Vasile Mureşean, sau Murivale, aşa cum îl cunoaşte lumea artistică şi întreaga comunitate de fani virtuali, căci artistul este probabil cea mai activă prezenţă în mediul online, reprezintă una dintre marile enigme ale artei româneşti contemporane. Arta lui nu încearcă să recupereze, aşa cum ar părea la prima vedere, materialul, suportul perisabil şi imediat reciclabil, ci îşi fixează un scop mult mai important, acela al comunicării profunde, atât între privitor şi lucrare, ca relaţie pasivă, cât şi între artist şi lumea întreagă, obişnuită astăzi să treacă nepăsătoare pe lângă miile de imagini violent omniprezente. Această prezenţă singulară, unică prin programul său artistic atât de coerent şi de bine susţinut, lucrează în mod fundamental cu inefabilul, cu spiritul care transcende corporalitatea lucrurilor, cu existenţa eliberată de limitele materiei. Lucrările lui Murivale fac referire la speranţa dăinuirii dincolo de singurătate şi disoluţie, la o cale de salvare a individului prin recuperarea simbolică a arhetipului. Identităţile reale se desprind de învelişul exterior narativ şi devin contururi liniare puternice, profiluri antice sau bizantine care păstrează doar trăsăturile definitorii care sparg fundalul uniform şi indefinit, într‑o încercare de separare şi, simultan, de contopire cu acesta.
În această lume postmodernă în care nu reciclarea este miza artistului, ci recuperarea şi mântuirea prin rememorare, portretele lui devin efigii, semne ale unei existenţe efemere a cărei singură salvare este arta, ca încercare de prelungire în memoria celor care sunt şi a celor care au să fie. Temele pe care Murivale le repetă în mod sistematic fac referire la marile drame fondatoare ale civilizaţiei noastre, fie că sunt scene din textele sacre sau reinterpretări după lucrările marilor maeştrii, în special după cele ale lui Leonardo da Vinci, cu care artistul a ajuns la un fel de identificare şi de fuziune de dincolo de timp. Imaginile reper sunt dezgolite de orice particularitate iniţială, de orice artificiu plastic inutil şi sunt reduse la enunţuri pure şi definitive, trasate cu o supleţe a gestului de care doar o mână hiper‑exersată este capabilă. Scenele biblice pe care Murivale le reia pe materiale diverse, recuperate de multe ori din neantul utilităţii lor pierdute (parbrize sparte,
platouri de unică folosinţă, ambalaje folosite etc. etc.) nu au rolul de a ascunde natura fundalului, de a‑l folosi ca pe un simplu suport, ci pe acela de a‑i da un nou sens, o nouă şansă la existenţă, de a fi relevant în afara istoriei proprii în care atât nimicnicia trecutului individual, cât şi speranţa prezentului pentru un posibil viitor sunt vizibile simultan. Murivale nu pictează icoane, nu propune neapărat un act religios, ci un sistem de credinţă în puterea artei, în capacitatea ei de a reconstrui lumea, de a reînvia dialogul şi de a alunga tăcerile disolutive prin rememorarea colectivă, prin apelul la imagini atemporale şi arhetipale.
Expoziţia „Mărinică, băiatul meu”, deschisă în acest sezon expoziţional la Muzeul de Artă Contemporană într‑un spaţiu cu totul atipic şi neprielnic pentru expunerea lucrărilor de artă canonice, reuneşte lucrări având ca laitmotiv chipul lui Marian, un prieten şi partener al artistului care, din păcate, a trecut anul acesta la nefiinţă. Portretul lui, reluat obsesiv în diferite momente şi stări, construieşte pe verticala holului scărilor muzeului un discurs despre arhetip şi despre natura memoriei. Prin repetiţie şi exerciţiu de esenţializare a formei, Murivale construieşte de fapt un labirint al aducerii aminte, recreează parcursul unei vieţi descompuse în momente reprezentative, şi ele reduse la esenţialul non‑narativ, cel al emoţiei. Prin frânturi ale trecutului, artistul îl recuperează pentru eternitate pe prietenul său, care ni se dezvăluie ca o personalitate melancolică şi retrasă. Fără grimase exagerate, râsete exuberante sau stări intense de furie sau de tristeţe, Mărinică, băiatul lui Murivale, devine un chip hristic care ne priveşte de dincolo de istoria imediată, cu o privire blândă şi înţelegătoare. Discursul desfăşurat pe verticala casei scărilor, constând în peste 400 de desene suspendate în gol de fire transparente, a fost conceput de artist ca o călătorie iniţiatică, unde cu fiecare etaj urcat ni se dezvăluie o nouă etapă a vieţii lui Marian. Schimbările subtile în trăsăturile şi trăirile lui marchează trecerea timpului şi degradarea simultană a modelului. Ajungând la ultimul etaj, adică spre prezent, imaginile se termină fizic, dar povestea se prelungeşte dincolo de ziduri, căci spiritul lui Marian nu mai are nevoie de suporturi materiale, el devenind parte din însăşi memoria vizitatorilor. Instalaţia este marcată din loc în loc de intervenţii pe ziduri ale lui Murivale cu portrete ale vizitatorilor, care intră în dialog cu nucleul suspendat, creându‑se astfel o diversitate a formelor în spaţiu şi evitându‑se eventuala monotonie a construcţiei. Portretele postmoderne ale lui Murivale devin file ale un jurnal de stări complexe, alternând de la o melancolie duioasă la o tristeţe sfâşietoare, în care grafica minimalistă, care aduce aminte de linia lui Pallady, devine fundaţia unui memorial al iubirii, al cărui destinatar este acum Marian, aşa cum altădată era pentru Nabucodonosor misterioasa Semiramida.
Fotocredit Murivale
■ Pictor şi istoric de artă
Dalina Bădescu
