Spyridon G. Hantjissalatas este specializat în chirurgie ginecologică robotică. Profesor universitar, coordonator al Colegiului New York College, născut la Atena, în anul 1965; fiul lui Gheorgios S. Hantjissalatas, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Greciei la ONU, şi al doamnei Kassiani Th. Hantjissalatas, Academician, Prof. Univ. Dr. al Universităţii din Atena, Facultatea de Filosofie. Spyridon G. Hantjissalatas este superspecialist în domeniul medical: M.Sc. al University of London, Royal Postgraduate Medical School, University of Miami, S.U.A., Division of transplantation, University of London, Royal Postgraduate Medical School, Institute of Obstetrics and Ginecology, specialization in „Maternal and Fetal Medicine”, Harvard Medical International, Postgraduate school „Cancer, present advances and future perspectives”, University Boston S.U.A., medicină omiopatică la Institutul Pasteur, sunt doar câteva din lista de specializări. Are însă şi alte studii la activ: absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, Specialist în drept internaţional public, absolvent al SNSPA − Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, absolvent al Academiei Diplomatice de la Viena, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Alba Iulia, Doctorat la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie, sub îndrumarea ştiinţifică a academicianului Prof. Univ. Dr. Docent Gheorghe Vlăduţescu. Este membru în diverse organizaţii profesionale de nivel foarte înalt (local şi internaţional), dar şi în diverse asociaţii ale scriitorilor greci. Premiat de multe foruri internaţionale. Opera lui scrisă include mai mult de 215 de articole, 125 de studii, 1.000 de lucrări, interviuri şi publicaţii în diverse reviste, precum şi intervenţii la conferinţe naţionale şi internaţionale; publicaţii de cărţi cu conţinut medical, juridic, teologic, filosofic şi poetic. De asemenea, a prefaţat 10 cărţi şi a publicat peste 32 de cărţi.
Invocare
Oh, Noapte!
Dulce mamă a contemplaţiei,
în seara asta nu-ţi scoate pe firmament stelele.
În seara asta îi voi vedea ochii dulci
şi comparaţia este obositoare.
Porţi ale iadului
Poezia este ţesutul conector al lumii.
Fără naraţiunile despre bătălii, iubiri, uri şi trădări, care pică precum nişte seminţe în imaginaţia fiecărei noi generaţii şi fără impulsul poetic şi arta minunat prelucrată a povestirii, fără adevărul lor despre natura umană, aceste cuvinte ar fi nişte „epea pteroenta/ cai înaripaţi”, de moment, nesemnificativi, pierduţi.
Dar cuvintele fiecărui poet sunt constituite din carne şi sânge, din dorinţă şi invidie, din iubire şi ură, din speranţă şi plâns. Ele iau viaţă din flacăra care arde în inima fiecărui om, dau formă momentului fatal în care ceaţa pasiunii întunecă mintea.
Aşadar, poetul modern rezistă, pentru că dă formă, culoare şi profunzime la ceea ce fiecare dintre noi consideră propriile gânduri şi trăiri, propriile sentimente…
Eliminare
Venerabile spirit al dascălului meu,
cum de permiţi?
Atenţie!
Aici s-a făcut o eliminare.
Dante, dragă, a fost eliminat din Comedia
ta
Paradisul.
Cu siguranţă nu ai vrea să rămână doar
Iadul.
Desişul arde în jurul nostru.
Fără orizont.
Venerabile spirit al dascălului meu,
nu te întreba.
Aici, în Grecia, se face o ilegală
eliminare: A omului!…
Oraş nocturn
Literele luminoase de afară spun:
„Club de noapte”.
Cântecele bete din interior spun:
„Bani furaţi”.
Cum de a îndrăznit luna să iasă?
– Desigur, se va face reclamaţie –
Există monopolul iluminatului.
Noaptea plânge pe terasele foarte înalte.
Glasul copilului care „Scoate la vânzare”
visele
surprinde roua albă a tăcerii.
În curând vor da zorii… vor da zorii!
În oraş cei care dorm văd
vise diferite şi le uită
în zori.
Ce e de cântat?
O, oraşule! Curvă golită de bucurie.
Îmi sugi lacrimile.
Dar eu te cânt pentru săracele,
întunecatele cartiere
de case joase…
Federico García Lorca
Vântul cântă „Saetas”*.
Ascultă, băiete, călăreţii lovesc
toba
câmpiei şi se apropie.
Au venit.
O împuşcătură. Un cântec…
Acum e primăvară.
Un trandafir roşu de
Andaluzia
Îşi dă duhul în poalele de dantelă
ale Păcii.
Un trandafir roşu sângerează,
inima Lumii. O împuşcătură.
Lorca îşi dă duhul în poalele Păcii.
Aerul cântă „Saetas” pentru
libertate.
Copile, nu ţine soarele în braţele
tale.
Nu persista că este o pâine
rotundă şi caldă,
să o împarţi – sfântă cuminecătură – în
amintirea lui…
* Saetas: Bocet cântat în Spania
Epilog
La început a fost vântul.
Cel care a existat înaintea omului şi va exista şi după. Cel care a adus pe ahei, danaeni şi alţi războinici greci pe coasta Asiei Mici, pentru a subjuga Troia, cel care le-a împiedicat campania, până când regele, primul în rang, şi-a sacrificat fiica.
Fără vânt nu ar exista campanie, nu ar exista cuvânt.
Fără cuvânt, vântul ar fi nesemnificativ – etern şi irezistibil, dar efemer, nesemnificativ.
În momentele noastre de tăcere domină deci vântul, care se aude. Etern, îmbufnat, aşteptându-şi poetul.
Profeţie
Viaţa şi viaţa de apoi a profeţiilor este prima întrebare care trebuie luată în considerare atunci când ne întrebăm ce fel de cunoaştere oferă profeţiile; este întrebarea dacă, în primul rând, oracolele reprezintă cunoaştere. Este o întrebare pentru cei care sunt convinşi de asta şi atât timp cât ei sunt convinşi.
Astfel spus: „Într-un colţ îndepărtat al universului, în interiorul căruia licăresc nenumărate sisteme solare, era o stea pe care creaturile sale inteligente inventaseră cunoaşterea. Această invenţie era cel mai mândru şi mai măgulitor moment din istoria lor. Căci, după ce Natura a luat o suflare sau două, steaua a îngheţat şi creaturile ei inteligente au dispărut”.
Pilda, care nu este a lui Kafka, ci a lui Nietzsche, spune că acele fiinţe trebuiau să dispară, pentru că uitaseră că această cunoaştere nu este altceva decât invenţia lor. Adică, au ascuns de ea însăşi esenţa mitică a ceea ce ei numeau cunoaştere. Precum şi Cresus, ei au învăţat din cunoaştere doar ceea ce doreau să audă şi să înveţe.
În încheierea prefeţei mele, mă voi referi la un text al lui Henry James, în „London Review of the Book”, care repune vechea – chiar înaintea lui Socrate – problemă dintre profeţie, artă şi filosofie: Aduce oare cunoaştere arta şi de ce fel?
„Privind îndeaproape problema cunoaşterii, descoperim, prin profeţie, cât de rar au nevoie oamenii de ea”.
Oracolul
Am venit pe Litoralul tău, mare.
Dar tu, nimic nu ai cântat.
Nici măcar o pietricică n-ai mişcat.
Nici un rid pe albastrul tău
chip nu ai gravat.
Doar respiraţia Majestăţii Tale.
Am venit pe Litoralul tău, mare.
Pentru a obţine un oracol.
Dar marele Mister
întârzii să-l dezvălui.
Şi cântecul meu, mare,
este trist, profund şi mare.
Nu te grăbi
Nu te grăbi.
Mierea cea dulce a albinei
a fost făcută cu răbdare.
Şi cu răbdare a fost brodată
vastitatea,
cu galaxii şi constelaţii.
Cu răbdare tot creşte
arborele Cunoaşterii
în Paradis.
Nu te grăbi,
adâncul unui suflet
să măsori.
Cu răbdare, gândirea
dă naştere iubirii.
Nu te grăbi.
Urcuşul pe Calvarul
pasiunii tale s-a amânat.
Pentru că, desigur, acolo
vei fi crucificat!
Sfârşit
A spus cel înţelept:
Limitele sufletului
nu le vei găsi, chiar dacă apuci pe toate
căile.
Dar mi se termină
Sufletul şi cer.
Vai, un miracol!
Ca şi cum, Doamna mea, aş lua pe toată ziua
calea privirilor tale.
Prezentare şi traducere de Angela Bratsou
■ Poet, medic, profesor
