Găsisem câte ceva despre Andrelici, care, pe la 1885, striga „3 chiftele 10 bani la boieri şi la golani”, îmbrăcat în negru, cu ţilindru şi ghete de lac. Cu coşul în spate, punea bastonul la gură şi imita o trompetă şi un flaut.
Cum spuneam în foiletonul precedent, lui Petru, ca şi mie, Dulcele Târg al Ieşilor (eu îmi asum forma de singular: Iaşul) ne-a oferit circumstanţe net defavorabile. Totuşi, l-am iubit.
Ne întorceam de pe Copou cu crengi înflorite de forsythia, de alun, cu floare mică, roşie, de corn… Eram şi noi nişte hippies din socialism. Petru, cu ţinuta sancţionată de rector. „Rectorul mă vrea tuns şi ras”, râdea el, după ce şi-a lăsat barbă… subversivă. Nu s-a ras; cu vestele lui provocatoare şi-n blugi, eu, cu rochii ciudate de Fondul Plastic. Preferată era una maro, cu-n entre-deux de dantelă orange în talie. Ne intersectam mereu cu Val Gheorghiu, purtând ochelari suspecţi cu lentilă verde, pe Păcurari ori pe Belvedere, la Observatorul Astronomic, ba chiar pe vreo hudiţă ca Abrahamfi („Bătrâne, o ştii pe nevasta arhitectului? Ce femeie!”).
Val era un Rudolf Valentino al redacţiei „Cronica”. Crud, elegant, parşiv, colecţiona „fâţulici”. O boemie mai legendară decât a lui a fost doar cea a lui Mihai Ursachi. Iaşul scenografic pictat de Val e magnific, însă prevăd că n-o să mai rămână nimic din această scenă pentru întâmplări nemaiauzite. Termopanul, pe care l-a urât, a invadat tot. Măcar, că a murit, nu mai vede apunând Iaşii vechilor zidiri, titlul prof. acad. Ioan Caproşu, devenit, la Ilisei, Iaşii vechilor… iubiri.
Dar de ce m-aş plânge? „Ruinurile Târgoviştei” sunt peste tot, de la Timişoara-n toată ţara. La fel, în Iaşi.
Iaşul e iubire pentru mine încă din liceul buzoian. Citisem Iaşii de odinioară de Rudolf Suţu, dar şi Masa umbrelor, a lui Ionel Teodoreanu. Îmi imaginasem cum arăta Palatul Administrativ (Roznovanu), Trei Sfetitele (Trei Ierarhi) ori grădina Socola, cumpărată de Alexandru Mavrocordat (denumit Muţunachi pentru că era un om al farselor), de la Mihalache Sturdza. Palatul Culturii, reconstruit în 1926 de arhitectul Ion D. Berindei, în stil neogotic flamboyant, îl aveam pe o cartolină alb-negru.
Pe ieşeni, îi vedeam buni şi blânzi, ca bunicul Teodorenilor, soţul doamnei Elencu. Îmi plăceau doamnele cu numele lor de boieroaice: Maritza, Agripina, Săftiţa, Eufrosina, Pulcheria, Zulnia, Zoe (ca şi bunica mea), nepoate de hatmani, de moruzzeşti, de rosetteşti, de vogorizi… Cumpărând de la magazinul de mode al doamnei Babette, de pe Ştefan cel Mare (pe Lăpuşneanu, era magazinul de pălării ale francezului Delpeche). Intrau în cofetăria din faţa Bisericii Catolice, unde se vindeau renumiţii covrigi de zahăr, iar îngheţată puteau mânca la elveţienii George şi Tuffli, care fondaseră, la 1870, cofetăria Tuffli.
Cât despre domni, membri Jockey Club, cred că fiecare voia să fie un arbiter elegantiarum ca Leon Bogdan, fiul vornicului Emanuel Bogdan. Şi parcă-l văd pe Neculai Gheuca, „frac, clac, ghete de lac”.
Iubirea de adolescenţă a Iaşului a fost augmentată, începând din ‘63, de Petru. Nu mergeam numai pe obscure şi înguste stradele şi străduţe (ştiu ce-a vrut să spună Mircea Platon cu adjectivul subtile, din titlul Cartea străduţelor subtile), cu flori şi cu motani. Petru m-a dus pe strada Săvescu, la zarzărul roz, dar şi pe Săulescu (să nu faceţi vreo confuzie), strada din josul Pieţei Unirii. Mihai Săulescu sărise singur în faţa mitralierelor germane, nemaiprimind ordin de înaintare. Tot pe Săulescu, am aflat Palatul Copiilor, fosta casă a lui Alecu Beldiman, cel evocat de Eminescu, în Epigonii: „Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic”.
M-a dus la bustul şi la mormântul lui Grigore Ghica (sculptor Karl Stork, 1875). Pentru că a protestat contra cedării Bucovinei către Austria, paşii turci i-au tăiat capul. Îmbălsămat, a stat înfipt pe zidul Seraiului, la 1777, din Constantinopol. „Independenţa costă, Magda!”.
Petru ştia că, întorşi din refugiu, ieşenii au găsit, pe peretele Bibliotecii Centrale Ferdinand, o inscripţie: Min niet. Nu sunt mine.
„Cine ar fi crezut să fie atâtea mine, începând din gară!”
În gara Iaşi, erau echipe de evrei secondaţi de soldaţi sovietici, înarmaţi. Permiteau intrarea refugiaţilor pe baza „neimplicării în prigoana antisemită”. Era suficientă o declaraţie a unui vecin care-ţi voia casa şi nu mai obţineai „adeverinţă de intrare” în oraş şi-n locuinţa ta. În primăvara lui ‘45, în Iaşul fără conductă de apă, cei bănuiţi de „atitudine antisovietică” erau arestaţi, dispăreau… Ce prezumţie de nevinovăţie? Buletinul era vizat de chestură după ce semnai o declaraţie de apartenenţă politică. Trebuia să găseşti acte, martori, ca să-ţi probezi nevinovăţia. Ana Pauker ţinea discursuri agresive pro lumpenproletari. După fiecare miting ori marş (bine organizate de comunişti), se aplica mai abitir jus talionis: se numeau arestări pentru „cercetări speciale”. Am aflat multe, documentându-mă pentru Rău de România.
„Nu te teme, Magda, scrie şi asta”. Am scris. Noi doi am fost în toate pe aceeaşi lungime de unde: scurte şi lungi.
Doamne, câte voiam să văd, câte voiam să ştiu când am venit în Iaşi! Dar unde erau cele care nu mai erau? Anticăria Kupermann, librăria lui Daniil, unde vindeau antichităţi şi timbre fraţii Şaraga. Nu mai era nici librăria Cristofor, erau însă dughenele sordide de pe bulevardul gării, din Târgu Cucului, de pe Golia… Peste drum de Mitropolie, fuseseră cei mai vechi librari; Petrini. În casele Finkelstein, din str. V. Alecsandri, fusese altă librărie. Nici nu mai vreau să merg pe acolo, ocolesc, după ce Casa Vornic Alecsandri a fost retrocedată.
„Magda, e trist veselul Alecsandri”, mi-a spus Bătrânu când am trecut pe lângă statuia lui din faţa Teatrului Naţional.
Îl întrebam multe şi de toate. Unde a fost teatrul Tivoli? Dar hotelul Rusia? Dar hotelul London? Dar sediul ziarului „România”, în 1917?
„Ei, n-am prins chiar primul război mondial. Te pomeneşti, mă râdea cu ironia lui blândă, că voiai s-o găseşti aici şi pe coana Marghioliţa Rosetti Sturdza”. (Îi spusesem că recitisem o Masa umbrelor). „E umbră şi ea. Trist este că-i umbră şi Academia Mihăileană, precursoarea primei universităţi a ţării, unde Kogălniceanu a ţinut primul curs de istoria, românilor. Demolată în perioada Dej”.
Dar câte nu dispăruseră? Edilii noştri au memorie scurtă. Şi arhitecţii. Unul dintre ei mi-a spus odată că nu visează altceva decât să demoleze strada Lăpuşneanu, istorică. Parţial, a reuşit. Demolările erau numite de o propagandistă la pionieri „reformulări arhitecturale”.
Hala de peşte a lui Gustave Eiffel (1925) a fost demolată în 1988. Din ruini în ruini mergi popor luptător! Pe Lăpuşneanu, în locul Berăriei Bragadiru de la 1909, s-a construit un cinema, „Tineretului”, bântuit de şobolani în ultimul deceniu Ceauşescu. Acum e demolabil şi el, dormitor pentru aurolaci. Turnul gării nu mai are ceas şi a fost cât pe ce – ironia sorţii – ca Miron Costin să rămână fără pană. Statuia lui Wladislaw C. Hegel, de la 1901, a fost ţinta unei glume proaste. Şi cât s-a scris în presa postsocialistă că ar trebui dată jos statuia Adoc, a Independenţei! Au fost furate şi vândute la fier vechi busturile lui B.Şt. Delavrancea (1924, Ion Mateescu) şi N. Gane (1943, Richard Hette). A dispărut şi bustul lui Ciprian Porumbescu (1957, Iftimie Bârleanu). De statuia lui Mihai Viteazu, cu soclul deteriorat ciclic de ţigănimea adusă de primarul Simirad pe Copou (s-au furat toate plăcile de gresie ale soclului) se reazimă biciclete de închiriat.
Ce s-o fi ales de proiectul lui Nichita Danilov, atunci, în 2008, directorul Casei de Cultură „Mihai Ursachi”, de a se realiza „zidul personalităţilor”? Voia, împreună cu pictorul Felix Arteni, să pună plăci cu mâinile oamenilor de cultură importanţi, turnate în bronz. Ştiaţi că Titu Maiorescu a numit Iaşul „capitala culturală a ţării”, una şi unică? Regele Carol I, în discursuri, folosea des sintagma „a doua capitală”.
La documentarea pentru romanul Rău de România m-a ajutat mult Petru. Găsisem câte ceva despre Andrelici, care, pe la 1885, striga „3 chiftele 10 bani la boieri şi la golani”, îmbrăcat în negru, cu ţilindru şi ghete de lac. Cu coşul în spate, punea bastonul la gură şi imita o trompetă şi un flaut. Vânzătorul de chiftele a făcut apoi, la Bucureşti, Conservatorul, cursuri de teorie, canto şi solfegiu. Era bas. În Podu Verde, pe stânga, cum urcai, erau casele unui acordor de piane, Miler, surd. Le acorda surd fiind.
Timpul, aşa cum am scris în Rău de România, avea răbdare cu boema ieşeană.
„Magda, localul Tanasachi, în grădina Chateaux-aux-fleurs, era mai vestit decât Bolta Rece”.
Manaş Cantăr, din strada Lozonski, peste drum de seminarul Veniamin, n-avea decât „vinuri acătării”, „de la Grasă pân’ la Otonel”, cum vestea firma. Gureşa coană Catinca, de la „Trei sarmale”, avea pelin brumat în mai şi Cotnar natural. Serile, până târziu în noapte, se sta la „Viaţa lungă”, din capăt de Copou şi de tramvai, bodega lui Anton Vidraşcu. Pe Lăpuşneanu mai ales ne lăsam invadaţi de imagini vechi, cu Moişă Zingher, care-şi aştepta domnii artişti în prag. „Vă salut cu reşpect general”, de unde şi porecla crâşmei: „La reşpect general”. În studenţia mea, vechea poştă din vremea domnitorului Mihail Sturdza, era berărie. Am prins şi berăria Zimbru din Păcurari, proprietate Zvec. Nu mai e.
Bătrânu numea străzile cu numele lor vechi, ca şi tata. În Buzău, nu mergeam la cinema „Bălcescu”, ci la cinema „Moldavia”.
Mergeam din Zlataust în Piaţa Unirii, fostă grădina Trayan şi proprietate a fostului primar Scarlat Pastia, pe lângă statuia Cuza a lui Raffaelo Romaneli, dezvelită în 1912; luam strada Lăpuşneanu în picioare: de la Muzeul Unirii (1806) până la Fundaţia Ferdinand (1934); pe lângă biserica Banu, cu Casele Tiktin, pe lângă magazinul de muzică şi papetărie Hirsh şi Finke, pe lângă frizeria Pavlicovski, tată şi fiu, spre cârnăţarul Fotachi. Mai în deal, fusese un magazin cu noutăţi muzicale şi papetărie, Papa Maugsch. Coboram pe Râpa Galbenă, urcam apoi pe Esplanada „Elisabeta” (1908), de-a lungul primei Grădini Botanice şi ajungeam, după un ocol, la statuia Mihai Eminescu de Ioan Schmidt-Faur, care nu-i plăcuse nici lui Minulescu, nici lui Topârceanu. Ştiam că au aşezat-o întâi pe locul lui A.D. Xenopol, apoi, în ‘57, au mutat-o la Fundaţie. Bătrânu era supărat pe ceea ce numea „jocul statuilor”. Student, în ‘57, fusese de faţă când au dărâmat cu târnacoapele Monumentul Reîntregirii, donat de sculptoriţa Olga Sturza, în 1924. Grupul statuar a fost refăcut în 1990 şi se află acum în Piaţa Universităţii „Gr.T. Popa”. Nu ştiu dacă mai arde „flacăra veşnică”. Consilierii s-au plâns că i-ar costa prea mult gazul.
După 7 august 2013, Târgul Ieşilor e şi mai puţin dulcele. Urc Eternitatea „sub un cer noros respirând sacadat descheiat la toţi îngerii”, cum scrie Victoria Milescu în poemul Grăbire.
În ciuda tuturor necazurilor, am rămas unită cu casa noastră şi cu cimitirul. Bătrânu a plecat spre „viaţa deplină”, aşa numită de Părintele Stăniloae, după ce o radicală doamnă doctor a comandat 5 stenturi şi doctoraşul din subordine, deşi ştia că nu face bine, s-a supus ordinului.
În studenţia mea, ne întâlneam în faţa căsuţei cu cerdac a lui George Lesnea. Ca să nu încurc jumătăţile şi sferturile de oră, stabilisem: „totdeauna la şi 23”. O să mor la „şi 23”, ca să fiu sigură că Petru mă aşteaptă.
