Apariţia lui Horia-Roman Patapievici în cultura română, imediat după 1989, a făcut senzaţie. Era ca şi cum istoria însăşi ne-ar fi spus: iată ce oameni de valoare aduce la suprafaţă libertatea!
Afirmarea nou-venitului cu un nume ciudat, greu de pronunţat şi de ţinut minte, s-a produs relativ repede.
Îmi amintesc perfect momentul: la începutul lui 1990, în redacţia revistei România literară, unde lucram, a intrat un tânăr pe care nu-l mai văzusem vreodată. Era înalt, slab, avea o figură uşor asimetrică şi purta ochelari. O meşă de pe creştet, care îi aluneca pe frunte, îl făcea să semene cu Charles Chaplin, în rolul dictatorului. Vorbea clar, decis, dar ceremonios, având în mod evident conştiinţa valorii lui. Articolul pe care ni-l propunea pentru publicare se referea la patriotism şi se remarca prin noutatea perspectivei adoptate şi prin eleganţa limbajului, folosit cu siguranţă şi precizie.
Apariţia lui Horia-Roman Patapievici în cultura română, imediat după 1989, a făcut senzaţie. Era ca şi cum istoria însăşi ne-ar fi sp
us: iată ce oameni de valoare aduce la suprafaţă libertatea!
Afirmarea nou-venitului cu un nume ciudat, greu de pronunţat şi de ţinut minte, s-a produs relativ repede. Momentul culminant l-a constituit publicarea de către el a eseului de un patetism incendiar (ţinut însă cu stricteţe sub control), Omul recent, 2001. Erudiţia, clarviziunea, curajul intelectual, autoritatea stilistică au impresionat pe cititorii de bunăcredinţă (şi au creat, inevitabil, şi adversităţi). Ca şi cum ar fi făcut între timp exerciţii de dicţie, toţi iubitorii de filosofie, fie ei admiratori sau adversari, au început să pronunţe corect neobişnuitul nume. Iar de uitat nu l-au mai uitat nici până în ziua de azi.
La figurat vorbind, însă, numele său nu este nici în prezent uşor de pronunţat. Din cauza unor afirmaţii dispreţuitoare (şi în mare măsură nedrepte) pe care le-a făcut între timp la adresa românilor, Horia-Român Patapievici a devenit unul dintre cele mai controversate personaje din viaţa noastră publică. Amestecul de invidie violentă şi mândrie naţională rănită au generat o electricitate care, la simpla pronunţare a numelui său, se descarcă sub formă de fulgere.
Este regretabil că s-a creat această nervozitate, în jurul unui intelectual în general calm şi civilizat. Cu Horia-Roman Patapievici se poate vorbi despre orice: despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi fericire, despre condiţia de om şi destinul de român. Din nefericire, el nu este şi un filosof popular (în genul lui Herbert Marcuse) şi de aceea instrucţiunile sale privind modul de întrebuinţare a vieţii nu se bucură de o largă audienţă. Deşi are o gândire limpede, eseistul recurge, din punctul de vedere al grăbitului om de azi, la prea multe neologisme când îşi construieşte frazele şi, în plus, face trimiteri la prea multe cărţi greu de găsit (sau greu de citit).
În această situaţie se află eseul Omul recent, care ar trebui tradus, din aulica limbă română în care este scris, într-o limbă română mai puţin pretenţioasă, pentru a ajunge la conştiinţa milioanelor de oameni care au nevoie de el. În acest eseu (de mare întindere) autorul răspunde virtualei noastre întrebări: „către ce ne îndreptăm?”; „în ce direcţie ne duce fluxul existenţei colective?”
Direcţia – după cum demonstrează autorul cu un patetism de om superior, ceea ce înseamnă un patetism transformat în clarviziune tr
agică – este greşită. De fapt nici nu mai este direcţie, ci o scurgere turbulentă printr-un „timp-pâlnie” spre „infinitul finitudinii”.
„Oamenii de azi – explică filosoful – sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea.” Iar cât priveşte noutatea lor, de care sunt atât de mândri… „oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi…”
Ce perspectivă deschide un asemenea mod de a fi? „Unde vom ajunge? (…) vom ajunge la epuizarea trecutului, prin suprasaturarea prezentului de o irezistibilă curgere înainte, care, treptat, va desfiinţa complet viitorul. Vom ajunge, adică, nicăieri. Vom fi dobândit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut – ceea ce ne aduce în strania situaţie de a fi de faţă fără a mai putea fi prezenţi.”
Un nefast agent al acestui progres spre neant îl constituie, din punctul de vedere al lui H.-R. Patapievici, socialismul, definit în termeni caustici: „Socialismul este invenţia unor oameni lipsiţi de responsabilităţi, care, fugind de răspunderea propriilor teorii, au oferit primul exemplu dezgustător de iresponsabilitate intelectuală absolută. Ei vor să distribuie bogăţia altora unor oameni pe care nu îi cunosc”.
Sunt multe de admirat în cartea lui H.-R. Patapievici. O atenţie aparte merită arta citării şi reconsiderării critice a ideilor altor filosofi, de la Platon la Wittgenstein. Impresia generală este aceea de orchestrare a diverselor filosofii de către un artist al gândirii.
Impresionează, apoi, intensitatea de strigăt existenţial a întregii desfăşurări de sentinţe şi argumente. Autorul se grăbeşte să spună ce are de spus, înainte ca valul amneziei colective, în plină ofensivă, să acopere totul.
S-ar putea scrie un studiu şi despre talentul literar al lui H.-R. Patapievici, care activează într-un mod neaşteptat cuvinte de multă vreme inerte ale limbii române sau recurge la comparaţii revelatoare şi greu de uitat.
Dar mai mult decât orice, Omul recent se impune prin curajul autorului de a gândi (aproape) totul pe cont propriu. Puţini sunt cei care mai fac azi aşa ceva.
*
Asumându-şi condiţia de lider de opinie, Horia-Roman Patapievici a început să se pronunţe cu aplomb în tot felul de probleme. Intervenţiile sale au acea precizie inspirată, prin care se caracterizează textele filosofilor cu formaţie ştiinţifică. S-a petrecut însă ceva surprinzător. Ori de câte ori a pătruns în spaţiul literaturii, a făcut câte o eroare de apreciere sau de adecvare care a provocat stupefacţie în rândul admiratorilor săi (printre care mă număr) şi satisfacţie, disimulată în indignare, în rândul celor hotărâţi să-l denigreze în orice situaţie.
Consideraţiile sale privind Paradisul lui Dante nu au, de exemplu, nici o legătură cu această operă literară. Sunt o construcţie de idei în sine, fizico-matematico-fantasmagorică. Filosoful consideră că Empireul, aşa cum şi-l reprezintă Dante, este o hipersferă, adică o sferă din spaţiul cu patru dimensiuni, care are ca „suprafaţă” o sferă obişnuită (obişnuită din punctul nostru de vedere, locuitori ai spaţiului cu trei dimensiuni). Demonstraţia este dezvoltată pe larg şi inutil, întrucât nu spune nimic, dar absolut nimic despre amplul poem dantesc. Este ca şi cum cineva s-ar uita la un nufăr şi ar vorbi despre folosirea teoriei probabilităţii de către jucătorii la ruletă din Las Vegas. Din eseul lui Horia-Roman Patapievici aflăm cum îşi reprezintă el însuşi sediul dumnezeirii (şi reprezentarea este naiv-sofisticată, desprinsă parcă dintr-un SF destinat cititorilor de până la doisprezece ani), dar nu aflăm nimic despre o eventuală arhitectură a cerurilor imaginată de Dante.
Ca să nu mai vorbim de faptul că frumuseţea literară a Paradisului constă în altceva decât într-o presupusă simbolistică esoterică. Numai cine nu înţelege esenţa literaturii (un joc de aparenţe) caută mereu sensurile ascunse ale textelor, aflându-se în situaţia comică a unui spectator dintr-o sală de cinematograf care ar ar vrea să afle ce este dincolo de ecran (ce să fie? nimic altceva decât un zid).
Trecem peste proza erotică publicată de Horia-Roman Patapievici în Plai cu boi, atât de uşor de persiflat (nu pentru că ar fi licenţioasă, ci pentru că îl prezintă pe autorul în general atât de sigur pe el stângaci ca un adolescent la prima lui experienţă amoroasă) şi ajungem la alt exemplu de flagrantă inadecvare a sa la specificul literaturii. Este vorba de un studiu introductiv de peste douăzeci de pagini scris de filosof la volumul de versuri Ex al lui George Virgil Stoenescu.
Acest volum de versuri este, ca obiect, monumental. Nu este prima dată când George Virgil Stoenescu, care iubeşte cu ardoare poezia, dar n-are parte de reciprocitate, îşi manifestă predilecţia pentru ediţii somptuoase. De data aceasta, se pare, s-a întrecut pe sine. Cartea sa de 766 de pagini, format 17/ 24, cu o concepţie grafică datorată marelui artist Mircia Dumitrescu şi cuprinzând, ca ilustraţii, reproduceri după gravurile lui Hans Holbein cel Tânăr din ciclul Dansul Morţii, ar putea sta într-o expoziţie de bibliofilie. Din nefericire, cele 600 de rondeluri pe care le cuprinde, grupate în ciclurile Ex, Rex, Quex, Xex, Ex-Rex, Queen-Ex, Ex-Rex-Quex, Quex-Ex-Rex, Xes-Ex-Quex şi Ex-Ex-Ex, nu emoţionează. Ele creează o impresie de versificare savant-mecanică:
„Regina pantaclelor murea în vis/ Pe urma rătăcitorului iudeu/ Rostind cuvântul de trecere rebis/ La echinocţii şi solstiţii mereu// Împlineam blestemul templier precis/ Prin Iulie şapte autodafeu/ Regina pantaclelor murea în vis/ Pe urma rătăcitorului iudeu.” (Queen-Ex, X ).
Cu o seriozitate inadecvată (şi de aceea hazlie, ca aceea a demersurilor lui Ion Gheorghe de reconstituire a limbii dacilor pe baza zgârieturilor de pe pietre), Horia-Roman Patapievici se lansează într-o interpretare numerologică a textelor lui George Virgil Stoenescu:
„Volumul Ex este alcătuit din 600 de rondeluri, a căror structură internă, distribuită pe un decan, este 105 x 4 + 33 x 5 + 15, adică, în reducere numerologică, 6 x 4 + 6 x 5 + 6 = 60 = 6.” etc. etc.
Ce simplu ar fi dacă poezia ar putea fi interpretată numerologic! Lucrurile s-ar complica doar atunci când poetul, la o nouă ediţie, ar renunţa la unele dintre texte şi toate interpretările critice bazate pe prima ediţie s-ar prăbuşi.
