenţe şi armonii între toate palierele existenţei, precum şi obsesia izolării momentelor abisale ale popoarelor. „Sarcasmul său e luciferic şi faustic – notează istoricul religiilor –; setea lui de «origine» depăşeşte simplul devotament pentru cauza românească”. În viziunea eliadescă, această obsesie se acutizează la Hasdeu după moartea Iuliei şi se reor
ientează către sfera spiritelor, apogeul ei fiind Sic cogito: „Hasdeu – precizează Eliade, comentând transferul metodologic de la istoriografie la spiritism – n-a ajuns spiritist prin metafizică; a ajuns prin interpretarea documentelor spiritiste, prin «probele» (marea lui pasiune, iluzoria lui credinţă că se apucă de «concret») obţinute pe măsuţa de lemn fără cuie. Este aceeaşi «metodă» pe care a aplicat-o în toate lucrările sale anterioare: metoda magică, certitudinea că între toate ordinele existenţei, văzute şi nevăzute, sunt anumite corespondenţe, pe care înţelegându-le, «dezlegându-le», omul poate pătrunde cu mintea oriunde şi poate vedea atât începutul (istoria legendară, folclorul etc.), cât şi sfârşitul (viaţa post-mortem)”2.
Bogdan Petriceicu Hasdeu ajunge la spiritism pe fondul căutării febrile a semnelor unei vieţi de dincolo, declanşată de moartea fiicei sale, Iulia. El începe cu o survolare a publicaţiilor şi lucrărilor care tratează problema existenţei eterne a sufletului, ori, cea mai activă ramură ezoterică în acest domeniu, este, la sfârşitul secolului al XIX-lea, spiritismul, opţiune spirituală care a atras, după cum am văzut mai sus, oameni de ştiinţă şi scriitori importanţi, mulţi dintre ei împărtăşind experienţa traumatică hasdeiană, adică moartea unei persoane iubite şi incapacitatea resemnării după pierderea ei. Astfel se explică interesul lui Hasdeu pentru La Revue Spirite şi lucrarea fundamentală a lui Allan Kardec, Cartea Spiritelor, achiziţionate3 şi cercetate de savantul român. El începe să corespondeze cu spiritişti occidentali, printre care şi Eugène Auguste Albert de Rochas d’Aiglun, fost militar şi director al celebrei Şcoli Politehnice din Paris, autor de studii de tehnică şi inginerie militară, faimos pentru cercetările sale parapsihologice, menite să furnizeze o bază ştiinţifică pentru fenomenele oculte. A făcut parte, printre altele, din comisia care a investigat activitatea Eusapiei Palladino, medium notoriu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, validată de Charles Richet şi Cesare Lombroso, suspectată de fraudă şi trucuri de soţii Curie sau Henry Bergson, şi contestată de astronomul Eugene Antoniadi, omul de ştiinţă Charles Sanders Peirce sau Gustave Le Bon.
Acestor lecturi şi corespondenţe li s-au adăugat experienţele spiritiste dintr-un cerc fluctuant din care au făcut parte mediumi4 precum: Vasile Cosmovici (medic, licenţiat la Paris, colaboratorul lui Hasdeu la „Revista Nouă” şi autorul a două piese dramatice, primul medium al şedinţelor de spiritism hasdeiene, dar şi actantul unei relaţii fluctuante cu savantul, marcată de neîncrede), Zamfir Constantin Arbore (licenţiat în ştiinţe naturale la Moscova şi autor al mai multor studii istorice), Ecaterina Z. Arbore-Ralli (medic, fiica lui Zamfir Constantin Arbore), Theodor D. Speranţia (doctor în filosofie şi litere al Universităţii din Liège, iniţiatorul Muzeului Etnografic şi membru corespondent al Academiei Române) sau Ioan P. Serbulescu (medic), precum şi asistenţi mai mult sau mai puţin ocazionali precum: C. I. Andronescu (medic la spitalul Colţea), George I. Kernbach (sub pseudonimul Gheorghe din Moldova; prefect, publicist şi scriitor), Victor Crăsescu (medic), Constantin Dimitrescu (violoncelist şi compozitor), G. I. Ionnescu-Gion (doctor în litere la Paris şi Bruxelles, membru corespondent al Academiei Române), Constantin I. Istrati (savant extrem de activ în campania de dezvoltare a ştiinţei autohtone), Mihail M. Manicatide (medic, sporadic medium în cadrul şedinţelor spiritiste hasdeiene), Nicolae Manolescu (medic şi profesor, preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor), Ioan S. Neniţescu (doctor în filosofie şi pedagogie la Leipzig, fost ofiţer în Războiul de Independenţă, profesor şi politician), Episcopul Argeşului, Ghenadie Petrescu (subiectul unei crize profunde iscată între Sinod şi guvern, din cauza convingerilor sale mai puţin conforme cu dogma ortodoxă), Ioan I. Petricu (chimist), George Stephănescu (compozitor şi profesor la Conservator, cu un rol decisiv în înfiinţarea Operei Române), Bernard H. Vermont (enciclopedist şi autodidact, pasionat de astronomie), Nicolae Vermont (pictor, celebru mai ales pentru operele de inspiraţie biblică), Toma Dobrescu (arhitect, responsabil pentru edificarea mai multor biserici şi instituţii de cultură şi învăţământ), Simion Florea Marian (preot, folclorist, etnograf, istoric şi membru al Academiei Române) şi Ştefan C. Michailescu (profesor şi om de ştiinţă, autor de articole satirice, sub pseudonimul Stemill, şi studii ştiinţifice, primul redactor-şef al ziarului „România liberă”). În acest cerc spiritist dezvoltat în jurul lui Hasdeu identifică I. Oprişan5 vulnerabilitatea esenţială a spiritismului hasdeian, deoarece rigoarea ştiinţifică, grija faţă de corectitudinea şedinţelor şi experimentelor, instinctul critic şi atitudinea ireproşabilă a savantului nu pot contracara trucajele mediumilor, motivaţi cel mai adesea de compasiune, dar şi de interes. Teoreticianul vorbeşte despre o adevărată conspiraţie, menită să-i întreţină lui Hasdeu impresia comunicării cu lumea de dincolo.
Aceasta este perioada în care Hasdeu publică opera Iuliei, contribuie intens cu articole în paginile publicaţiei „Revista Nouă”, pe care o fondase în 1887, scrie, sub imperiul unei noi inspiraţii, o serie de poezii (multe cu posibilităţi hermeneutice de factură spiritistă tratate de Dorin Ştefănescu învolumul său Celălalt Hasdeu. Doctrina esoterică ) şi continuă elaborarea proiectului său Magnum Etymologicum Romaniae. În paralel, redactează Sic cogito, susţine conferinţe şi începe construirea celor două temple spiritiste consacrate Iuliei, cavoul de la Cimitirul Bellu din Bucureşti şi castelul din Câmpina. Preocuparea spiritistă nu anulează, se pare, vechile sale conflicte, conferinţele sale conţinând adeseori atacuri la adresa rivalului Titu Maiorescu, văzut ca epicentru al pesimismului funest în economia spirituală a poporului român (de extracţie schopenhaueriană), sau replici acide orientate către Alexandru Odobescu sau Nicolae Petraşcu. În prefaţa cărţii sale din 1897, Sarcasm şi ideal, sumă a preocupărilor literare de după moartea Iuliei, Hasdeu îl atacă din nou pe Titu Maiorescu, cel care observa că „d[omnul] Hasdeu s-a apucat de redacţia unei noi reviste [„Revista Nouă”], dar mai ales de Spiritism, şi începe a pierde şi calitatea cea mai picantă a stilului d-sale: în proporţia, în care devine spiritist, încetează a fi spiritual”6.
„Revista Nouă” reprezintă un prim mediu de propagare a preocupărilor spiritiste hasdeiene, graţie unor studii7 semnate de savant: Materia odică8 şi materia nimbică9, respectiv, Fourtier şi fotografia extra-retinală. În paginile aceleiaşi reviste apare în martie 1891 şi primul capitol din Sic cogito, Ştiinţa sufletului, urmat de celelalte capitole (Telegrafia iubirii, Ipnotismul în spiritism, Materialismul în spiritism şi Excelsior).
Ştim deja că Allan Kardec integra teoria darwinistă a evoluţiei în legitatea spiritelor. Făcând un pas mai departe, în cadrul unei conferinţe cu titlul Noi în 189210, susţinută la Ateneu, Hasdeu extinde logica darwinistă la palierul naţional şi compară naţiunea română cu un copil renăscut din moarte după agonia fanariotă, care însă, în ciuda capriciilor specific infantile, responsabile pentru crizele ei culturale, se înscrie cu necesitate pe vectorul progresului, care condiţionează tendinţa înspre perfecţiune a speciei omeneşti.
Note:
1. Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Editura Junimea, Iaşi, 9187, p. 65
2. Ibid., p. 66
3. Jenica Tabacu, Amurgul demiurgului. Ultimii ani de viaţă ai lui B.P. Hasdeu. Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007, p.11
4. Membrii cercului spiritist hasdeian sunt listaţi la sfârşitul primelor două volume ale Arhivei spiritiste: B. P. Hasdeu, Arhiva spiritistă. Vol I. (1889 – 26 februarie 1893). Transcriere şi note de Jenica Tabacu, Editura Vestala, Bucureşti, 2002, pp. 406-414; B. P. Hasdeu, Arhiva spiritistă. Vol II. (28.02.1893 – 13.11.1894). Transcrierea, traducerea textelor şi note de Jenica Tabacu, Editura Vestala, Bucureşti, 2009, pp. 462-463
5. I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii. Editura Vestala, Bucureşti, 2001, pp. 517-520
6. Apud., Jenica Tabacu, op. cit., p. 35
7. Apud., Ibid., p. 25
8. Forţa odică, termen inventat de baronul Carl Ludwig von Reichenbach, membru al Academiei Prusace de Ştiinţă, desemnează energia vitală sau forţa a vieţii.
9. Echivalentă cu aureola sfinţilor.
10. Apud., Jenica Tabacu, op. cit., pp. 22-23
