Lapidar formulată şi nuanţat cinematografică, arta lirică a Mariei Pal recuperează controlat‑confesiv palierele unei existenţe traversate de anxietate, suferinţă, moarte sau mistere…
Densitatea metaforică ultracizelată şi expresionismul inventiv al construcţiilor lirice puse în scenă de către Maria Pal în Cealaltă faţă a umbrei (Editura Neuma, Cluj‑Napoca, 2019) se întregesc în mod fericit cu viziunile noir ale Laurei Poantă, autoarea graficii de pe copertă, a multor planşe aflate în interiorul volumului şi, în treacăt fie spus, a unei impresionante expoziţii de grafică terifiantă, vernisată cu puţină vreme în urmă la Galeriile Steaua din Cluj. Rezultatul îl constituie un foarte serios joc dublu tranzitiv între poezie şi arta plastică, deloc străin background‑ului plastic al Mariei Pal sau sensibilităţii literare complexe de care dă dovadă Laura Poantă. Întregul volum pare o dramatică şi rafinată coregrafie dihotomică, ai cărei protagonişti sunt întunericul şi lumina (şi extensiile lor antinomice – negrul şi albul, moartea şi viaţa), infiltrate într‑o sumă de trăiri intense şi mărturisiri aproape surdinizate, profund ancorate într‑o experienţă culturală actualizată cerebral şi obsesiv transfigurată estetic în imagini concentrate, dinamice, deseori neaşteptate şi întotdeauna de o rară forţă expresivă.
Lapidar formulată şi nuanţat cinematografică, arta lirică a Mariei Pal recuperează controlat‑confesiv palierele unei existenţe traversate de anxietate, suferinţă, moarte sau mistere şi le recompune metaforic sub presiunea unui impresionant arsenal cultural şi spiritual. În Pipăi noaptea, de pildă, axiomele existenţiale sunt potenţate de jocul asociativ al unei fragmentarităţi cotidiene aparent bizar reconfigurate, atribuite parcursului unui „tu”, în care se poate citi facil un „eu”, şi de încărcătura simbolisticii thanatice: „drumul tău de‑ntoarcere e prin întuneric/ unde liniştea seamănă cu‑o duminică râvnită/ şi umblă desculţă cu o cheie la gât […] cu lacrimile ce nu mai cad pe obraz/ pipăi noaptea înfiorând‑o/ precum cel cu aripi de corb când pescuieşte stele/ din ape”. Însă, câteodată, acestui „tu” i se alocă o identitate distinctă: „cel ce stă şi priveşte aşteptarea/ nu mai eşti tu” (Cel ce stă şi priveşte).
Tot în sfera ambivalentei alterităţi de sine (ubicuă în paginile acestui volum), evantaiul simbolic dezvoltat în trena unor elemente cu o încărcătură simbolică clară – întunericul, corbii – îşi continuă evoluţia dramatizată, subordonată inerent trecerii timpului, în Cearcănele câştigă trofee: „c‑o orchestră de instrumente ce cutremură totul/ întunericul intră în casa ta/ rostogolind torente reci peste corp peste vise/ nici un cer nu mai eclipsează/ misterul pe care‑l furişează‑n tine stolurile de corbi […] acum/ începi cu timpul o ruletă rusească…” O „ruletă rusească” la finalul căreia, remarcă poeta, „stai faţă în faţă cu moartea”, care „fără nici un efort/ pune‑n spinarea umbrei tale crucea” (Dimineţi cu înserări).
Implacabilă, agonia generată de trecerea timpului se insinuează până şi în cele mai senine ridicări de cortină, inocenţa ludică nereuşind să exorcizeze definitiv partea de umbră a vieţii: „zâmbesc norii/ precum iepuraşii fulgeraţi de frică/ copilul din tine dăruieşte ceruri tuturor/ când i se porunceşte să poarte pe umeri/ un iad cutremurător/ Doamne/ ce tăcere de plumb în surâsul acestei clipe” (În surâsul acestei clipe).
Asumată voalat şi parţial exorcizată metaforic, tensiunea generată perpetuu de fragilitatea fiinţei este proiectată câteodată în afara eului, în scenarii existenţiale generice în aparenţă, dar copleşitoare prin forţa emoţional‑spirituală generată de logica aglutinant‑simbolică, ce reordonează fragmentaritatea interiorităţii punând‑o în raporturi multiple cu un simbolism sofisticat, generat cultural şi exersat reflexiv. Într‑un poem precum Chiar în această clipă, entitatea generică poartă masca unui „cineva” multiplicat în reţeaua de trăiri ale trecerii şi afectat de subtile ecouri christice, înainte de a se lăsa substituit contrapunctic de un cât se poate de precis „tu” relocat într‑o străvezie scenă cu ecouri neotestamentare: „acum/ cineva încearcă să regenereze suferinţa/ cineva sapă după gândurile care ţin viaţa de‑un fir/ mai casant decât în gerul siberian/ […] acum în această clipă cineva îşi deşartă ţipetele/ neauzit/ precum strigătul unui ghilotinat/ cineva priveşte fachirii cum merg pe cuiele‑ncinse/ cu singurătatea strălucindu‑le în ochi/ acum chiar în această clipă/ cineva înlocuieşte crucea piroanele spinii cu planete albastre/ iar tu‑ţi speli mâinile într‑un curcubeu”. Acelaşi perimetru de spiritualitate alimentează fragila speranţă inserată înspre finalul poemului consecutiv, Aprinzi rugăciuni.
La polul opus, când Rugăciunile s‑au retras „definitiv în biblioteci”, iar „îngerul tău a‑mpietrit şi‑a uitat să citească poveşti”, câmpul de referinţă se modifică, anihilând consecutiv şi principiul speranţei. Alimentată de o vagă atmosferă de basm oriental şi condiţionată logocentric, construcţia lirică pivotează aici pe potenţialul fantasmatic generat de Pluta Meduzei, faimosul tablou pictat de Géricault: „o mie şi unu de ani/ te obligă să trăieşti pe Pluta Meduzei/ c‑o stâncă de cuvinte în braţe care dospeşte mereu/ în jur se‑ntinde un univers de‑ntuneric/ unde fiecare clopot îşi poartă norocul/ o proprie funie de spânzurat/ din când în când ţi se face câte‑o radiografie/ scurtându‑ţi timpul”.
Guvernate de certitudinea morţii, de faptul că „în fiecare clipă te‑ntâlneşti faţă‑n faţă cu moartea” (Doar lacrima), poemele Mariei Pal tind să se concentreze mai degrabă asupra procesualităţii existenţiale decât asupra mărturisirii de sine: „un fulger îţi săgetează gleznele/ orizontul se deschide ca un evantai/ eliberează fluturi visători/ către felinarele din inima ta/ o spaimă stranie se ramifică‑n trup/ se deschid drumuri fascinante/ precum dansurile ritualice ale păsărilor/ umbrele se închid într‑o singură stea” (Întunericul se arcuieşte); sau: „cerul se crispează strângându‑şi marginile/ la fel ca meduzele când le‑atingi din întâmplare/ impetuos timpul îşi pierde răbdarea/ şi‑ţi strigă‑nnebunit/ stăpâneşte aerul din propria suflare/ cu mâini descărnate/ galaxiile scutură meteorii de arborescenţe/ într‑un dans de zboruri indescifrabile/ libelule ţes clipele veşnice/ fulgerător/ vezi cum se‑ntrupează‑n neant/ cealaltă faţă a umbrei” (Cealaltă faţă a umbrei).
Trăire profund personală, trecerea devine miza unui spectacol cu extensii cosmice, în care limitele dintre intimitate şi scena lumii se estompează, relativizându‑se reciproc într‑o frumoasă şi, fireşte, aparent mai puţin brutală dramă existenţială. În poemul Renaştere, de pildă, scenografia contaminează panteist substanţa lirică şi reuşeşte să tempereze acuitatea trecerii: „împresurat de bucurii/ înseninezi toate valurile/ până când trupul se contopeşte cu oceanul”. Alteori, scena pe care eul liric păşeşte se converteşte în spaţiul unor lecţii despre administrarea timpului: „fluturii te învaţă/ cum să închizi umbra într‑o colivie/ fără nici o duminică/ lumânarea/ cum să dai foc înserării/ noaptea/ cum să te aşezi cu tandreţe/ în pământul ce încărunţeşte/ în locul tău” (Pământul ce încărunţeşte). Versantul ei afirmativ se consumă în Să rămâi geneza, unde fiecare secvenţă debutează ritualic cu îndemnul „fă‑ţi timp” şi sfârşeşte printr‑o pledoarie pentru viaţă, bucurie şi adevărata valoare a lucrurilor. Şi chiar dacă „doar clepsidra rămâne cu un singur stăpân” (Va aştepta c‑un alt timp), această contopire între interioritate şi impersonalizare se alipeşte unei speranţe nuanţat orfice, timid formulate: „oare cine te va aştepta c‑un alt trup după ardere/ când înoţi prin apa luminii fără să‑i tulburi liniştea”.
În siajul spinoasei dezbateri asupra virtuţilor şi agoniilor confesiunii, subiect constant de reflecţie lirică în volumul Mariei Pal, problema identităţii suportă o interogaţie filosofică formulată condiţional, consolidată cultural şi dramatizată antitetic, dedicată unui spirit înrudit, poeta Ayten Mutlu: „dacă ştii cine eşti/ surprinzi cum se‑mblânzeşte îndoiala/ cum se renaşte din cenuşă/ şi înălţa doar prin bătăile inimii/ cum se spală iluzia pe picioare/ dacă uiţi cine eşti/ poţi mistui supradoze de amărăciune/ şi străbate cel mai întortocheat labirint/ la braţ cu Faust/ poţi speria oglinda în care ţi se‑albeşte umbra/ dacă poţi destăinui scânteierea din suflet/ culegi roua care mângâie‑nţelesuri/ uimind privighetorile/ citeşti hieroglife din lava ce clocoteşte‑n adâncuri/ descifrezi înfiorarea din şoapta şi din plânsul hârtiei/ atunci/ simţi în căuşul palmelor/ iubirea la care se‑ntorc îngerii/ din orice moarte” (Dacă poţi destăinui).
Marcată de o fluiditate de inspiraţie suprarealistă, ţesătura metaforică a poemelor din Cealaltă faţă a umbrei emană o atmosferă halucinantă, fabulos orchestrată, ce‑şi dezvăluie programul şi mecanismele într‑o subtilă ars poetica – Arde câte‑un poem –, impecabilă demonstraţie de juxtapuneri imaginare surprinzătoare: „rătăceşti printr‑un tărâm dispărut/ ruine îşi etalează secrete în tablouri suprarealiste/ alegi un loc ce părea somnoros/ zi şi noapte desenezi păsări nori fluturi/ când închizi ochii / prind viaţă şi zboară înspre necunoscut/ de sub picioarele tale se ridică un abur lăptos/ în trup se face brusc întuneric şi un singur anotimp/ nici o uşă/ nici o fereastră/ nici o iarbă a fiarelor/ cu inima sărindu‑ţi din piept/ clipă de clipă/ priveşti cum arde câte un poem sub mâna ta/ cu rouă pe el”.
Fervoarea imaginarului imprimă liricii Mariei Pal o dinamică aparte, capabilă să contracareze din start orice potenţială încremenire. Totul este devenire şi mişcare esenţializată în universul acestui volum, fie că ne gândim la intensitatea translării poetice a angoaselor, la forţa exorcizantă a metaforelor arborescente, la jocul confesiunii lapidare şi al proiecţiei dramatizate, fie că avem în vedere logica plastică ce guvernează reorganizarea realităţii interioare şi exterioare sau luxurianţa asocierilor culturale şi a unei spiritualităţi profund personale.
Constantina Raveca Buleu
