Dispariția dintre noi, pe 23 martie, a lui Nicolae Manolescu lasă în urmă o lume literară marcată de o gravă criză de autoritate instituțională și amenințată de spectrul disoluției (sau, mai grav, al irelevanței). În ciuda vârstei înaintate, era o prezență publică și intelectuală foarte vie și combativă: președinte al Uniunii Scriitorilor din România, membru al secției de Filologie al Academei Române, director al săptămânalului România literară (pe care l‑a condus vreme de 34 de ani, după ce i‑a fost cronicar en titre), a generat polemici pînă la ultimele sale editoriale, iar disputele nu s‑au stins nici după moarte. Nici nu ar fi avut cum.
Sentimentul de pierdere a fost cvasi‑general, ca în fața pierderii ultimei ancore de stabilitate într‑o lume aflată în derivă. Destui însă – mai cinici – au exultat: „Nu mai avem nevoie de un nou Manolescu. Gata cu reacționarismul călinescian, autoritarist și impresionist, gata cu totalitarismul criticii creatoare, e timpul granturilor transnaționale și al noilor științe emancipate ale literaturii”. Într‑adevăr, lumea în care trăim nu mai poate produce personalități cu autoritate internă, legitimate prin ceea ce un coleg a numit cândva „plăcerea de a gândi”, ci rețele de business academic legitimate de operatori externi. Or, autoritatea critică – irepetabilă – Nicolae Manolescu și‑a construit‑o, cu inteligență mobilă și luciditate dezinvoltă, în datele oferite de liberalizarea poststalinistă și de „centralismul democratic” al statului național de atunci, din vremea când noțiuni precum „republica literelor” și „umanismul tradițional” încă mai aveau un sens formativ; date de care au profitat, de altfel, la maximum membrii „generației de aur” (generația `60 fiind ultima generație cu acoperire critică națională din cultura română). Profesor prin vocație, s‑a născut la Râmnicu Vâlcea în familia unor profesori de liceu cu opțiuni liberale. Tatăl, Petru Apolzan, fusese numit profesor de filosofie la Sibiu pe locul lăsat vacant de Emil Cioran, plecat la Paris (episod relatat în memorialistica din Viață și cărți). Mama, Sabina, a fost profesoară de franceză la Râmnicu Vâlcea, printre elevii ei numărându‑se și Virgil Ierunca. Adolescența și tinerețea i‑au fost marcate de condamnarea politică a părinților, urmare a unei erori judiciare (s‑a făcut mult caz de confuzia onomastică între numele profesorului Apolzan și o notabilitate legionară sibiană); va fi înfiat de bunicul matern, schimbându‑și, cu această ocazie, numele intrat azi, definitiv, în istoria literaturii române. În 1962, proaspătul absolvent a devenit licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București cu o teză despre Dimitrie Anghel condusă de profesorul Dumitru Micu, care îi va gira debutul în volum, cu tributul Literatura română de azi. 1944‑1964 (1965), scris în colaborare; un „tribut” în stilul epocii fuseseră, de altfel, și primele sale articole, marcate de conjunctura politică. Adevăratul debut editorial îl reprezintă însă culegerea de eseuri din 1966, Lecturi infidele, unde tânărul critic‑vedetă forțează la maximum limitele liberalizării, începând chiar cu titlul sfidător, memorabil. Cu același aplomb – pe care majoritatea confraților, condiționați de inhibiții în raport cu autoritatea, orice autoritate, nu‑l aveau – participă, în anii următori, la principalele „bătălii” ale generației sale, în prima linie a reabilitărilor estetice. În 1968, Antologia poeziei române moderne „de la Bacovia la Emil Botta” va genera, prin sumarul ei sfidător, un scandal politic, fiind dată la topit. O forțare a limitelor libertății permise de Sistem e și lucrarea de doctorat (Opera lui Titu Maiorescu), respinsă în 1970 din motive ideologice (publicată, totuși, sub titlul Contradicția lui Maiorescu) și admisă abia în 1974. Cartea conține, deopotrivă, un exercițiu hermeneutic strălucit (preponderent psihanalitic) și un credo critic, scris cu impetuozitate și farmec. Micul eseu monografic din 1976 despre Alexandru Odobescu nu a avut, din păcate, receptarea meritată. A avut‑o însă Sadoveanu sau Utopia cărții, cea mai spectaculoasă relectură critică postbelică dedicată unui autor clasic român și cel mai bun volum critic despre Sadoveanu. Nonconformismul polemic, libertatea și directețea într‑o lume profund inhibată, curajul verdictului tranșant, claritatea stilului și vioiciunea ideilor, refuzul dogmatismului scientist al criticii universitare, toate acestea și încă altele vor răspunde ulterior noului orizont de așteptare al publicului post‑„obsedantul deceniu”; ele vor face de fiecare dată diferența, impunându‑l ca primus inter pares. Manolescu a fost nu doar cel mai longeviv, ci și cel mai prestigios, mai adecvat și mai credibil cronicar literar al literaturii române, deopotrivă mare jucător, „instanță” și „vedetă”. Doar o mică parte (esențială) a cronicilor a fost reluată însă în volume (trilogia Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 2001), proiectul editării complete a lor rămânând, din păcate, o himeră.
Încă din facultate, viitorul critic a beneficiat de susținerea unor oficiali „luminați” care‑i vor sprijini, în anii liberalizării, cariera universitară. Printre ei: Andrei Oțetea, Pavel Țugui, Ion Gheorghe Maurer, Ion Iliescu. Principalul protector a fost însă, de departe, emulul călinescian George Ivașcu. Om de presă experimentat și bun diplomat, acesta e artizanul transferului de la Contemporanul (unde Manolescu s‑a afirmat) la România literară (unde va face echipă cu cei mai valoroși critici de întâmpinare ai generației sale: Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu; pentru ca după 1989, ca director, să devină România literară însăși). Din 1977, girează, în calitate de lider al „Cenaclului de Luni” de la Literele bucureștene, nucleul dur al poeziei „generației ’80”, pe care o legitimează în răspăr cu deriva neodogmatică a regimului ceaușist; interzicerea, în 1983, a cenaclului va contribui la aura sa opoziționistă, fără a se putea vorbi de disidență propriu‑zisă. Experiența contactului cu elita noilor generații transpare în trilogia Arca lui Noe (1983), cel mai bun studiu despre romanul românesc și operă fanion a criticii autohtone; tipologia stilistică influențată de A. Thibaudet, L. Goldmann și E. Auerbach a făcut inclusiv carieră didactică; trebuie amintit faptul că, alături de Eugen Simion (principalul său competitor), Manolescu a girat, încă din deceniul al nouălea, manuale de literatura română pentru licee, audiența cronicilor sale (susținute inclusiv de posturile occidentale de radio) fiind amplificată, astfel, la nivelul canonului didactic. Tot alături de Simion (și de Matei Călinescu, emigrat însă între timp în Statele Unite) el va arunca în irelevanță vechile bariere dintre critica de întâmpinare și cea universitară. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori ai Literelor bucureștene; ținut două decenii „la mantinelă” ca lector în anii regimului comunist, va deveni „profesor plin” imediat după aceea (sub decanatul profesorului Paul Cornea, vechi aliat), cursurile sale făcând, de fiecare dată, amfiteatre supraaglomerate. A fost, de asemenea, o interfață ideală între mainstream‑ul cultural din țară, aripa antidogmatică din PCR, exilul militant și noile generații de scriitori. A riscat în condiții‑limită, ca în cazul susținerii Bunavestirii lui Nicolae Breban (1977) și poemelor Anei Blandiana (1988).
Era, apoi, un mare seducător intelectual – mare parte a autorității sale a fost un lung exercițiu de seducție. Și, nu în ultimul rând, un foarte iscusit tactician, maestru în arta delimitărilor. O performanță a sa – ca și a lui G. Călinescu, între interbelici, dar cu alte mijloace – a fost de a acoperi, cu strălucire, întregul spațiu de joc al literaturii române: de la foiletonistică la monografia reevaluativă despre autori canonici, de la eseu (seria Temelor e o bijuterie a eseisticii literare autohtone) la studiile teoretice de anvergură aplicate prozei și poeziei. Chiar dacă nu se ridică la nivelul Arcei…, volumul Despre poezie (1987) a deschis drumuri, la noi, în teoria genului liric, lansând câteva formule memorabile (ex. cea a „poeților pereche”).
O ridicare a mizei și o summa a criticii manolesciene va fi Istoria critică a literaturii române, al cărei prim volum, elaborat înainte de 1989, vede lumina tiparului abia în 1990. Abandonarea temporară a uneltelor, în 1993, vine ca o consecință inevitabilă a intrării în politica de partid. Abilul politician al literaturii din anii comunismului va încerca, idealist, să umple vidul de competență al politicii postdecembriste înființând un partid alternativ de esență civic‑liberală (Partidul Alianței Civice); ratează, in extremis, candidatura la prezidențiale în 1992, reușind să atragă, totuși, în politica mare – pentru prima și singura dată după 1990 – o întreagă elită scriitoricească. Fără a avea pregnanța discursurilor parlamentare ale lui Titu Maiorescu, marele model, comentariile politice din epocă, parțial editate în Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea (1991), rămân un document semnificativ. După patru ani de activitate parlamentară ca senator, eșecul dramatic la alegerile din 1996 duce însă la căderea în irelevanță a formațiunii. Manolescu părăsește viața politică – nu și pe cea publică. Se implică în susținerea manualelor opționale pentru limba și literatura română și polemizează pe mai multe fronturi (nu toate inspirate); admirator al lui Bernard Pivot, moderează talk show‑uri de televiziune, „Profesiunea mea, cultura” de la PRO TV fiind de referință. După 2004 capătă și funcții de reprezentare externă (ambasador al României la UNESCO din 2006); devine membru al Academiei Române și, eliberat de alte servituți, revine la Istoria critică…, pe care o finalizează în 2008 cu rezultate controversate. Replică a marii Istorii călinesciene din 1941, polemică și extrem de ambițioasă, sinteza manolesciană se resimte de pe urma elaborării în mai mulți timpi, nivelul scăzând vertiginos cu cât se apropie de prezent; următoarele ediții vor amenda parțial lacunele din prima. Remarcabile sunt în schimb paginile memorialistice din Viață și cărți (Cititul și scrisul/ Scrisul și cititul) sau „zarifopolienele” Inutile silogisme de morală practică. Susținut de o întreagă intelighenție reformistă, adulat de cea mai mare parte a tineretului literat, criticul devine, în 2005, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, funcție pe care o va deține până la moarte. Avea să devină și etapa sa cea mai contestată, mai ales după 2013, când se renunță la regula celor două mandate obligatorii. Pierde treptat sufragiile noilor generații, atrase de modele progresiste, și face tot mai mult figura unui defensor al „vechii lumi”. Majoritatea comunității literare, totuși, îl susține. Cu toate eșecurile de parcurs, autoritatea sa intelectuală rămâne copleșitoare.
De fapt, Nicolae Manolescu a încercat să fie (nu e sigur cât a reușit) un critic „pentru toate anotimpurile”. Debutat sub semnul călinescianismului, a fost inițial impregnat de modernismul antidogmatic al șaizecismului, pe care l‑a ilustrat cu imaginație și inteligență; se va lăsa, mai târziu, contaminat de spiritul teoretic și livresc al optzecismului pe care l‑a susținut (ulterior se va dezice de el); pentru ca după 1989, abandonând cronica și (o vreme) critica literară, să mute disputa din planul literar al conflictelor dintre generații în planul politic: anticomunism liberal vs. „neocomunism” etatist (în anii `90), ultimele două decenii petrecându‑le pe aliniamentul apărării Uniunii Scriitorilor de amenințările unei „lumi noi” pe care o simțea ca fiind „prezenteistă” și „antiestetică” (anticomunismul liberal nouăzecist lasă, așadar, locul unui conservatorism estetic defensiv). Ultimele două ipostaze vor trebui, cândva, discutate în relație cu cele dintâi, ca fațete ale unei personalități inclasabile, care a mizat totul pe puterea literaturii.
Călinescian prin șarm, a fost un lovinescian în planul opțiunilor ideologice liberale și un apologet maiorescian fără formația intelectuală și „olimpianismul” lui Titu Maiorescu. Alături de Eugen Simion, a fost principalul constructor al canonului literar din România post‑1965. Literatura română postbelică, în ce are ea mai bun, nu poate fi concepută în absența sa.
Cu Nicolae Manolescu nu dispare doar „o lume” și un mod de a face critică, ci, probabil, chiar instituția criticii de autoritate. (O variantă prescurtată a acestui text a fost publicată pe blogul Muzeului Național al Literaturii Române)
■ Scriitor, profesor, critic și istoric literar
Paul Cernat
