De la un moment biografic comun încolo, Irina Procopiu nu mai rămâne în condiția de subordonare, ci trece în cea intimă: de confidentă a Reginei. Intimitatea distruge toate barierele artificiale ale subordonării. Însă doamna de onoare ajunge în categoria celor care impun normele etice interne, dovedind, astfel, o superioritate morală. Transmise direct sau cele la care este martoră, secretele Reginei rămân în seiful unei discreții definitive. Nici în totalitarism, când Irina Procopiu, rămasă fără pensia specială de pe urma slujbei de la Casa Regală, trăiește o cruntă decădere socială, nici atunci, așadar, ea nu ridică pretenția vreunei deconspirări. Nici măcar față de ea însăși. Deși jurnalul ei era unicul spațiu de mărturisire care să‑i asigure presiunile defulării. Refuzând astfel ultima eliberare, ea se concentra în blindarea propriei captivități morale, ca o ultimă virtute.
Discreția ei se prelungește și față de sine însăși. Cu limbajul împrumutat de la John Rawl, aș spune că ea își este sieși unica sursă de principiu valid. Cum? Tocmai prin perpetuarea discreției, atunci când ea, discreția, putea fi depășită, uitată sau cel puțin ignorată. Asta înțeleg printr‑o deontologie a feminității. Să păstrezi principiile valide chiar și atunci când ele sunt invalidate de întreaga societate. Irina Procopiu n‑a pulverizat bârfa, cancanul și alte limbaje asemănătoare în zona unei etici a discreției. Deși, în Însemnările lui, Carol al II‑lea, de pildă, afirma exact contrariul. Avea, firește, războiul lui vechi cu mult mai celebra mamă, de partea căreia Irina Procopiu a rămas până la sfârșit. Pe de altă parte, psihologii ar putea să vadă în notațiile lui Carol al II‑lea și gândurile unui fiu invidios pe cei asupra cărora afecțiunea mamei s‑a revărsat necontenit. De pildă, el scrie că Irina Procopiu primea la catafalcul Reginei mesajele specifice înmormântării, deși nu făcea parte din familie. Prestigiul ei moral și capitalul de încredere al doamnei de onoare le depășiseră pe cele ale regelui, chiar și numai în anumite momente.
Adepții viziunii teleologice resping ideea că anumite acțiuni sunt corecte sau greșite prin ele însele. Ei cred că aprecierea între tipuri de acțiuni se face prin prisma propriilor consecințe. Exact ce face și Irina Procopiu. Așadar, ea trebuie să aleagă mereu între două categorii: teleologică și deontologică. Doctrina deontologică este „o teorie care fie nu definește binele independent de corectitudine, fie nu interpretează corectitudinea ca pe un factor de maximizare a binelui”, zice același John Rawls. Deontologii resping ideea definirii corectitudinii prin bine, precum și aceea că binele ar fi premergător corectitudinii.
O lege nescrisă a bunului‑simț ar obliga doamnele și junele ce se perindă azi în spațiul public să citească jurnalele scriitoarelor noastre din perioada interbelică. Nu doar pentru că, astfel, am rezolva chestiuni de precaritate morală. Mai câștigate ar fi eleganța exprimării, ținuta socială și, poate mai mult decât orice, s‑ar trata bolile cronice ale identității. Nu‑i vorbă, față de educație, toți arată competențe superioare. Din nefericire, mai mereu fără a insista și pe rigorile necesare.
La orice lectură nouă, jurnalele dintre războaie se remarcă prin etica particulară. Erudite și spontane, capabile să identifice căile ideale de autoreprezentare, campioane ale competenței etice, transformate, când e cazul, în partenere de dezbateri ideale, diaristele noastre scriu cu sentimentul că lumea devine astfel validă. Citindu‑le, nu mai persistă sentimentul, profețit de Simone de Beauvoir, că femeile timpului care se ocupă de scris vor să substituie prin cuvinte „actele imposibile”. O anumită complezență față de sine rămâne valabilă, care ar dăuna sincerității, limitându‑le, cum opina eseista franceză. Cu gândurile acestea, oarecum nepotrivite, am parcurs și Jurnalul Irinei Procopiu. Surprinde de la bun început teama de frivolitate, eleganța atent calibrată, noblețea răbdării și decența cu care sunt fardate sentimentele negative. Un temperament aristocratic, nu doar în preocupări și atitudine, ci față de scris. Este evident că pentru Irina Procopiu nu trebuie consemnat orice. Deși banalul se infiltrează printre notații, el nu face niciodată rocadă cu adversități ce pot bruia o anumită seninătate. La urma lecturii, persistă sentimentul că diarista nu se transcrie în totalitate, preferând distanțe prudente față de un posibil ochi indiscret. La fel ca autoarele de jurnale mai celebre din literatura noastră, Irina Procopiu alege, în felul ei, să protejeze și să conserve viața privată. Tot ce scrie gravitează în cele din urmă în jurul autonomiei intimității. De la primul caiet, datat 6/18 octombrie 1891, la ultimul, încheiat în vara lui 1950, cu patru ani înainte de moarte. Se poate vorbi despre trei secvențe majore ce se disting în cele aproape șase decenii cuprinse în jurnal. Cea dintâi înregistrează primele neliniști sentimental‑profesionale și perioada din serviciul Reginei Maria, până la moartea suveranei (1891‑1938). A doua secvență reproduce viața de după ieșirea din suita regală (1938‑1946), și cea de‑a treia inventariază crepusculul social și pe cel interior (1946‑1950). Până în 1940, când notațiile sunt mai amănunțite, citim însemnări, în cea mai mare parte, simple, conținând programul și recensământul zilei. Se derulează în fața noastră o viață dinamică mișcată în aceleași margini: serate, concerte, cinema, întâlniri la legații, mese festive, prânzuri prelungite, inaugurări și vizite felurite.
În centrul lumii ei, ca al tuturor, e Regina; după cum se vede din scena când suverana pare atinsă de un ulcer aparent (ce se va dovedi o ciroză fatală), întreaga țară se mobilizează într‑un cor de empatie deplină. Camerele regale se transformă în adevărate grădini de pe urma florilor trimise de supușii iubitori. În excelenta ei prefață, Georgeta Filitti contabilizează exact momentele expresive ale jurnalelor.
Farmecul ce înconjoară suita Reginei Maria este transferat hârtiei de Irina Procopiu. Înainte de toate, ea nu menționează generalități pentru a vorbi despre sine. Dimpotrivă, diarista probează întotdeauna o luciditate nedemonstrativă. Respectă convențiile pozitive, nu judecă nimic la cald. Dar poate fi polemică, și spiritul ei critic se limitează aproape exclusiv la domeniul muzical.
Probabil că aici Beauvoir are dreptate: puține femei au curajul să displacă în ipostaza de scriitoare. Sigur că jurnalul, spre deosebire de roman sau poezie, caută infinită prudență și sentimente adăpostite la umbra convențiilor. Numai că temperamentul Irinei Procopiu are altă croială. Cu fidelitate desăvârșită, doamna de onoare a Reginei Maria călătorește mult în Europa și în nordul Africii, asistă la turbulențele din familia regală și își îndeplinește obligațiile până la capăt. Ai zice că întreaga existență a oamenilor din stirpea frumoasă a Irinei Procopiu stă sub semnul întâlnirilor. Mereu vizite, totdeauna musafiri. În toate, o absență notabilă, tratată de asemenea cu tact și discreție: Regele. Nu se simte descurajată nici când regele Carol al II‑lea își tratează cu deferență mama, nici când pierde din statutul social de altădată. Până și spontaneitatea ei are ceva demn. Rafalele istorice nu întârzie să apară și o terorizează încet, dar sigur. Ne găsim în plină lume ficțională, ce‑ar trebui să amintească de Scrinul negru al lui G. Călinescu.
Precauția exagerată, subtilitățile de protecție față de cei decăzuți, discreția autocrată de‑a dreptul, fac din diaristă un monument de demnitate. Scapă, totuși, și momente alunecoase: geloziile Marukăi și atitudinea lui George Enescu („un sfânt”, îl numește diarista), lipsa de tact a unor legații, telenovela din jurul lui Nae Ionescu și, după 1941, sancționarea problemelor financiare (fiscul, avocați, chiriași etc). După 1947, lucrurile se prăbușesc. Fără a avea notația critică a literaturii precum Jeni Acterian ori Alice Voinescu, jurnalul Irinei Procopiu nu are niciun etaj feminist. Lipsesc cugetarea intimă și tentația eului profund, autoscopia e ca inexistentă. Câștigă, în schimb, chestiunile tehnice (e mereu îngrozită de plata căldurii la venirea iernilor), de înregistrarea meteorologică și supărările medicale. În general, este o fire pozitivă, ce oferă cu generozitate atenție. Laudă, complimentează. Nu există în tot jurnalul cuvinte despre o carte proastă sau despre un concert catastrofal. Notează doar părțile bune, încurajează, se însuflețește că totul va fi bine. Exersată ani buni alături de Regina Maria, diplomația ei se reia și în însemnările diaristice, din mijlocul unei istorii tumultuoase. Începând cu 1939, notațiile se referă amănunțit la problemele financiare și la iminența războiului. „Cred că lucrurile se strică definitiv”, intuia la finele lui 1940, chiar dacă H. Y. Stahl o liniștește că nu va veni niciun război, doar îi spusese ei o vrăjitoare… Joacă la Cazino și la Bursă, câștigă, riscă, pierde. Lumea se schimbă apocaliptic: spectatorii pleacă, la 1 aprilie 1945, înainte de terminarea concertului dirijat de George Enescu. Foarte discretă se arată și în privința „serilor literare” la care participă. Adeseori, organizându‑le în casa ei, la care participă toți marii scriitori ai vremii.
Fără a fi sclipitor literar, nici o revelație pentru genul biografic, Jurnalul Irinei Procopiu este un excelent îndrumar prin istoria noastră, de parcurs alături de Însemnările zilnice ale Reginei Maria și de mărturiile asemănătoare din epocă. Citim însemnările unei femei puternice, stăpână pe transparențe, mediind cu tact obscuritățile. O ființă ce trece prin istorie fără superstiții și netămătoare. Dincolo de toate, Jurnalul ei rămâne un manual al distincției.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheț
