Dincolo de idealismul liric înscris în el, pasajul concentrează un crez estetic şi etic, cu reverberaţii prelungite în fiecare dintre eseurile volumului, o impecabilă demonstraţie oferind subtila pledoarie pentru separarea eului empiric de eul intelectual
Primul act al discursului critic al Simonei-Grazia Dima, consacrat cutumiar aspectelor metodologice ce-i structurează volumul apărut în 2017 la Editura Academiei Române, Copac în cetate. Eseuri şi 
comentarii, se consumă într-o dedublare fascinantă, oglindind explicativ registrul complementar configurat de titlu şi subtitlu. Ni se oferă, pe de o parte, circumscrierea precisă a principiului în funcţie de care se organizează eseurile cuprinse în paginile cărţii – autorul-ţintă – şi o riguroasă distribuţie a eseurilor în funcţie de apartenenţa la o literatură naţională sau la un gen literar, iar, pe de altă parte, o transfuzie metaforică, datorată poetei Simona-Grazia Dima, încapsulată în formula „copac în cetate”, ce adaugă spiritului ştiinţific prim libertatea metaforică a impresiilor şi o „intensă plăcere narativă”. „Sintagma Copac în cetate – explică autoarea – îl vizează metaforic pe scriitor, inclusiv pe comentatorul de literatură. În creşterea sa naturală, organică, copacul se opune, prin chiar structura sa, osificării instalate puţin câte puţin în cetatea de piatră. El semnalează orice abatere de la fluiditatea vieţii. Mereu alert, copacul îşi include spiritul critic şi filonul discret polemic în însuşi verdele creşterii: se mulţumeşte, deci, să schimbe lumea din jur prin tropisme discrete, prin frăgezimea frunzelor şi prospeţimea miresmei şi acordă, magnanim, protecţia umbrei sale celor obosiţi sau rătăcitori”.
Dincolo de idealismul liric înscris în el, pasajul concentrează un crez estetic şi etic, cu reverberaţii prelungite în fiecare dintre eseurile volumului, o impecabilă demonstraţie oferind subtila pledoarie pentru separarea eului empiric de eul intelectual în abordarea miturilor culturale naţionale din Mihai Eminescu sub zodia gratuităţii. Însă, o asemenea disociere presupune un climat de normalitate culturală – rar, încă, pe plaiurile noastre mioritice –, fără excese idolatrizante sau demolatoare, dominat de respectul pentru formele artistice şi de ceea ce Simona-Grazia Dima numeşte „benefica descentralizare a genialităţii”, care ar face posibilă coexistenţa marilor creatori prin deconstrucþia mitologiei lor egotiste şi s-ar extinde, ideal, într-o pedagogie politică bazată pe cunoaştere, discernământ şi, mai ales, pe valorizări rezonabile, avizate şi nemediate de false canoane. „Convingerea mea intimă – precizează autoarea – este că, dacă am şti să vieţuim deopotrivă prin gratuitatea artei şi ideilor, am fi mai eficienţi şi în politică. Dacă am admira mai mult şi mai des, am depăşi ignoranţa, tiparul preeminenţei lumeşti, al ficţiunii atotputernice a conducătorului, inaplicabil aici, am şti că închinarea de tip idolatric nu are însemnătate şi valoare, ci doar veneraţia în cunoştinţă de cauză, aprecierea arătată competent unei realizări estetice supreme, unei percepţii nespus de subtile a universului, datorată unui spirit de elecţie.”
Dacă din haloul exegetic eminescian, Simona-Grazia Dima preferă spaţiul hieratic al Poetului, din enigma cioraniană, parţial descifrată în ultimul interviu al filosofului acordat lui Gabriel Liiceanu, ea izolează admirativ opţiunea pentru subiectivitatea creatoare, pentru intensitatea experienţei şi exuberanţa scrisului. Cu reveniri concentrice asupra implacabilei aderenţe cioraniene la libertatea spiritului, indiferent de consecinţe şi sacrificii, eseul intitulat Cioran şi libertatea programatică se transformă într-un program hermeneutic centrat pe receptarea ideilor oricărui scriitor în perimetrul unei neutralităţi deschise, eliberate de impulsuri hagiografice sau denigratoare, capabile să respecte şi să înţeleagă chiar şi ceea ce nu corespunde orizontului de aşteptare al celui care comentează.
Paradigma receptării e centrală şi în Proza eminesciană prin filtrul filosofiilor Indiei, eseu consacrat recuperării echidistante a studiului Amitei Bhose, dedicat conexiunilor dintre proza eminesciană şi filosofiile Indiei. Eseul e generat de revolta Simonei-Grazia Dima împotriva unor mode şi reducţii postmoderne, care au drept rezultat un Eminescu înstrăinat de contemporaneitate. „Ştim exact cine suntem, în ultimă instanţă?” – se întreabă retoric autoarea. Un posibil răspuns se coagulează în dihotomiile meditaţiei care urmează: „Ne identificăm cu nişte cantităţi etichetabile, măsurabile, determinate istoric sau ne intuim deja ca proces revelatoriu, potenţă infinită, astfel încât să ne putem regăsi, comprehensivi, în Eminescu (şi în oricare alt artist sau cugetător de seamă)?”.
Imperativul disocierii forţei de creaţie de opţiunile ideologice regretabile marchează comentariul consacrat lui S. Damian, intitulat În meandrele dialogului, unde autoarea desfăşoară un elegant exerciţiu de revelare a operei, fără a omite sinuozităţile biografiei subiectului său şi fără a se cantona la palierul declasărilor voluptuoase. Formula trădează opţiunea autoarei pentru pozitivitatea creatoare, pentru altitudinea intelectuală, artisticitatea şi lecţiile subtile ale fiecărui „copac în cetate”.
Corelativul unei asemenea atitudini critice îl reprezintă optimismul pe care Simona-Grazia Dima îl proiectează asupra orizontului cultural, chiar şi atunci când acesta vine în contradicţie cu previziunile mai puţin încurajatoare ale unui intelectual precum H.R. Patapievici. Oprindu-se asupra cărţii acestuia din 2010, Ultimul Culianu, ea refuză să subscrie la diagnosticul întunecat – „noi am recăzut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiţi de geniu“ – şi conchide: „În spiritul frondeur şi pluralist al lui Culianu, socotim că investigaţia filosofică şi spirituală, datorie a fiecărui om, poate începe de la capăt şi cu deplină îndreptăţire, perpetuu.”
Un reflex practic al acestui crez optimist îl regăsim în Eminescu, Schopenhauer, Vedanta, studiu care se pune de-a curmezişul stereotipiilor legate de pesimismul de sorginte schopenhaueriană al lui Eminescu, promovând în schimb relectura atentă a surselor şi demistificarea locurilor comune. Originată într-un sâmbure de îndoială germinat, în gândirea autoarei, încă din anii studenţiei, reevaluarea fondului vedantin al poeziilor eminesciene, paralelă cu redimensionarea exegezei schopenhaueriene, sfârşeşte prin a deconstrui o serie de interpretări canonice, demonstrând în schimb vitalitate critică şi disponibilitate reflexivă, calităţi esenţiale entităţii metaforice schiţate (auto)portretistic în introducerea volumului.
Neliniştea reflexivă a Simonei-Grazia Dima e responsabilă şi pentru seria interogatorie adresată universului bacovian în Curajul de a fi singur. Conjugată cu acuitatea critică şi cu sensibilitatea lirică, aceasta dă naştere unor analize în care coordonatele creaţiei poetice se suprapun armonic peste profilurile creatorilor, fascinante subiecte în aceasta direcţie fiind textele dedicate lui Gheorghe Grigurcu şi Ion Pop.
Reverenţa faţă de actul cultural responsabil, avizat, obiectiv, de o impecabilă ţinută academică dă tonul secţiunii secunde a volumului, graţie unor cronici consacrate, surprinzător, istoriografiei. Mai întâi, monografia lui Jacques Bouchard, Nicolae Mavrocordat. Domn şi cărturar al Iluminismului timpuriu (1680–1730), o poartă pe autoare printr-o interesantă şi pasionată reconstrucţie a personalităţii şi operei domnitorului şi cărturarului fanariot. Secvenţa consecutivă, Athanasios Hristopoulos. Viaţa, opera literară şi influenţa sa asupra unor literaţi români înseamnă pentru Simona-Grazia Dima nu numai un studiu incitant în perspectiva rediscutării neoclasicismului şi romantismului românesc, ci şi întâlnirea cu un istoric de mare calibru, Nestor Camariano.
După un intermezzo dedicat „avatarurilor eului autobiografic”, prilejuit de reeditarea volumului lui Dan Cristea, Versiune şi subversiune, autoarea plonjează în seducătoarea lume a realismului magic, analizată de Rodica Grigore în volumul său din 2015, Realismul magic în proza latino-americană a secolului al XX, cedând apoi entuziast în faţa incandescenţei eseurilor lui T.S. Eliot, a căror „stranie actualitate” este disecată cu o „veneraţie” asumată în răspăr cu aparenta sa incongruenţă faţă de epistema contemporană. Textul reflectă atitudinea intelectuală generică a Simonei-Grazia Dima, axată pe preeminenţa indiscutabilă a valorii în detrimentul modelor culturale şi a curentelor de opinie.
În trena textului anterior se situează Al-Hallâð, poetul inimii spirituale, eseu dominat de nedisimulata admiraţie a autoarei faţă de personalitatea acestui poet-martir al Evului Mediu islamic, prezent în perimetrul editorial românesc prin traducerea Georgianei Nicoară. Amplificată de tabuuri, legenda misticului şi poetului persan nu rămâne singulară în perimetrul acestui volum, deoarece tot o legendă alimentează masiv şi rememorarea bardului scoţian William Ross, într-un discurs ce împacă magia povestirii, pertinenţa exegezei şi emoţia poeziei. Păstrând registrul, autoarea consacră eseul care urmează lirismului melancolic al lui Konstantinos P. Kavafis, pentru a reveni apoi la un spirit înrudit, T.S. Eliot, cel în care ea recunoaşte optimismul şi „credinţa fără echivoc în cultură”, în puterea ei transformatoare.
Pe tărâmul poeziei, criticul Simona-Grazia Dima nu cedează discursul poetei Simona-Grazia Dima, chiar dacă îi accesează inevitabil sensibilitatea. Ea se lasă surprinsă de dimensiunea lirică a unor prozatori precum Jorge Luis Borges, Peter Ackroyd sau Alan Brownjohn, dar circumscrie analitic creaţia unui poet care-i este prieten, Antonio Della Rocca, la confluenţa experienţei personale cu universul literaturii aflându-se şi însemnările dedicate liniilor ideatice ale jurnalului lui Delacroix. O anumită distanţă se instituie apoi în textul despre Rainer Maria Rilke, Marina Ţvetaieva, Boris Pasternak şi al lor Roman epistolar, în amplul studiu Trieste, topos definitoriu pentru James Joyce sau în două eseuri cu titluri ce cad victime unei rocade accidentale, cel dintâi consacrat romanului lui Yorgos Seferis, Şase nopţi pe Acropole, iar cel de-al doilea romanului lui Salvador Dalí, Chipuri ascunse. Prozatorii Francine Prose şi Amos Oz ocupă penultimele acte ale acestui volum, căderea cortinei fiindu-i rezervată Jocului de smarald al lui Ioan Petru Culianu, interpretat de Simona-Grazia Dima ca o profesiune de credinţă şi o demonstraţie a incandescenţei pe care o pot stârni ideile.
