Fiecare om este totul pentru sine, este lumea întreagă, dar pentru lume este mai nimic, ceva neglijabil. Da, aşa este, dar, spune cel care îşi învaţă ucenicii în Evanghelii, cum te consideri pe tine însuţi, în numele egoismului tău natural, firesc, aşa să-l consideri şi pe aproapele tău (lumea întreagă). Primii care au ajuns la o înţelegere laică profundă a felului în care egoismul firesc contribuie la binele aproapelui 
nostru şi îl transformă pe acesta din mai nimic în totul (o lume) au fost economiştii. Ei nu au propus înlocuirea egoismului cu altruismul, ci au constatat că moneda care este omul are două feţe: şi totul, şi mai nimic. Nimeni, niciodată nu a îndrăznit să absolutizeze faţa egoismului care ne face să fim totul pentru noi înşine, nici măcar pe insula locuită de un singur locuitor. Prezenţa celorlalţi (a semenilor apropiaţi sau mai îndepărtaţi, a lucrurilor din jur: oameni, păsări, arbori, ierburi etc.) ne aduce, clipă de clipă, conştienţa mainimicului care suntem în lumea lor. Nu aproapele este chemat, în Evanghelii, să mă iubească, ci eu sunt chemat să-l iubesc. Adică acel totul din mine este chemat să iubească mainimicul din el. Nu egoismul meu îl poate iubi, ci lumea întreagă dezvăluită de egoismul meu în mine.
Descopăr, cu uluire, în volumul de poeme Frica, al lui Eugen Suciu, că acest „mecanism” cu suflet o fi fost el decoperit, teoretic, de gânditorii felului cum binele economic rezultă dintr-o sinteză de vicii omeneşti, dar poate fi practicat mult mai la vedere şi mult mai conştient de poetul care, propunându-şi autenticitatea ce nu literaturizează, ajunge să-şi asume empatia asupra celor din jur: păsări, arbori, ierburi etc. O lume întreagă de stări care nu vin din egoismele de primă instanţă, ci din altruismul atenţiei faţă de lumea semenilor. Un gest în care eul este adus la smerenia tăcerii. Un gest, în fapt, prin care poezia devine exerciţiu de iubire faţă de aproapele, faţă de totul din el. De ce, atunci, acest titlu al volumului: Frica (Editura Tracus Arte, 2017)? Din pricina celor încă neîntâmplate: „mi-e tot mai frică/ de lucrurile pe care/ nu le-am făcut niciodată”.
Dacă neîntâmplatele şi nefăcutele vor retrage într-o zi starea de graţie prin care eul cel smerit s-a putut livra unui astfel de „peisaj” fragil? („Parcă cineva/ ţi-ar fi plagiat copilăria/ parcă ţi-ar fi dat ceva cu împrumut/ atât de sigură/ ca pe roţi/ trece pe lângă tine/ viaţa celorlalţi/ are ceva/ din coerenţa filmelor mute// ţi-au trebuit mulţi ani/ ca să devii/ bărbatul/ pe care l-ai fi putut ierta// se deschide calea/ unei parţiale renunţări// destinul e o lumânare/ aprinsă la ambele capete”). Acest fel de a fi care trăieşte în interiorul poeziei lui Eugen Suciu se naşte din intensitatea atenţiei şi e fragil ca aerul: „Gânduri parazite/ deloc utile/ în ploaia măruntă/ fac din tine un nimeni// în câţiva ani/ ajungi/ la fel de bătrân/ ca frigul// un foşnet sfărâmat/ între degete de nemernici”.
A fi atent până întru epifanie înseamnă a nu mai avea sentimente şi gânduri parazite, înseamnă a locui într-o intuiţie care încă mai poate semnala inflexiunile dintre tot şi nimic. Ca aici, de pildă: „Pânzele de păianjen/ cimitire frugale/ în rujii de zmeură”.
Tehnicalităţile nu mai aparţin formei, în poezia aceasta, ci felului de a fi a eului smerit sub povara epifaniilor. Chiar şi prezenţa răului devine luminoasă, tânără: „Un horoscop al ploii/ atât de indiferent/ la marele prăpăd// restituie mereu/ profilul/ unui popor adolescent/ cu mâna întinsă”. Nu se poate scrie aşa, probabil, decât la capătul dinspre „prăpăd” al celui care pe toate le-a trecut prin altruismul smereniei sale: sărăcia, furia, frica, moartea… Graniţe care rămân în veci necunoscute dacă nu le treci personal.
Unul dintre cele mai coerente volume de versuri scrise la noi vreodată (ca un epitaf prins într-o piramidă de chihlimbar), Frica pare (este) rezultatul unor virtuţi călugăreşti: să cureţi la nesfârşit locul în care apare poezia (intuiţia din miezul ei) şi să fii atent (cu frică) să nu omori în pagina albă „miezişoarele de inimă”.
Eugen Suciu se află, acum, în postura de a fi reprezentativ pentru literatura română vie. Generaţia de creaţie din care face parte îi cuprinde pe unii dintre cei mai importanţi (şi unii dintre cei mai traduşi) poeţi ai României de azi. Prietenia lor este, ea însăşi, un caz rarissim de recunoaştere calificată a valorii celuilalt. O asimetrie există, totuşi, în acest peisaj: poemele lui Eugen Suciu nu şi-au găsit încă traducătorii pe care i-ar merita. Nu e vina cuiva anume, dar atrag atenţia Institului Cultural Român că a rămas dator acestui mare poet în viaţă. Dacă aş fi agent literar, angajat de cea mai importantă instituţie de export cultural al ţării, aş începe să caut mai întâi traducători în Italia, căci acolo, cu siguranţă, ungaretismul gustului cult va recunoaşte în poezia lui Eugen Suciu epifanicul de o absolut remarcabilă limpezime a fulgerelor ce luminează fiinţa.
