Bucuria de a trece dintr‑un an în altul nu‑şi poate găsi justficarea decât în satisfacţia faptului că ai avut şansa de a trăi până la capăt alte trei sute şaizeci şi cinci de zile, care păreau, cândva, la alt început de an, a fi dăruite tuturor, dar care, o ştii bine, pentru unii n‑au fost. Cum şi în inconştienţa faptului că ale tale şi ale nimănui altuia au fost acele trei sute şaizeci şi cinci de zile, care s‑au dus fără a se mai întoarce vreodată. Însă ce contează acest scăzământ, dintr‑un total a cărui limită ne e ascunsă, faţă de finalul acelora pentru care darul a fost mult mai scurt. Şi mulţi au fost aceia pentru care socotelile s‑au încheiat definitiv în anul care s‑a dus, un an ieşit din ţâţâni, în care inamicul nevăzut al pandemiei s‑a năpustit asupra noastră.
Am trăit cu toţii o tragedie pe care o umanitate nepregătită faţă de un fenomen pe care nu‑l mai trăise de mai bine de un secol s‑a dovedit incapabilă să‑l stăpânească. O umanitate fascinată de propria‑i capacitate de creaţie ştiinţifică, de tehnologia deificată şi de virtualul atotputernic. Cu toate că Aldous Huxley ne prevenise acum un secol că „progresul ştiinţific n‑a făcut altceva decât să ne ofere mijloace mult mai eficace pentru a regresa spiritual şi moral”. Însă aroganţa, mania grandorii, narcisismul omului n‑au fost niciodată atât de mari. Niciodată violarea barierelor sacre, imixtiunea inadmisibilă în teritorii interzise, în echilibrul atât de perfect, dar atât de fragil al universului celular, în această bijuterie biologică fasonată de la începutul lumii, n‑a fost atât de agresivă.
Am trăit din plin spaimele şi psihoza despre care vorbea Albert Camus în romanul său Ciuma, presiunea lor insuportabilă asupra oamenilor, cărora le modifică legăturile familiale, le alterează
modul de existenţă, comportamentul faţă de ceilalţi, dar şi faţă de sine, angoasa claustrului, a izolării, a lipsei de control asupra propriei vieţi pe care o impune un inamic nevăzut, ca şi toate interdicţiile frustrante şi deseori negândite, absurde şi cinice, pe care le practică mecanismele sociale. Am văzut cum umanitatea anesteziată de psihoza spaimei de moarte, indusă într‑un planetar experiment social, e gata să renunţe cu inconştienţă la drepturi şi libertăţi inalienabile. Cum scriam într‑un alt context, am trăit, mulţi dintre noi fără să‑şi dea şi să ia seama, momentul unei schimbări de paradigmă, noua trecere de la Huxley la Orwell, cum numea Gabriel Popa, într‑o amirabilă şi succintă analiză din revista Lumea, mutaţia la care asistăm, trecerea de la drog, înţeles nu doar ca substanţe stupefiante, la spaimă, la iminenţa dezastrului, la teroare, pentru a realiza Supunerea, despre care vorbeau, în romanele lor cu acelaşi titlu, Michel Houellebecq şi Eugen Uricaru. Precum avertiza Yuval Noah Harari în Finacial Times: „Multe măsuri de urgenţă propuse pe termen scurt vor deveni [mâine] lucruri obişnuite în peisajul cotidian”.
Pe acest fond am asistat şi încă asistăm, în fiece zi, la spectacolul morţii. Teribil, terifiant, dar nu atât de neobişnuit pentru civilizaţia actuală, „civilizaţia spectacolului” – cum o numea Mario Vargas Llosa şi cum este aceasta în realitate. Civilizaţia scălâmbăielii lingvistice care traduce atât de bine scălâmbăiala comportamentală, circul universal al cărui carusel îşi roteşte ameţitor imaginile în fiece zi. Fiindcă fără imagine nu putem vorbi de spectacol. Dar imaginea nu este altceva decât expresia aparenţei, atunci când nu e trucată de‑a dreptul, şi de cele mai multe ori este, doar coaja vieţuirii şi nu sensul, sâmburele ei. Aşa cum flecăreala universalizată n‑are nimic de‑a face cu sensul pe care îl presupune actul comunicării. Imaginea, învestită cu exclusivitatea certificării poziţiei sociale şi, ceea ce e şi mai nociv, a valorii umane şi profesionale practicată de star‑sistemul generalizat care speculează narcisismul naturii umane. Nevoie firească a individului, de a fi recunoscut în comunitate, de înţeles în intenţionalitatea ei, dar maladivă şi periculoasă în absenţa calităţilor reale. Acest narcisism exacerbat, această bolnavă dorinţă de afirmare cu orice preţ a propriei imagini a derapat şi derapează frecvent chiar şi în zona manifestărilor celor mai atroce ale răului.
Pervertind axiologia existenţială, schimbând şi degradând scara valorilor culturale şi morale, deturnând sensul naturalităţii, civilizaţia spectacolului nu face decât să pervertească valorile de vieţuire, expurgând momentele importante ale existenţei de sensul lor adevărat.
Se mimează valori şi stări emoţionale, se copiază şi se generalizează gesturi şi moduri de interacţiune umană care minimalizează ori chiar aruncă în derizoriu momente grave ale existenţei.
În societatea spectacolului totul e permis. Cu complicitatea ei şi, oroare, uneori a minţilor luminate, sastisite de snobism şi îmbătate de nombrilismul şi focurile bengale ale propriului discurs. Cum sublinia Llosa, scriind despre teoria francezului Guy Debord argumentată de acesta în cartea Societatea spectacolului: „Alienarea – iluzia minciunii transformate în adevăr – a strangulat viaţa socială, făcând din ea un spectacol în care tot ce era spontan, autentic, natural – adevărul omenesc – a fost înlocuit de artificial şi de fals”. Fiindcă „spectacolul – zice Debord – e dictatura efectivă a iluziei în societatea modernă”.
Totul a devenit spectacol. Până şi momentul dramatic al morţii primeşte „omagiul” aplauzelor asistenţei, precum o reuşită reprezentaţie teatrală. În pandemia pe care am trăit‑o şi o trăim, satisticile cotidiene au fost anunţate de şarmantele comentatoare ale televiziunilor precum rezultatele sportive, „vedetele” din fotbal îşi exprimau solidaritatea cu cei în suferinţă jonglând cu suluri de hârtie igienică, iar marii designeri se întreceau să sufoce cu cristale swarovski şi foiţă de aur măştile sub care ne‑am ascuns neputinţa!
Adevărata compasiune şi solidaritatea – solidaritatea clamată şi reclamată retoric de mărimile politice ale unei Uniuni Europene care s‑a arătat extrem de fragilă, preferând în cele mai critice momente nu unitatea, ci mult mai sănătoasele principii: „scapă cine poate” şi „milă mi‑e de tine, dar de mine mi se rupe inima” – au rămas pe seama omului simplu, a cetăţeanului turmentat de vitregia vremurilor, dar nu într‑atât încât să uite că e om, şi a acelora pentru care datoria vieţii e viaţa, a medicilor.
Poate că tragedia pe care o trăim se datorează, cum spuneam, ucenicului vrăjitor care a furat bagheta magică, fără să ştie că nu‑i este hărăzită, fără să ştie că nu totul este magie şi că lumea realului nu e totuna cu lumea realităţii. Că nu poţi forţa la nesfârşit porţile interzise. Uitând faptul că „legea eficienţei regresive a presiunii excesive” reclamă un răspuns pe măsură şi se aplică tuturor domeniilor şi tuturor nivelurilor lumii exprimate. Adevăr pe care civilizaţia contemporană, hedonistă, pragmatică şi expurgată de sacru în bună măsură, l‑a ignorat cu nonşalanţă şi pe care pandemia actuală îl probează din plin.
Poate că ceea ce trăim astăzi e un teribil avertisment pentru dezmăţul, nu doar imagistic, în care se scaldă umanitatea, pentru incapacitatea omului de a se mai întâlni cu sine însuşi, pentru confuzia axiologică şi morală. Poate că panaceul recluziunii pe care ni‑l impune ne va întoarce spre pierdutul tărâm al bucuriei de a fi împreună cu noi înşine în taina vieţuirii, a tăcerii plină de rod, a cuvintelor adevărate şi a cugetării. Vom fi capabili, după ce acest moment greu va fi trecut, să ieşim din ipocrizia, cinismul şi retorica vană a discursurilor noastre obişnuite? Eu unul mă îndoiesc! Şi totuşi, nu pot să nu aplaud soluţia avansată de Basarab Nicolescu: „Omul trebuie să se nască din nou dacă vrea să trăiască!” Problema e dacă omul vrea cu adevărat acest lucru! Dacă mai doreşte să‑şi recupereze umanitatea – nu să devină un om nou, detest această formulă în numele căreia s‑au săvârşit atâtea abominabile orori – adică, partea de sacru care sălăşluieşte în el, să înţeleagă că nu omul este divin, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa. Dar cum să admită trufaşa contemporaneitate că omul nu este măsura tuturor lucrurilor, ci că ar trebui să încerce a fi pe măsura tuturor lucrurilor, parte a lucrării prin care Dumnezeu se face vizibil. Copiii galimatiasului internautic n‑au timp pentru aşa ceva, pe ei îi aşteaptă miile de prieteni cu care să împărtăşească înţelepciunea şi plăcerile epidermei virtuale! Numai că moartea este dintotdeauna aici şi nu e virtuală. Iar nouă ne rămâne să sperăm, în anul care a început, că suferinţa ne va întoarce cu faţa către înţelepciune, către judecăţi mai întemeiate, că solidaritatea umană va întrece egoismul şi cupiditatea, că sufletul omului îşi va aminti că e făcut pentru iubirea de semeni şi nu pentru indiferenţă şi ură. Ne rămâne să credem în puterea omului de‑a învinge răul! Fiindcă precum spunea preaînţeleptul Don Quijote: „Nu te teme, bunule Sancho, căci răul, ca şi binele, n‑are cum ţine o veşnicie”. Nu credeţi în cei mari, credeţi în voi înşivă şi în tot ceea ce sunteţi! Credeţi în semenii voştri, fiindcă omul nu există cu adevărat decât din vieţuirea împreună cu ceilalţi!
■ Poet, prozator, publicist, eseist, diplomat
Horia Bădescu
