Mentalităţi est‑europene: dualism maghiar, istorism sârbesc, tranzacţionism românesc
Mentalitatea ca fapt de civilizaţie, reprezentând un ansamblu de opinii, credinţe, viziuni şi prejudecăţi care au un caracter colectiv şi inconştient, a constituit obiect predilect de cercetare a faimoasei şcoli a Analelor ilustrată, rând pe rând, de Marc Bloch, Lucien Febvre, Fernand Braudel, Georges Duby. Mult invocată pentru Occidentul european, istoria mentalităţilor a fost mai puţin un domeniu de investigaţie pentru Europa răsăriteană, unde diversitatea etnică a condus la diversitate de comportament naţional şi de gândire politică.
Trei cazuri mi se par elocvente şi le prezint ca atare.
Vorbim de obicei despre dualismul austro‑ungar instituit în 1867 –, pregătit, în fapt, de locul privilegiat pe care l‑a avut Ungaria în monarhia habsburgică încă din vremea reginei Maria Tereza (1740‑1780) –, dar există în istoria maghiară un alt dualism, mai profund şi mai longeviv: cel al unei Ostmitteleuropa, al apartenenţei la două arii de cultură, la două civilizaţii, cea a Orientului bizantin şi apoi otoman, pe de o parte, cea a Apusului romanic, gotic, renascentist şi baroc, pe de alta.
Sedentarizaţi în pusta panonică după teribilele incursiuni în Occident care au născut rugăciunea De sagittis Hungarorum libera nos Domine, pătrunşi pe valea Mureşului în Transilvania în căutare de saline, ungurii căpeteniei arpadiene Gyula se converteau la creştinismul oriental în jurul lui 950 la Alba Iulia printr‑un călugăr trimis de la Constantinopol pe nume Ierotei; abia după o jumătate de veac nepotul lui Gyula Vajk, devenit regele cel Sfânt Ştefan I, avea să‑şi boteze supuşii la Alba Regia sub semnul Romei papale.
Pecetea bizantină ortodoxă asupra Ungariei catolice avea să fie durabilă în secolele XI şi XII, regele Andrei I primind diademă de la basileul Constantin al IX‑lea Monomahul, regele Geza I având
coroana de la Mihail al VII‑lea Dukas, călugării „greci” fiind prezenţi la Tihany, la Szeged, la Cenad, meşteri bizantini lucrând la Feldebrõ şi Esztergom.
Peste timp, după dezastrul oştirilor maghiare la Mohács (1526), turcii otomani vor crea paşalâcurile de la Buda (1541), Timişoara (1552) şi Oradea (1660), aducând din nou maghiarimea sub pavăza Orientului, înainte de integrarea sa în sistemul occidental prin pacea de la Karlowitz (1699).
Puţine popoare europene au un sentiment al istoriei atât de viu precum sârbii. Momentele de glorie medievală ale dinastiilor Nemanja, Hrebelianović şi Branković, amintirea imperiului lui Ştefan al IV‑lea Dušan şi cea a zilei de 15 iunie 1389 – ziua văduviei, vidovdan, cea a tragicei încleştări cu turcii de la Kosovopolje – care a prefaţat prăbuşirea ultimei rezistenţe de la Smederevo (1459) şi‑au avut reprezentarea în picturi murale şi gravuri cu imagini de cârmuitori politici şi spirituali, la Bodjani (1737), la Krušedol (1750), la Grabovac (1785), în Stematografija lui Hristofor Žefarović (1741), în imagini gravate ale mânăstirilor Studenica, Mileševo, Hilandar, care prefăceau un locus sanctus într‑un locus politicus – întreţinând spiritul istorist sârbesc –, rând pe rând anti‑turcesc şi anti‑habsburgic – în proiecte precum Nacertanje a lui Ilya Garašanin (1844), cu opere eclectice precum niciodată încheiatul Vidovdanski hram al sculptorului modern croat Ivan Mestrović.
Al treilea caz este cel românesc. Adoptând conceptul de spirit tranzacţional, folosit prima dată de Mihai Ralea în 1933, în Fenomenul românesc, eu însumi am vorbit în 1998 despre mentalitatea tranzacţională a românilor, dezvoltând subiectul în discursul meu de recepţie la Academia Română în 2001, din care îmi iau libertatea să citez în continuare: „Această mentalitate tranzacţională vine în prima modernitate românească din particularitatea esenţială că, în ansamblul Europei orientale şi centrale – cu excepţia imperială a Rusiei – numai aici, la Dunărea de Jos, s‑a păstrat neîntrerupt un stat organizat, cu conducători proprii, cu principi autonomi, începând cu secolul al XVI‑lea la Bucureşti, Iaşi şi Alba Iulia. Aceasta în vreme ce, rând pe rând, Bulgaria în 1393 şi 1396, ţinuturile greceşti între 1430 şi 1460, Serbia în 1459, Bosnia în 1463, Albania în 1478‑1479, Muntenegru în 1496, Ungaria în 1526, Cehia în 1620, Polonia în 1772, 1793 şi 1795 dispăreau de pe hartă ca entităţi politice de sine stătătoare, căzând în felurite stăpâniri, turcească, austriacă, rusească sau prusacă.
Pentru păstrarea acestor state româneşti – a statalităţii aşadar –, pentru dobândirea scaunelor princiare, pertractările permanente au devenit absolut necesare, în acest fel dăinuind ceea ce se numea, în limbajul de Serai al padişahilor, ticăloasa raia.
Conservarea statului, chiar şi în condiţii de tot precare, precum în veacul fanariot, a fost un succes al modului românesc de a gândi şi acţiona, indiferent de ecourile sale în planul unui vag şi mereu invocat caracter naţional; dar ea a făcut, spre pildă, ca şi emigraţia politică să nu devină un fenomen istoric la români, spre deosebire de aproape toate cazurile est‑ şi central‑europene, de unde şi slăbiciunea excesivă şi endemică până astăzi, lipsa de solidaritate şi soliditate – perfect explicabilă, iată – ale organizărilor târzii din diaspora economică şi politică, precumpănitor gregară, după cel de‑al Doilea Război Mondial”.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
