Despre ceea/cel ce (ne) conduce

Neputând înmâna cartea fiului său, acesta recurge la un gest profund afectiv: o îngroapă în curtea casei soţiei sale, în speranţa că va fi descoperită de Carl. În cele din urmă, revenindu-⁠şi din căderea psihică în timpul căreia a produs acest text monstruos, Dave încearcă să retragă cele spuse, dar textul, odată existent pe hârtie, nu se mai întoarce la autorul său, ci capătă o existenţă autonomă.

Will Self este un rock star al literaturii contemporane. Cu un trecut tumultos în care nu a ocolit experienţa narcoticelor sau vagabondajul pe străzile londoneze, dar nici studiile la universitatea Oxford, Self este unul dintre cei mai traduşi şi mediatizaţi scriitori contemporani ai momentului. În cărţile sale, autorul creează lumi ficţionale halucinate pornite de la un scenariu posibil al modificării fiinţei umane în raportarea sa la lume. Self îşi aduce mereu eroii la marginea propriei umanităţi pentru a zdruncina, după cum însuşi declară, imaginile stereotipe ale contemporaneităţii. Personajele create astfel sunt undeva la graniţa dintre uman şi un altceva nedefinit. Se poate vorbi mai degrabă de o transformare morală cu reverberaţii la nivel fizic şi social care aduce în prim plan întrebări incomode despre limitele umanului, căci personajele lui Self reprezintă exacerbarea unor atribute, atât la scară individuală, cât şi generală.

În acest peisaj, Cartea lui Dave, apărută în 2006 şi tradusă la noi în 2010 de Daniela Rogobete, nu este diferită. Autorul îşi închipuie aici o lume postapocaliptică ordonată după singurul reper textual ridicat la rang de religie, jurnalul unui taximetrist londonez aflat în plină criză a vârstei de mijloc. Cartea devine, din acest punct de vedere, o demonstraţie incomodă despre modul eronat în care funcţionează religia, redusă la statutul de text interpretat literal. Căci ceea ce ascunde, în acest context, textul sacru, este faptul că autorul său, un individ profund dezorientat, îşi concentrează pe pagina de hârtie frustrările îndreptate împotriva fostei sale soţii. Povestea celor doi este bazată pe un context al împrejurărilor în care protagoniştii se folosesc reciproc. În mod previzibil, relaţia se deteriorează şi sfârşeşte într-⁠o explozie de resentimente ale unuia faţă de celălalt. La mijloc este prins fiul lor, Carl, care îşi trăieşte copilăria între cursele cu taxiul tatălui său şi somptuoasa casă a mamei sale. Pierzându-⁠şi până la urmă dreptul de a-⁠şi mai vedea fiul, datorită comportamentului său abuziv, Dave hotărăşte să îşi îndeplinească într-⁠o formă sau alta rolul de tată şi să îi transmită acestuia propria viziune asupra lumii, în formă scrisă. Meseria de taximetrist pe care o practică devine astfel cadrul ce prilejuieşte crearea de text. Dave conduce toată noaptea prin Londra, sedat cu antidepresive, şi îi scrie fiului său tot ceea ce ar dori să îi spună în acele momente.

Transformând meseria de taximetrist într-⁠o parte importantă a identităţii sale şi reimaginând întreaga lume din spatele volanului, Dave îşi începe fiecare scrisoare, un monolog autocompătimitor şi plin de ură, cu descrierea cursei din momentul respectiv. Neputând înmâna cartea fiului său, acesta recurge la un gest profund afectiv: o îngroapă în curtea casei soţiei sale, în speranţa că va fi descoperită de Carl. În cele din urmă, revenindu-⁠şi din căderea psihică în timpul căreia a produs acest text monstruos, Dave încearcă să retragă cele spuse, dar textul, odată existent pe hârtie, nu se mai întoarce la autorul său, ci capătă o existenţă autonomă.

Cinci sute de ani mai târziu, după o apocalipsă ce scufundă întreaga Anglie, acest text, o viziune misogină şi homofobă asupra realităţii, plin de clişee culturale şi stereotipii sociale, ajunge să ordoneze o lume. Populaţia de pe insula Ham (unul dintre puţinele petice de pământ rămase după potop) foloseşte Cartea lui Dave, învestită cu atribute sacre, ca un îndrumar în constituirea unei noi civilizaţii. Se concretizează astfel o lume distopică unde grotescul generat de nevoia de răzbunare devine firesc. Bărbaţii sau „taţii” şi femeile sau „mamele” trăiesc separat, în comunităţi coordonate prin lege, iar copiii sunt lăsaţi parţial în grija motoilor, nişte animale modificate genetic, folosite atât ca dădace pentru copii, cât şi ca sursă de hrană. Copiii îşi împart săptămâna între cele două comunităţi, a mamelor şi a taţilor. Ordonarea socială favorizează vădit taţii, promovând un comportament discriminator faţă de mame, lipsite de drepturi şi abuzate în mod repetat. Sentimentele nu îşi găsesc loc în acest tip de societate, iar nevoile fireşti de unitate şi afecţiune sunt interzise. Şoferul, un fel de preot care propovăduieşte Legea, veghează cu stricteţe ca aceasta să fie respectată. Cel care îndrăzneşte să se abată sau să se îndoiască de veridicitatea Cărţii lui Dave, devine Zburător, eretic, şi este aspru pedepsit.

Astfel, la nivel metatextual, cartea lui Will Self ridică o problemă etică asupra textului devenit creator de lumi posibile. Cu o bogată substanţă teoretică, autorul aduce în discuţie responsabilitatea reciprocă a autorului şi cititorului în actul de creare/interpretare. Scenariul posibil promovat pune sub semnul întrebării atât autoritatea oricărui text religios, cât şi legitimitatea dogmei ca act de interpretare, de construire, a mesajului intrinsec textului iniţial. Astfel, se aşează în paralel două viziuni asupra religiei, legate, bineînţeles, printr-⁠o relaţie de cauzalitate. Dave, produs al lumii contemporane, împărtăşeşte cu semenii săi aceeaşi viziune desacralizată asupra relaţiei cu Divinitatea. De altfel, personajul se şi distanţează de orice manifestare religioasă, nesimţind chemarea sacrului sau necesitatea acestuia în viaţa de zi cu zi. Ironia face ca tocmai un astfel de individ să fie transformat într-⁠un produs religios, deificat de o lume care învaţă să „citească” viaţa conform unei dogme produse (inconştient) de Dave.
O altă problemă se ridică aici, acea a autonomiei textului, căci în momentul în care cartea lui Dave devine un text dogmatic, autorul este mort, în toate sensurile cuvântului. Dave Rudman, şoferul de taxi, traumatizat de experienţa vieţii, încetează să mai existe cu mult timp înainte de a exista Dave, Davinitatea în care cred locuitorii de pe insula Ham. Din acest punct de vedere, teoria conform căreia autorul este rezultatul propriilor sale texte capătă consistenţă, iar identitatea lui Dave este confiscată, rescrisă, prin interpretările pe care le primeşte textul însuşi.

Dar ce se întâmplă oare când una din aceste interpretări capătă un rol gnoseologic? Lumea se ordonează conform unui cod de lectură impus, dar superficial şi care ignoră orice altă intuiţie de interpretare. Nu întâmplător Hamsterenilor nu le este permis să înveţe să citească. Mai mult, scriindu-⁠şi cartea, Dave îşi începe fiecare capitol cu descrierea cursei pe care o parcurge în momentul respectiv. Mai mult decât un cadru care să contextualizete mesajul pentru fiul său, aceste descrieri reprezintă şi o tehnică mnemonică prin care Dave repetă cursele pe care fiecare şofer de taxi londonez trebuie să le ştie pe de rost. De altfel, chiar licenţa de taximetrist, obţinută periodic, este condiţionată de recitarea corectă a unor astfel de curse. În lumea de după Dave, aceste curse, repetate mecanic, fără vreo semnificaţie aparte, în afară de caracterul sacru, artificial atribuit, deschid fiecare slujbă religioasă (care conţine, la rândul său, cuvântul lui Dave pentru „fiul pierdut”). Această diluare a semnificaţiei, până la anularea sa completă, este vizibilă şi în modul în care sunt redactate cursele. Dacă în lumea lui Dave, acestea indică grafic locuri şi direcţii, în lumea de după Dave, hamsterenii le recită automat, într-⁠o înşirare fără logică de sunete. Dar chiar dacă nu au sens, ele devin condiţie necesară a supravieţuirii prizonierilor, care trebuie să le recite pentru a-⁠şi demonstra credinţa pentru Dave.

De remarcat la acest nivel inventivitatea limbajului prin care autorul reuşeşte să construiască o lume drept consecinţă a prezentului, căci noua limbă propusă de Self deconspiră tocmai clişeele de limbaj ale momentului. Prin aceasta, autorul calcă pe urmele lui Burgess care inventează în Portocala Mecanică un alt cod lingvistic ca ipostază distopică a lumii. Consecinţă a prezentului, lumea de după Dave se întemeiază pe tiparele culturale ale contemporaneităţii, nivel pe care autorul îl exploatează din punctul de vedere al limbajului. Astfel, căprioarele sunt numite bambi, vitele, burgerkine, apa, evian, iar momentul genezei, de după apocalipsă, ProdusînChina. Mai mult, în tot acest proces de reimaginare a lumii, este angajat un întreg vocabular al taximetriştilor prin care viaţa întreagă este imaginată de la volanul maşinii. Astfel, cerul este numit parbriz, ziua se delimitează prin tarife, Calea Lacteee este panoul de bord, iar ploaia, lichidul de parbriz. Din punct de vedere al raportării individului la Davinitate, cel care care crede în Dave este numit pasager, iar răul suprem este michel (o rescriere a numelui soţiei lui Dave). Există şi o capacitate mistică de localizare a credinciosului care se numeşte pasageradar, iar Davideniile sunt fragmente de plastic inscripţionate cu diverse litere (rămăşiţe textuale ale lumii de dinainte) care, se crede, au fost puse în mare de către Dave însuşi.

Corespondenţele dintre cele două lumi, cea contemporană şi cea postapocaliptică nu se limitează doar la autoritatea religioasă a elucubraţiilor lui Dave. Apocalipsa nu anulează civilizaţie întru totul, dând individului posibilitatea unui nou început. Lumea de după Dave este o consecinţă a contemporaneităţii, sau, mai bine spus, a textului produs de contemporaneitate, mai ales având în vedere faptul că Dave însuşi este un rezultat al lumii în care trăieşte. El este victima unui sistem în care nu reuşeşte să se integreze şi care se dovedeşte în egală măsură abuziv (de altfel, toate personajele din lumea lui Dave poartă povara lumii în care încearcă să trăiască). De aceea, poate, corespondenţele dintre lumi duc un pas mai încolo „anormalul” din societatea contemporană. Codul religios impus prin Cartea lui Dave, fundamentat pe un sentiment profund de ură şi răzbunare, impune o normă morală ce contravine instinctelor relaţionării interumane, dar care aduc în prim plan resentimentele unei contemporaneităţi viciate.

În acest peisaj, Carl Devush, un tânăr de doisprezece ani, care poartă numele fiului lui Dave, este cel care simte nefirescul legii impuse de Carte şi porneste în zona interzisă în căutarea unei alte variante, mai benevolente. De aici o întreagă aventură a maturizării în care Carl descoperă treptat, prin breşele de semnificaţie ale lumii în care trăieşte, o nouă ordine umană.

Există, aşadar, în subtext, un sentiment al firescului, al normalului care motivează personajele să se depărteze de ordinea impusă şi să caute un „ceva” mai profund. Este încercarea de restabilire a unei ordini simţite care face ca individul să se abată de la norma oficială, cu toate pericolele pe care le ascunde o asemenea erezie. Mai mult, anormalul distopic se dovedeşte doar o instanţă, căci până şi Dave, profund afectat de experienţa căsătoriei, nu duce la bun sfârşit această viziune grotescă a lumii, ci revine la un moment dat la o oarecare normalitate. Prea târziu însă pentru a mai anula textul.

În cele din urmă, distanţa dintre lumi este suprimată, iar firescul reinstaurat. Întors din căutările sale, Carl are o revelaţie în care însuşi Dave îi deconspiră natura artificială a acestei religii, impusă forţat asupra societăţii, nu din considerente etice sau morale, ci din nevoia de putere. Mai mult, în călătoriile sale, Carl înţelege că interpretările posibile ale cărţii lui Dave sunt multiple, iar unele nu exclud într-⁠o măsură atât de drastică, relaţiile interumane. Prin aceasta, Dave şi Carl se reunesc. Peste lumi, fiul pierdut îşi găseşte tatăl, iar acesta reuşeşte să îi transmită o veritabilă lecţie de viaţă, mult mai profundă şi firească decât cea intenţionată iniţial.

Există, aşadar, o oarecare urmă de speranţă în lumea distopică a lui Will Self, aceea a capacităţii individului de a restabili firescul, în ciuda aberaţiilor normelor impuse, confiscate de nevoia de putere. Mesajul transmis este acela că individul are în sine capacitatea de a găsi un echilibru, şi că normalul are, în cele din urmă, sorţi de izbândă.

■ Will Self, Cartea lui Dave, trad. Daniela Rogobete, Polirom, 2010

Total 0 Votes

0

0