Rezistenţa prin Vocaţie. Restul… tot literatură e!
Niciodată nu voi uita acea boare simţită relativ recent în timp ce traversam strada Mircea Vulcănescu din Bucureşti, surâsul iscat la vederea inscripţiei cu acest nume ce face parte din panteonul culturii române de vârf, căldura vie, tot mai vie care‑mi inundase corpul psihic şi care îmi îndreptase şi mai tare spatele, mai exact coloana…
Conte(mporanul) e turnul de fildeş al unor scriitori de prim rang, care se aseamănă în nu puţine privinţe, e o oază prielnică – vorba lui papa Dostoievski – înălţării în spirit. Şi atunci… îţi rămâne un singur lucru: să scrii şi să publici ritmic, ca să te salvezi de tensiunile ce cresc văzând cu ochii. Adică să faci exact acele lucruri pentru care te‑a creat Dumnezeu, bucurându‑te de totul, de absolut totul. La Conte am urmărit şi, nu o dată, am descris evoluţia unui tip straniu de realism socialist în cheie postmodernistă… din perioada postdecembristă, faţada socială fiind cea a unei democraţii inegale, construite ultra‑atent, după model sud‑american. Cum ne‑am opus religiei confortului şi politicii corecte? Prin fiecare sumar al revistei, care apare de circa două decenii lunar. Prin tot, aproape, ce am făcut răstimp de 27 de ani, de când lucrez aici. La Conte şi editurile existente în curtea‑i regală am pregătit pentru tipar peste cinci sute de cărţi de un real prestigiu, distribuite în ţară, iar în format e‑books – în lume. La Conte am lansat, moderat şi realizat zeci de mese rotunde, dezbateri, turnee, proiecte, inclusiv Valorile româneşti – valori europene sau România citeşte, care, începând cu 1 martie 2016, ne‑a bucurat cu peste 50 de evenimente, desfăşurate în ţară şi peste hotare. Lucrând la Conte, am scris şi am publicat peste 8.500 de pagini. E mult? E puţin? Unii prieteni susţin că… Unii neprieteni spun că… Passons. Toţi, dar absolut toţi au dreptate! Neştiind ce să facem cu tonele acestea de dreptate, noi ţinem să rămânem noi înşine. Şi să dăruim şi mai mult, jucându‑ne cu acea gravitate năuc‑exasperată, nestrăină copiilor şi unor poeţi.
Ca şi multe dintre cărţile editate de noi, revista Contemporanul. Ideea europeană este indexată de prestigoase instituţii din lume, între care Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Academiei Române, Harvard Library, British Library, Harvard College Library – Cambridge, Die Deutsche Bibliothek – Leipzig, Universitätsbibliothek Erwerbungsabteilung – Wien, MLA International Bibliography Current Serials Source List ş.a.
Asistaţi de câteva spirite superioare, între care academicienii Victor Voicu, Răzvan Theodorescu, Dumitru Radu Popescu şi Ioan‑Aurel Pop, ca să invoc câţiva cărturari de vârf ai naţiunii române, am adus Academia Română în centrul Cetăţii, sprijinind‑o în demersurile‑i de anvergură naţională, şlefuindu‑i imaginea şi punând‑o în valoare inclusiv în timp ce ne‑am trezit din visul care rămâne a fi literatura în iureşul câtorva războaie. Invoc, aici, acum, lupta pentru cărturarii şi scriitorii de anvergură europeană atacaţi nedrept şi calomnios de unii membri ai Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ezit să le fac onoarea de a le spune numele), care din instrument de cunoaştere au transformat – ca nicăieri altundeva în ţările din fostul perimetru socialist – aceste arhive în instrumente de manipulare; lupta pentru limba latină, aflată sub ameninţarea de a fi scoasă din manualele şcolare, lupta pentru limba, literatura română şi pentru istorie, inclusiv pentru manuale, lupta pentru cultura română vie, concretizată într‑un Apel lansat acum circa un deceniu şi jumătate, apel care a adunat peste 900 de semnături din lume. Teamă mi‑e că la ora actuală se întrunesc semnele unui genocid identitar, reflectat în unele manuale de limba şi literatura română, precum şi în cele de istorie, nu‑i aşa? Lansarea curajosului Apel al academicienilor, în data de 9 februarie 2017, conceput de Victor Voicu, Ioan‑Aurel Pop şi Gheorghe Păun, apel asumat de peste o sută de academicieni, şi apărarea forului ştiinţific cel mai înalt al ţării de atacurile care au urmat ne‑au făcut să strângem rândurile şi să ne solidarizăm. Peste câteva luni, în acelaşi an, 2017, publicam Apelul de la Paris, semnat de treisprezece personalităţi din Europa în apărarea valorilor europene fondatoare, cu rădăcinile în solul iudeo‑creştin, a valorilor umanităţii şi a celor identitare pentru a căror apărare se pronunţaseră, cu câteva luni înainte de apelul parizian, cei circa o sută de academicieni români aflaţi în serviciul naţiunii române.
Cum să nu mă refer la lupta pentru „sfântul închisorilor”, Mircea Vulcănescu, începută cu prietenul meu, admirabilul şi extrem de viul Sorin Lavric, în a cărui vecinătate am înţeles că suntem de aceeaşi parte a baricadei? Intervenţia fermă a conducerii Academiei Române în favoarea demersului nostru, care a adunat peste două sute de semnături, a fost decisivă, aşa încât bustul acestui mare român din perioada interbelică n‑a fost clintit din loc din Piaţa Sfântul Ştefan; strada şi liceul îi poartă, în continuare, numele, deşi unor politruci ai vremurilor noi li s‑a năzărit că pot rescrie cu barda – ca pe vremea lui Stalin – istoria, lovind eroii, martirii şi sfinţii care hrănesc la rădăcină demnitatea şi onoarea acestei ţări milenare, cu trecutul ei, ale cărui pagini sunt scrise cu sânge. Niciodată nu voi uita acea boare simţită relativ recent în timp ce traversam strada Mircea Vulcănescu din Bucureşti, surâsul iscat la vederea inscripţiei cu acest nume ce face parte din panteonul culturii române de vârf, căldura vie, tot mai vie care‑mi inundase corpul psihic şi care îmi îndreptase şi mai tare spatele, mai exact coloana.
Nu pot trece peste sutele de discuţii, nelipsite de amărăciune, cu diverşi politruci şi ştabi ai zilelor noi, agenţi ai politicii corecte, de care sunt împânzite unele instituţii ale statului român, indivizi, unii dintre ei, agramaţi şi aroganţi, grăbiţi, prea grăbiţi să taie sau să diminueze sprijinul de care beneficiază publicaţia noastră sau să depuncteze nejustificat şi abuziv proiectele acestei reviste, fără să aibă habar ce este această instituţie naţională sau tocmai pentru că li s‑a explicat ce este de unii aşa‑zişi colegi, scriitori – printre aceştia unii de prim rang – cu sănătatea vădit şubrezită de insomnii; lipsa de caracter, invidia, strategia dâmboviţeană conform căreia dacă sapi groapa altuia ajungi departe etc., lasă, evident, urme atunci când nu provoacă fără să ezite cutremure la nivel somatic, menite să atragă atenţia asupra dezechilibrului energetic provocat de cele câteva limite tocmai invocate. Ori de câte ori mă gândesc la aceşti scriitori – cărora ezit să le ortografiez numele; da, îi cunosc, ştiu şi răul făcut sau cel puţin o parte a acestuia – mă încearcă o reală compasiune faţă de ei. E un sentiment urmat de o profundă recunoştinţă faţă de părinţii mei, care mi‑au sugerat nu o dată să nu răspund niciodată cu rău la rău! Mă bucur că i‑am ascultat şi‑i ascult, în continuare; binele anemiază, dacă nu ucide răul la rădăcină. Mărturisesc că sorbona celor şapte ani de‑acasă m‑a salvat nu o dată de situaţii la suprafaţă imposibile, revenindu‑mi din iureşul unora dintre acestea în timp ce mă trezeam murmurând: eu sunt nobilă, nu fazan – sunt realităţi diferite!
La mijloc sunt, de bună seamă, şi nu puţine alte lupte în care ne‑am regăsit reacţionând cu fermitate şi, nu rareori, învingând. Dacă nu reacţionezi prompt, lucid, fără drept de apel, în circumstanţe la limită, riscul e să luneci, încetul cu încetul, în clasa… nevertebratelor… era să zic, dar mă abţin, evident. Mă bucur şi mulţumesc că ni s‑a dat forţa de a nu politiza revista, cu toate că am primit şi mai primim nu puţine propuneri; le mulţumim membrilor echipei care asigură apariţia şi vizibilitatea revistei – inclusiv în mediul on line – pentru tăria de a nu renunţa şi de a continua… Destinul nostru e literatura.
Ce loc îi revine revistei Contemporanul. Ideea europeană printre publicaţiile de cultură din ţară? Atât prietenii, cât şi mai puţin prietenii devin, uneori‑adeseori, în splendida babilonie iscată, uimitor de unanimi: e printre primele publicaţii ale ţării. Nu‑i contrazicem nici pe prieteni, nici pe neprieteni. Ne bucurăm de şi mulţumim pentru lecţiile de viaţă, care ne fac să urcăm, câteodată, ca dintr‑o respirare, cele şapte trepte augustiniene ce duc la înţelepciune şi să constatăm într‑un târziu, cu veselie resemnată, aproape, că suntem la planete distanţă de mama şi tatăl înţelepciunii. Căci înţelept ar fi fost să ne retragem într‑o Castalie a spiritului, unde să citim, să ascultăm muzică, să scriem şi să publicăm. Şi de la capăt. Dar… Avem atâtea proiecte majore de dus la bun sfârşit, aici, la Conte, unde e un atelier de literatură la vârful culturii române. Faptul că vedem revista şi cărţile noastre aproape oriunde ajungem – la Pekin, Veneţia, Paris, Ierusalim, Leipzig, Iaşi, Ploieşti, Roma, Cluj, Madrid, Florenţa, Timişoara, Craiova, Moscova, Pordenone, Galaţi ş.a. – ne face curaj. Sau e vorba de inconştienţă?
La mulţi ani, prieteni! La multe cărţi, la multe sumare Conte! Să înaintăm întinerind împreună, prin existenţă, onorând‑o goethean, onorându‑ne Viaţa şi Vocaţia, onorând lectorii care ne urmăresc şi ne încurajează să rămânem noi înşine. Restul tot literatură e. Literatură scrisă spre gloria naţiunii române!
Aura Christi
