Roman sau romanţ paternal, ficţional şi memorialistic, al unui fiu familiarizat şi cu intimitatea părinţilor, scrierea Tatăl meu la izolare a lui Cristian Teodorescu (Polirom, 2021), amănunţită, de tipul cronică de familie, posedă densitate şi substanţă realiste, cu observaţii adesea memorabile. Totul e autentic epic şi sfidător, chiar cu obligaţia anvergurii existenţiale şi estetice. Pe tema detenţiei politice în regimul comunist autohton, scrierea posedă o noutate probabil irepetabilă. Fiul (naratorul) ştie şi scrie aici că tatăl a fost arestat, torturat, eliberat nevinovat, iar amănuntele torturii provin de la alţii, poate şi din cărţi. Partea informativă extra‑familială (foşti deţinuţi politici, memorii publicate) poate fi dedusă de cititor. Prin fiu e scrisă cartea despre izolarea care nu înseamnă doar puşcărie. Fiul „nedorit” şi, prin divorţ, abandonat de tată (alt roman, nescris) îşi narează chiar şi naşterea, se întreabă „dar cine putea fi acel Cristian?” ori produce scene cu „Cristi” de până la trei ani.
Tatăl, trecut prin Liceul Mănăstirea Dealul, e educat în onoare, credinţă, datorie, libertatea cuvântului asumat: „Nu crezi cu adevărat în adevăr câtă vreme nu‑l rosteşti”. Toate sunt bineînţeles excluse de homo sovieticus. Şef al tineretului PNŢ pe Universitatea din Bucureşti, ascunde spectacular documentele politice acuzatoare. Se izolează aproape trei ani. În această cronică, de familii şi totodată istorică, timpul este indicele, cum îl numeau naratologii, marcat pentru a capta atenţia, obsesiv şi persuasiv. Frica, înţelege el, curajos, îi uneşte pe deţinătorii noi ai puterii. Din Crimă şi pedeapsă, subliniază preocuparea lui Marmeladov pentru locul unde să afle o ieşire. Când se creează o ocazie, iese din izolarea de acasă şi ajunge în Medgidia inginer‑şef chimist, unde se căsătoreşte cu fiica unui fost proprietar de cârciumă, sperând într‑o revenire istorică. Nu‑şi abandonează nevasta când semnele arată contrariul.
Ţărănistul nereligios şi sarcastic îl admiră pe Molière, lăsând altuia aprecierea pentru Racine. Soarta i se opune acestui cititor din multe domenii care, într‑un carnet, îşi notează ideile pentru viitoare invenţii şi inovaţii, aici nenumite. Îşi face scrupule că lucrează pentru odiosul regim politic şi se gândeşte să fugă în străinătate. Turnat la locul de muncă prin 36 de delatori, e acuzat de sabotaj, torturat verbal şi fizic, închis şi într‑un seif până aproape de sufocare. Viaţa la izolare instituţionalizată e temeinic documentată, în condiţiile bine cunoscute. I se numără 108 bătăi, pe lângă muncile la tăiat stuf în deltă, pus stâlpi de telegraf, săpat fundaţia unei fabrici. Şef de celulă, demisionează, protestând împotriva „anarhiei” dintre deţinuţi. Izolarea îi prinde şi bine: „capacitatea de a vedea lucruri în minte îi crescuse de când era în puşcărie”. Tot procesul e o tortură. Pedeapsa iniţial capitală e pe loc schimbată în muncă silnică pe viaţă. Sarcina soţiei uşurează recursul. Avocatul întrevede un „tâlc” în eliberarea lui ca „nevinovat” după doi ani şi patru luni. Pus să declare că ţine secret totul, izolatul redescoperă că „stăpânii” trăiesc cu frică. Eliberat, e mereu concediat, la Bucureşti, unde soţii au doar primul an bun, „scorpiile”, soacra şi cumnata, acaparându‑i medgidiencei soţul. Deşi el refuză la început să se despartă, ea se‑ntoarce în orăşelul „nenorocit”. Fostul deţinut e periodic obligat să declare ce face şi încă îi pare „glumitor” securistului care i se erijează‑n protector. Căsnicia se desface totuşi, ea se duce spre un alt soţ, el spre o prietenă. După închisoare, fostul inventator şi inovator sculptează pentru el însuşi figurile unor deţinuţi politici memorabili.
Înainte de a‑şi face o familie, bărbatul puţin plăcut femeilor e aflat cu o medicinistă în pat de tatăl ei, care le comunică arestarea lui Maniu. Doar ea fuge‑n Italia, el ajunge să resimtă un exil
inadecvat. Nina îl părăseşte pe ţărănistul fidel politic, nu înainte de „o noapte împărţită în multe reprize, toate splendide”. O ştie fiul sau naratorul? Problemă naratologică deloc punctuală. El va relua un timp relaţia cu Nina, directoare de liceu măritată cu un activist de partid, după închisoarea bine înţeleasă de femeie: „Tu, cu sarcasmele tale!”. La Medgidia se lasă dus de Tinca, o pricepută fostă prostituată. Aleasa, frumoasa Tanţi, fiică de fost negustor, nu mai era pentru nimeni o partidă. Curtată de un aviator falit la cărţi şi de un avocat pro‑sovietic, casieră la magazin, ea tânjeşte să plece din orăşelul ameninţat. El e primit în casă bine ca ginere „cu educaţie”. Apriga soacră, pe lângă vorbire, ghicea, „avea darul de a o lua înaintea evenimentelor”. Socrul, închis şi el pentru imprudenţă, îi înjură pe „hoţii şi golanii” de la putere. Cei doi cumnaţi vieţuiesc în „provizorat”. Mama lui, machidoană aventuroasă bogată, cu nouă imobile din care va tot vinde, văduvă după o căsătorie proastă (pare‑se că soţul devine cerşetor), revoltată că s‑a ajuns „să ne ridice lepădăturile copiii de pe stradă”, dar şi sora, aşteptaseră o „fată bine, titrată şi cu situaţie”.
Primii turnători la Securitate şi acuzatori la proces sunt colegi de încredere. Titi Cojoacă trăieşte cu o fostă prostituată partinică, tânjind după o aventură cu Tanţi. Admirator al lui Nae Ionescu, regretă că nu s‑a însurat cu o rusoaică divorţată, convins că ruşii se întorc. „Sau nu mai pleacă” – va reţine gluma rea şi grea din dosarul lui Gigi de „sabotaj”. O nevastă adulteră e mai bine văzută acum decât una care divorţează. Titi se va disculpa faţă de Tanţi că‑l forţase Securitatea. Nelu Aflat, cu trecere la femei şi nevasta rămasă la Bucureşti, „se împrietenea cu oameni folositori”, iar lui Gigi îi „punea întrebări indiscrete”. La moartea lui Stalin, când se dă ordin la suferinţă publică, „Nelu Aflat şi Titi Cojoacă suspinau”.
Veghează Partidul zis muncitoresc şi considerat al poporului, „singurul de pe piaţă”, Miliţia şi Securitatea. Sinuciderea unui miliţian din gară e pusă‑n scenă ca victimă a duşmanului şi eroism la datorie, fiind arestaţi nevinovaţi. Sunt ridicaţi, dispăruţi, executaţi şi medgidienii împotrivitori. Deţinuţi infamaţi public merg în lanţuri pe străzi, între ei, un student medicinist, luptător în munţi. Un tânăr felcer e omorât în bătaie. O fetiţă devine exemplu la şcoală când îşi denunţă tatăl ascuns în pivniţă. Scânteia scrie despre arestarea sabotorilor de la Canal, unii dintre ingineri fiind executaţi. Ajuns primar, un fost băiat de prăvălie, legionar, înscrie pe vechiul patron pe lista de exploatatori. Nu lipsesc: alegerile cu tancuri ruseşti pe străzi, lămuririle şi fuga de colectivizare, ideologia comunistă sovietică vs. tradiţia românească, penuria alimentară, care dau ocazia de‑a glumi cu „imperativele” istorice. E suspect că un profesor revenit la şcoală din închisoare îi face daruri scumpe amantei.
Sunt arestaţi „unchiul” Tăsel, socialist cu studii de drept în Paris şi învăţătorul liberal Chiţu cu soţia. E la închisoare şi Scipion, soţul sau doar prietenul doctoriţei evreice Lea, protejată de naţionalizarea casei prin temutul Kulman, care trimite numeroşi condamnaţi la moarte, crezându‑se puternic şi peste boli. Doctoriţa adună, ca preotul la spovedanie, secretele bolnavilor mereu sinceri. La puşcărie, torţionarii care se tem că‑şi pierd serviciul ajung repede colonei, pe seama unor condamnaţi exemplari, ca fostul colonel de armată Albu, evreul sionist Abraham şi multe alte tipuri secundare ale documentarului epic. Sprijină cu totul Rusia, „unde teroarea ţinea de viaţa obişnuită încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic”. Ruşii n‑au frică de când au furat secretul fabricării bombei atomice de la americani. O speranţă ar fi într‑un alt Troţki care să‑l alunge pe Stalin, încrezător în „Tovarăşa Ana”. „Stalin i‑ar lua gâtul lui Marx, pentru deviaţionism”, spune comisionarul Haikis. Lumea lărgită a romanului despre tatăl izolat mai e populată de multe figuri, între care faimosul şi bine plătitul avocatul evreu sefard Alfons Nachtigal, Tefik, doctor în Coran, adventistul Raul, Memet, birjarul oraşului, Şukuri.
Stilul e secundar, strict referenţial, spontan, fie în gândire, fie în vorbire, până la înjurătură. Şi naratorul‑fiu scrie cu termeni vii‑vulgari, alături de personajul‑tată, care înjură iniţiatorii Canalului Dunăre‑Marea Neagră, pe locuitorii Medgidiei, pe Ghiţă Ionescu vorbind la Radio B.B., pe ruşi, o patrulă de noapte (fără a fi auzit). Doar verbul „retoriză”, de două ori, ori o dată „persoană doxată”, ori „afanisită” în comentariul naratorului, distonează. Vorbirea e surprinsă subtil. Lui Gigi, soţul Leei îi pare „alcătuit doar din cuvinte”. Preotul Picioruş „ştia să spună în cuvinte puţine şi ceea ce nu voia să rostească”. Un profesor Ionescu are „nesfârşita lui recoltă de vorbe”. Nelu Aflat „folosea aceleaşi cuvinte ca (tovarăşul) Omul”. Socrul „avea o metodă ca să nu obosească, vorbitul”, iar în teroare, crede el, „În doi ani începi să vorbeşti singur.” Odată şi „Tanţi vorbi tot timpul”. Naratorul e stăpânul protocolului narativ. Ficţiunea se măsoară estetic, memorialistica – moral. Aici avem un roman asumat oarecum biografic, ca operă în sine, dar şi ca ilustrare autobiografică. Două căi paralele sunt intersectate. Sursa sau materia de viaţă se expune ca povestire, relatare, scenarizare, accidental în monolog interior, într‑un dublu sens şi scop: al autorului şi al cititorului.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
