Prieten şi confident al episcopilor Romei, un deschizător de drumuri
Îmi propun să evoc, în câteva cuvinte, viaţa episcopului Roger Marie Élie Etchegaray, fost cardinal al Bisericii Romano‑Catolice, apreciind apropierea sa de credincioşii ortodocşi şi de români în mod special, dovedită prin atitudine, fraternitate, deschidere şi dorinţa ca toţi să fie una. Născut la 25 septembrie 1922, în Espelette, Franţa, a trecut în veşnicie în ziua de 4 septembrie 2019, în Cambo‑les‑Bains.
Originar din Ţara Bascilor, a primit ascultări înalte, fiind episcop auxiliar la Paris, arhiepiscop de Marsilia (1970‑1985), de unde, ulterior, a fost chemat la Roma de Papa Ioan Paul al II‑lea, care i‑a încredinţat demnităţi importante în Curia Romană. A fost ridicat la demnitatea de cardinal de Ioan Paul al II‑lea în timpul Consistoriului din 30 iunie 1979, primind, mai întâi, titlul de Cardinal‑preot de San Leone I, iar mai apoi, de Cardinal‑episcop de Porto‑Santa Rufina, la 24 iunie 1998.
Din 1979 până în 2005 a făcut nenumărate călătorii, asigurând serviciile diplomaţiei oficiale a Vaticanului. Ca delegat special al Papei, a organizat întâlnirea de la Assisi (1986) şi Marele Jubileu (2000). Alături de cardinalul Ratzinger, s‑a numărat între principalii consilieri şi confidenţi ai Papei Ioan Paul al II‑lea pe tot parcursul îndelungatului său pontificat.
Vicedecan al Colegiului Sacru (numit şi Colegiul Cardinalilor), din 30 aprilie 2005 până la 10 iunie 2017, s‑a remarcat între cei mai importanţi episcopi ai Vaticanului, lucrând îndeaproape cu episcopul Romei şi cu cardinalul Angelo Sodano, fost Secretar de Stat, decan al Colegiului Cardinalilor.
În 26 aprilie 2014 a primit distincţia Legiunii de Onoare, în Mare Cruce, acordată de prim‑ministrul francez, Manuel Valls, la Roma, în Villa Bonaparte. În data de 10 iunie 2017, Papa Francisc i‑a acceptat cererea sa de eliberare din funcţia de Prodecan al Colegiului, iar după moartea Cardinalului José de Jesús Pimiento Rodríguez, la 3 septembrie 2019, a devenit cel mai vechi membru al Colegiului Cardinalilor, murind a doua zi, la 4 septembrie 2019. Mandatul său de cardinal a durat 40 de ani şi 66 de zile.
Cel mai important motiv pentru care scriu aceste rânduri îl constituie faptul că, prin bunăvoinţa sa, a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe din Grecia crucea Sfântului Apostol Andrei.
Era anul 1979. Mitropolitul de Patras, Nicodimos, a făcut mai multe călătorii la Marsilia, locul unde se afla, de câteva veacuri, Crucea Sfântului Apostol Andrei, mai precis părţi ale ei, întrucât la Revoluţia franceză, Crucea, bine păstrată şi conservată, a fost aruncată în foc şi salvată prin jertfa unui preot. Fragmentele recuperate din flăcări au fost aşezate pe un alt suport de lemn şi păstrate în Marsilia, alături de alte relicve sfinte, între care şi moaştele Sfântului Ioan Casian, sfânt străromân, mare nevoitor şi organizator de obşti în sudul Franţei, pe malul Mediteranei.
După întâlnirile avute cu mitropolitul ortodox din Patras şi refuzul iniţial al Consiliului Arhidiecezan de la Marsilia, Roger Marie Élie Etchegaray, devenit în iunie 1979 cardinal, a retrocedat Bisericii Ortodoxe din Grecia, respectiv Mitropoliei din Patras, Crucea Sfântului Apostol Andrei. A fost, înainte de toate, bunăvoinţa acestui episcop faţă de Biserica Ortodoxă, alături de o cinstire a ei prin gest, credinţă şi dorinţa de a restitui odorul preţios locului căruia îi aparţinea.
Despre Roger Marie Élie Etchegaray mi‑a vorbit, în câteva rânduri, folosind cuvinte demne de cinstire, cărturarul şi diplomatul luminat Bogdan Tătaru Cazaban. În timpul misiunii sale la Vatican, în calitate de Ambasador al României, domnul Cazaban l‑a întâlnit pe episcopul Etchegaray.
După cum mărturisea, acesta a fost unul dintre episcopii care i‑au deschis nu doar inima, ci şi casa, poftindu‑l de câteva ori la cină şi discuţii de suflet.
Roger Marie Élie Etchegaray, fiind în vârstă şi eliberat din funcţiile importante pe care le‑a deţinut la Roma, a fost îngrijit de o familie de credincioşi români, care i‑au arătat afecţiunea cuvenită, amintindu‑i, de câteva ori, episcopului că în zilele de post nu este îngăduit consumul de brânză, ouă ori alte produse, şi l‑au invitat la un post aspru, doar cu legume şi fructe. Plin de umor şi înţelepciune, Roger Marie Élie Etchegaray spunea că a învăţat să postească la bătrâneţe, supunându‑se regulilor familiei care i‑a stat, o vreme, în preajmă.
Roger Marie Élie Etchegaray a avut numeroase întâlniri cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, ai Patriarhiei Constantinopolului, şi cu majoritatea Bisericilor Ortodoxe din lume. Deosebit de cuviincios şi atent, asculta cu respect, pe cei mari şi pe cei mici. Împreună cu cardinalul Joseph Ratzinger şi cardinalul Johannes Willebrands, i‑a fost oaspete Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, la întâlniri fiind prezent şi patriarhul Constantinopolului de mai târziu, Bartolomeu I.
Locurile de unde provenea, Espelette şi Arditeea, aduc aminte celor din jurul localităţilor respective de cultivarea pământului, băştinaşii fiind legaţi de tradiţiile de demult, prin care fiecare comunitate încerca să fie de folos altora. Arditeea înseamnă în bască stână, locul unde păstorul adună oile.
Când s‑a îmbolnăvit, la o vârstă venerabilă, Roger Etchegaray a hotărât să meargă într‑un cămin de bătrâni, la Arditeea. Se spune că avea permanent zâmbetul pe buze, iar ochii, mai ales la sfârşitul vieţii, erau îndreptaţi către cer, purtând metanierul în mână.
Uitat de unii, cinstit de alţii, vizitat, când şi când, de mari episcopi ai lumii, Roger Marie Élie Etchegaray avea să mărturisească mereu credinţa, cum a spus‑o cu câţiva ani înainte de neputinţa sa fizică, în următoarele cuvinte: „Doamne, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, tu eşti cheia pe care o ţin mereu în mână pentru a mă călăuzi până în ceasul morţii. Deschide celui care bate la poarta Împărăţiei Tale, unde Dumnezeu şi omul vor trăi împreună în prospeţimea dimineţii creaţiei”. Gândul lui era la moarte, de fapt nu la moarte, ci la Viaţă, îndreptându‑se către Dumnezeu mereu. „Gândirea la moarte este cea mai mare înţelepciune”, spunea Sfântul Vasile cel Mare.
„Cardinalul Roger Marie Élie Etchegaray a avut o puternică personalitate, cunoscută în lumea întreagă. A fost considerat de catolici un ambasador de vocaţie, întrucât a călătorit în cele mai fierbinţi locuri, pe vremea când s‑a aflat în fruntea Consiliului de Justiţie şi Pace, Cor Unum”. Din Bayon, zona sa de origine, până la Paris, episcop auxiliar, arhiepiscop de Marsilia şi apoi cardinal la Roma, unde fusese chemat de Ioan Paul al II‑lea, Roger Marie Élie Etchegaray s‑a dovedit inspirat mediator în situaţii delicate pentru viaţa Bisericii şi a creştinilor din diferite regiuni ale lumii. A călătorit mult; probabil că unele dintre locurile unde a ajuns nu erau călcate de vreun înalt demnitar bisericesc. Era în stare de veghe şi mereu pregătit să vestească Evanghelia oamenilor, cum au făcut, altădată, Apostolii.
Purta în suflet o credinţă puternică, avea o dărnicie sinceră şi autentică şi un patriotism firesc, o mare iubire faţă de locul natal, cum sunt mulţi dintre cei care au rădăcini basce. Avea şi un accent care‑i trăda originea, amintind parcă de Apostolii Domnului, care erau recunoscuţi de cei din Ierusalim că erau galileeni, întrucât graiul lor îi vădea. Viaţa şi activitatea sa au fost marcate de legătura strânsă cu satul natal şi cu primii paşi ai slujirii preoţeşti, când a dobândit marele dar al apropierii de oameni şi a înţeles cum trebuie să fie mereu exemplul unui slujitor al Bisericii: un medic care nu fuge de rănile fraţilor lui, ci caută să le vindece, căci rănile păstoriţilor sunt şi ale păstorului.
Expert la Conciliul II Vatican, aflat în slujba Conferinţei Episcopilor din Franţa, vicar al Parisului, păstor la Marsilia şi în Cetatea Cezarilor şi a martirilor, toate aceste slujiri au lăsat, în inima lui şi în a celor care l‑au întâlnit, urme adânci.
S‑a spus că Roger Marie Élie Etchegaray a devenit, în anii slujirii sale în Cetatea Eternă, prietenul şi fratele de suflet al episcopului Romei.
A călătorit în Europa de Est, în Africa, în Orientul Mijlociu, în America Latină, în China, unde s‑a întâlnit cu amintirea compatriotului său, Armand David, celebru pentru tratatele de botanică şi zoologie chinezească. Erau din acelaşi loc, iar Roger Marie Élie Etchegaray a fost curajosul episcop care a vizitat această ţară de mai multe ori.
A deschis multe drumuri. Însă, ceea ce e cu mult mai preţios, a ştiut să nu le închidă pe altele.
Din satul său, Espelette, până la marginile lumii a învăţat să‑i asculte, să‑i aprecieze, ori să le spună un cuvânt bun celor mici şi celor mari, celor care sufereau şi luptau pentru dreptate, încercând să redea demnitatea celor abandonaţi de societate.
Roger Marie Élie Etchegaray a înţeles că Hristos trebuie să devină stăpân al fiinţei sale. De aceea, a vorbit despre această legătură, afirmând că numai relaţia cu Hristos îi poate călăuzi pe toţi cei care‑L caută, iar un slujitor al Bisericii trebuie să devină slujitorul tuturor, după chipul Celui căruia I‑a consacrat viaţa.
Un dicton celebru al cardinalului Roger Marie Élie Etchegaray spune: „Numai ochii care au plâns pot înţelege anumite lucruri”. Aidoma Sfântului Pavel, care a lăcrimat în misiunea sa, întrucât s‑a confruntat cu răutatea umană şi indiferenţa inumană, cardinalul a plâns din pricina mizeriei şi a situaţiilor tragice, unele dintre ele de neimaginat, încercând să împărtăşească suferinţa celor cu care s‑a întâlnit şi să‑i ajute. A dărui şi a ierta înseamnă a reproduce în vieţile noastre o mică desăvârşire a vieţii lui Dumnezeu, care dăruieşte şi iartă din belşug.
El s‑a străduit să aducă pace în rândul popoarelor divizate şi a persoanelor vulnerabile. Era şi un practicant al rugăciunii, arătându‑I Domnului intenţiile şi cerinţele popoarelor pe care le‑a întâlnit, vorbind adeseori şi cu multă evlavie despre Maica Domnului.
Cardinalul Roger Marie Élie Etchegaray a scris odinioară: „Creştinul se simte incomod… Oare se poate întâmpla în Biserica lui atât timp cât nu caută să se pună la măsura unei Biserici fără măsură? Trebuie şi noi să iubim Biserica cu pasiune, aşa cum au iubit‑o cei care nu s‑au îndoit niciodată de prezenţa lui Hristos în inima sa, pentru că El o conduce şi o aduce mai aproape de oameni”.
Roger Marie Élie Etchegaray iubea Biserica, înţelegând, dar neîncurajând, lipsurile slujitorilor ei. Recunoştea, mai ales, măreţia ei şi se străduia, cu mult curaj, să o apropie de oameni şi să o facă tot mai demnă de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. De multe ori, când întâlnea oameni importanţi îi întreba: iubiţi Biserica, nu‑i aşa? De aceea, vom înţelege cuvintele: „Cine îşi pune încrederea în Domnul va înţelege adevărul, cei care sunt credincioşi vor rămâne în dragoste împreună cu El”…
Îi plăcea tema răscumpărării păcatelor, spunând că „întruparea este o recreare, aşa că fiecare trebuie să fie conştient de firul vieţii sale şi să ofere mărturie tot timpul”.
Era un om înţelept, propunând în dialogurile sale cu savanţii interlocutori teme deosebite. Vorbea despre tabloul faimos al lui El Greco, Înmormântarea contelui Orgas, care se află la Toledo. Cardinalul observa măreţia fastului înmormântării, dar mai ales penitentul în faţa Maicii Domnului, iar micul fluture era asemenea unui înger, reprezentând sufletul care freamătă. Admira istoria, filosofia, dar mai ales bucuria vieţii. Ca membru al Academiei, i‑a învăţat pe colegii săi să strălucească prin virtuţi, iar cea mai importantă temă era despre credinţa care eliberează. „Măreţia credinţei şi măreţia omului sunt de nedespărţit”, spunea fostul copil sărac născut în Ţara Bascilor, care a avut un entuziasm rar întâlnit.
Cardinalul Roger Marie Élie Etchegaray a fost un om al dialogului şi al colaborării. Emisar al Bisericii Apusului, a fost în acelaşi timp deschis către lumea Ortodoxă. Dispreţuind conflictele înverşunate, a călătorit la Sarajevo, în Rwanda, China şi alte locuri, a vorbit despre iubire în loc de ură şi ranchiună. Avea disponibilitatea de a împăca şi pacifica.
Un om generos, de o bunătate extremă! În acelaşi timp, deţinând o inteligenţă sclipitoare, avea capacitatea de a vorbi cu unii şi alţii, fără a judeca şi brusca. A fost un om care acorda atenţie slujitorilor din Biserica Ortodoxă şi şefilor de state şi guverne, unii dintre ei purtând stigmatul de dictatori sau criminali.
Cultivând respectul pentru ceilalţi, pentru diferite instituţii pe care le dorea într‑un permanent dialog, el, omul luminos şi înţelegător, care nu reprezenta doar o figură impozantă şi o voce sonoră, un mare ambasador şi un slujitor al Bisericii, a vegheat mereu la instaurarea comuniunii şi a unităţii de care lumea are atâta nevoie.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
